Celor ce li se va lua libertatea, toate li se vor lua!

După Acordul de la Munchen, Septembrie 1938, prin care Hitler a promis pace în schimbul Cehoslovaciei sacrificate pentru el, totul a intrat într-un vârtej periculos pentru România. A fost momentul în care Ungaria horthistă, făcând mare caz că au fost aliaţii loiali ai Germaniei în primul Război Mondial, au pretins şi ei, o bucată, mai mărişoară, din Slovacia şi Rutenia, şi prin Arbitrajul de la Viena, din Noiembrie 1938, Germania, în amintirea războiului pierdut, le-a dat o bucată şi i-a mângâiat pe cap.

Miklos Horthy şi-a scos armăsarul bălan din grajd şi a defilat gonflat de îngâmfare prin Kosice, după care, a pus jandarmii săi pe slovaci să-i maghiarizeze. Atunci monarhul dictator şi guvernanţii lui trebuiau să deschidă larg ochii şi să-şi dea seama că ungurii nu se vor mulţumi cu atât. Nu şi-au deschis ochii şi mintea, deci Mircea Eliade a avut dreptate când i-a numit piloţii orbi într-un articol din ‚’’Vremea’’ din 19 septembrie 1937, acuzându-i de pierderea instinctului statal, totală incapacitate politică ce poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc. În Iulie 1940, după ultimatul sovietic, de fapt Dictatul de la Moscova, poate ca piloţii orbi au simţit ceva, dar era târziu, ungurii între timp insistaseră serios pe lângă Hitler să obţină Ardealul Românesc şi primiseră undă verde să înceapă tatonările în aşa fel încât să ajungă şi cu românii la un arbitraj la Viena, unde AXA va fi de partea lor. Astfel, au început convorbirile româno-ungare la Turnu Severin, în care ungurii au venit frontal cu un memoriu prin care pretindeau 69.000 Km. pătraţi din Ardeal pe care, demografic se afla o populaţie de 3.900.000 de locuitori din care peste 2.200.000 erau români şi numai 1.300.000 de unguri, restul alte grupuri etnice. Raoul V. Bossy, ministru român plenipotenţiar la Roma, în memoriile sale, scrie cât de absurdă este pretenţia ungurească din acest memoriu în care Budapesta, pentru cei 1.300.000 unguri pretinde un teritoriu pe care trăiesc 2.200.000 de români!

Un nonsens din toate punctele de vedere, pentru ca 1.300.000 de unguri să devină cetăţeni unguri, vor să supună, să subjuge 2.200.000 de români statului ungar !! Se ştie că absurdul unguresc domină raţiunea şi logica atunci când ei fabulează şi visează o Ungarie Mare, ce este utopic atât istoric, cât şi geografic şi demografic în această parte de Europa. Deci memoriul unguresc a fost categoric respins, delegaţia română aducând în discuţie formula schimbului de populaţie pe care delegaţia ungară o refuză şi astfel se ajunge la ideea mutării negocierilor la Viena sub arbitrajul miniştrilor de externe ai axei. Delegaţia română, condusă de Ministrul de Externe Mihail Manoilescu şi de Valer Pop, a fost primită cu formalul protocol diplomatic, după care totul a devenit sumbru pentru români. De la început li se spune că nu vor fi negocieri ci doar formalitatea semnării Arbitrajului făcut deja de miniştrii Axei, adică Ribbentrop pentru Germania şi Ciano pentru Italia, arbitraj deja avizat de Fuhrer şi Duce, adică conducătorii Axei. Mihail Manoilescu face cunoscut interlocutorilor săi că delegaţia română a fost trimisă pentru negocieri şi nu pentru un arbitraj cum se specifică în preambulul documentului care i s-a prezentat. La această replică, Ribbentrop a fost ameninţător categoric: ’’ Tot ce spunem noi se împlineşte’’ iar Ciano i-a ţinut isonul neamţului cu spusele Ducelui: ’’ În caz că România nu acceptă arbitrajul, Axa consideră că a trecut de partea duşmanilor noştri’’. Ribbentrop imediat a adăugat că şi lui i-a spus Fuhrer-ul acelaşi lucru. Apoi, împreună au repetat tot timpul celor din delegaţia română: ’… daca refuzaţi să semnaţi arbitrajul nostru, statul român va fi desfiinţat’’. Această presiune psihologică practic a transformat pe cei din delegaţia română în prizonieri în Palatul Belvedere, de unde au fost eliberaţi după ce au semnat, pentru că aşa au primit ordinul de la Consiliul de Coroană, întorcându-se la Bucureşti cu un Dictat şi o nouă hartă a Ardealului. Valer Pop a spus cu adâncă mâhnire ’’voi fi blestemat de toţi ţăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult’’ Nu ştiu, nu cred că ţăranii români l-au blestemat pe Valer Pop pentru toate suferinţele lor sub ocupaţia hortistă a Ardealului Românesc, dar ştiu că; Fuhrerul a dispărut, sinucigându-se cu Reich-ul lui de o mie de ani, Ducele a fost capturat când vroia să fugă din Italia, împuşcat şi apoi spânzurat cu capul în jos, Ciano a fost terminat în faţa unui pluton de execuţie iar Ribbentrop spânzurat cu funie din cânepă românească.

De faţă, la „arbitrajul’’ de la Palatul Belvedere a fost şi Raoul V. Bossy care a consemnat amănunţit evenimentul în memoriile sale, din care cităm un pasaj din care reiasă făţărnicia ereditară a ungurilor: ’’Vreau, în faţa domnului Istvan Csaky ( ministrul de externe ungar – n.a) să declar că problema naţiunii române ce va trece acum la Ungaria priveşte direct Germania şi Italia, a precizat Ribbentrop de faţă fiind delegatul nostru şi Ciano. Ungurul s-a înclinat, spunând: Iau act şi garantez că nu va fi nici o plângere’’ De fapt, nu era doar o aprobare verbală ci şi una scrisă în protocol semnată de Istvan Csaky în numele lui şi a guvernului ungar. Arbitrajul de la Viena din 30 August 1940, la Articolul 5 spune: ’’Guvernul ungar îşi ia obligaţia solemnă ca persoanele care pe baza acestui arbitraj câştigă cetăţenia ungară, însă aparţin poporului român, să fie consideraţi egali în fiecare caz cu ceilalţi cetăţeni unguri’’ Şi viteaza armată ungară, echipată până-n dinţi de război, deşi nu era război doar ’’arbitraj’’, a intrat în Nord Vestul Ardealului, urmată de jandarmerie, administraţie, guvernanţi, tot felul de grofi, mici şi mari, iar la urmă, Mikloş Horthy, amiralul călăreţ a galopat până la Cluj să fie ovaţionat de semenii săi, cât priveşte semnăturile de pe protocolul ‚’’arbitrajului’’ acelea erau pe hârtie, uitate prin sertare. Cât de solemn s-a ţinut de obligaţiile luate la Viena, ne arată faptele şi adevăratul bilanţ al ocupaţiei.

Dar soarta României după război, timp de aproape patru decenii, nu a permis să se prezinte acest bilanţ al masacrelor horthiste asupra populaţiei civile româneşti, nu s-a vorbit oficial şi cu atât mai puţin s-a scris şi publicat despre teroarea şi crimele săvârşite între 1940 – 1944 în Transilvania ocupată de unguri. La un moment dat, au sărit nişte scântei cu ocazia vizitelor oficiale ale lui Nicolae Ceauşescu în Statele Unite, unde a fost de două ori invitatul preşedintelui Richard Nixon, urmând invitaţiile preşedinţilor Gerald Ford şi Jimmy Carter, după care au început să se deschis arhivele cu documentele din acea neagră perioadă şi adevărul a început să iasă la suprafaţă, să se facă cunoscut. Pentru aceasta trebuie să le mulţumim, întâi de toate, ungurilor din Statele Unite, care de fiecare dată când Nicolae Ceauşescu era în Statele Unite ei protestau vehement, prin mass-media şi prin manifestaţiuni organizate împotriva lui, împotriva României. Ceauşescu era caricaturizat precum Dracula, vampir cu canini sfârtecători, în jurul căreia erau lozinci: ’’Give back the Rights to 2.5 Million Hungarians in Rumania’’ ‚ ’’Rumanians are fascistic-comunist opressor of all minorities’’ , ’’Self-Goverment to the Hungarians in Transylvania’’ ş.a.m.d. Paşnice, dar iredentiste manifestaţii, fotografiate de oricine şi trimise de fiecare unde a vrut. Când le-a văzut şi Ceauşescu, s-a trezit la realitate: adicătelea eu îi dau cu frăţia poporului ungar şi ei în America mă fac vampir şi faşist, şi a devenit foarte atent la iredentismul lor, prin oamenii lui, care au început şi contracararea propagandei anti-româneşti, condusă de la Budapesta, via New York, Londra. Printre căile de contracarare, au fost şi editarea unor lucrări, care pe baze documentate prezinta cititorului adevărul despre ocupaţia horthistă . Eu, aici în Canada, am primit la început lucrarea istoricilor Gh.I. Bodea şi Vasile T. Suciu ’’Moisei’’, editată în 1982 la Editura Revistei ’’Vatra’’ din Târgu Mureş, în care se descrie amănunţit masacrul a 31 de ţărani români de către faşişti. fiindcă ţăranii români luptau, cu arma în mână, ca partizani împotriva lor, aşa s-a spus şi scris despre ei la început. Acum, aflam adevărul că, în toamna lui 1944, nu era urmă de faşişti pe acolo, au fost împuşcaţi de tabori csendor – jandarmii trupelor ungureşti în retragere. Nici vorbă să fie partizani anti-faşişti, erau ţărani ardeleni ce făceau parte dintr-o companie de muncă forţată dusă în Munţii Maramureşului, la construcţia unui drum strategic militar şi cum militarii unguri care-i păzeau s-au retras, i-au lăsat acolo de capul lor.

În această situaţie, au plecat şi ei spre casele lor, dar au fost prinşi de ariergarda trupelor ungureşti şi împuşcaţi ca trădători de ţară. Mârşăvie. Dar acest volum de două sute de pagini este numai despre o nelegiuire ungurească, cel mai cuprinzător volum, format mare de 335 pagini, editat în 1985 la ’’Casa Scânteii’’ – Bucureşti, este ’’Teroarea horthysto- fascistă în Nord-Vestul Transilvania’’ şi ne dă imaginea de amploare a ceea ce au săvârşit cotropitori horthişti de când au făcut primul pas ( septembrie 1940) în Ardeal şi până la ultimul pas al retragerii (octombrie 1944) lăsând în urma lor cel mai mare bilanţ de crime împotriva umanităţii din al Doilea Război Mondial. Pentru această afirmaţie vă rog să ţineţi seama că Horthy a intrat cu două armate ungureşti în Adreal : Armata Întâia cu un efectiv de 208.000 şi Armata a Doua cu un efectiv de 102.000 pe care le-a asmuţit asupra românilor civili, optzeci la sută din ei fiind ţărani obedienţi noi stăpâniri, deci un soldat înarmat la patru români fără arme, neapăraţi de nimeni, fiindcă armata română se retrăsese complet. Marea laşitate regală. Al doilea, nu uitaţi ce au spus şi ce au semnat reprezentanţii lui Horthy la Viena în 30 August 1940. Şi acum, la ora adevărului, pentru care, încă odată, mulţumim ungurilor iredentişti din Statele Unite, care protestând împotriva lui Nicolae Ceauşescu, l-au determinat să deschidă arhivele acelor ani şi să fie cercetate, publicate, să se afle şi partea faşistă a ungurilor.

Nici nu au intrat bine în Bihor şi armata ungară în lipsă de inamici înarmaţi s-a apucat de omorât ţărani pe unde apuca. În comuna Mihai Bravu, au împuşcat pe câmp 22 de români printre care şi doi copii, era 7 Septembrie 1940, seara au fost felicitaţi, decoraţi şi au băut pentru vitejia de-a împuşca oameni nevinovaţi, neînarmaţi. În 8 Septembrie la Nuşfalău au fost omorâţi unsprezece români, două femei şi nouă bărbaţi, veniseră de la Bucureşti şi mergeau spre casele lor. Au fost percheziţionaţi, nu aveau decât săracele lor lucruri şi pită de drum. Bărbaţii au fost bătuţi, apoi duşi înafara comunei şi omorâţi cu baionetele înfipte în inimă, şi femeile au avut aceiaşi soartă dar înainte au fost batjocorite. Alt chef, alte decoraţii. Dar în data de 9 Septembrie 1940, în comuna Trăznea masacrul românilor a început de la intrarea în comună când au împuşcat nişte copii ce erau cu vitele la păscut, era o vânătoare ungurească de copiii români. Pe urmă a fost prăpădul, au fost masacraţi în total 93 de persoane: 87 de români şi 6 evrei. Peste noapte s-au incendiat numai casele românilor indicate de ungurii din comună. A doua zi s-au adunat restul românilor şi li se pregătea aceiaşi soartă de schingiuiri şi moarte, dar în ultimul moment trecând pe acolo un înalt ofiţer ungur a oprit execuţiile. La Budapesta s-a explicat cum fiica preotului ortodox român, şi numai ştim cu cine, a deschis focul împotriva paşnicei armate ungare.

Bineînţeles că nu s-au găsit armele atacatorilor, numai cadavrele lor. Cel mai mare masacru împotriva ţăranilor români în prima lună a intrării armatei lui Horthy în Ardeal l-au săvârşit în comuna Ip în zilele de 13 şi 14 Septembrie unde ungurii, militari şi localnicii, şi-au exibat adâncile trăsături barbare împotriva celor ce nu erau ca ei, prin odioase crime. Bineînţeles, militarii unguri au motivat ca au fost atacaţi. Nu au fost atacaţi, s-a produs o explozie într-o căruţă ce transporta muniţie şi au murit doi soldaţi unguri pentru care ungurii au omorât bestial 157 de români nevinovaţi. În satul Cerişa în data de 15 septembrie 1940, ungurii au împuşcat 8 români şi 4 evrei, adunaseră mult mai mulţi, dar făcând un exerciţiu militar, vânătoare de valahi, le-au dat şansa să scape prin fugă şi au început să tragă în ei. Ce ordinari amărâţi, de ce nu le-au dat arme şi muniţii şi românilor şi pe urmă să înceapă exerciţiul militar. Marca, tot din judeţul Sălaj , în data de 16 Septembrie 1940 ungurii, militari şi localnici, au început răfuiala etnică, încheiată cu 11 morţi: doi evrei, trei slovaci şi şase romani. Şi au trecut mai departe în judeţul Cluj, la Mureşenii de Câmpie unde cu bestialitate au omorât în casa preotului Andrei Bujor, trei familii printre care era şi o fetiţă de 5 ani şi servitoarea, o unguroică tânără. Masacru a fost comis la îndemnul Contelui Albert Wass pentru că îl ura pe preotul român. Tot în aceiaşi zi, dar în Sălaj, la Cosniciu de Sus, în baza unor false denunţuri, au fost scoşi din case şi împuşcaţi 11 români şi omorurile şi schingiuirile continuă.

Mă opresc, aducându-vă aminte de Articolul 5 al arbitrajului de la Viena semnat de ministru de externe ungur, care verbal, aplecându-se în faţa lui Ribbentrop a spus: Iau act şi garantez că nu va fi nici o plangere. Nu a fost o plângere, în toate satele româneşti s-a plâns şi suferit în aceşti patru ani, numai în Judeţul Sălaj au fost omorâţi 436 de români în prima lună. În acest volum documentar, care sub Iliescu – Năstase şi Băsescu – Ponta a dispărut din librării, din bibliotecile publice, iar cei ce îl recomandă pentru învăţătură şi ţinere de minte, sunt etichetaţi naţionalişti-ceauşişti, conţine şi un raport statistic, a primelor trei luni ale ocupaţiei horthiste ce prezintă cifrele tragediei românilor ardeleni: 919 omoruri, 1.126 schingiuiri, 4.126 bătăi , 15.893 arestări, 11.957 expulzaţi cărora li s-au confiscat averile şi 109. 532 de refugiaţi. Numărul refugiaţilor, peste 90% români, până la sfârşitul ocupaţiei se ridică la o jumătate de milion !! Sigur că pentru iredentiştii unguri de pretutindeni aceste cifre îi fac fericiţi în sinea lor, gândindu-se că dacă faşiştii ar fi câştigat războiul, armata horthistă ar fi curăţat Ardealul de valahi. La cifrele acestea sunt alte multe de adăugat, de exemplu când au ocupat horthişti această parte de Ardeal românii aveau 1.666 de şcoli elementare şi 67 de şcoli profesionale, licee şi o universitate, după un an, rămânând doar 792 şcoli elementare şi un singur liceu, un singur liceu românesc în tot Ardealul ocupat, la Năsăud. Despre soarta culturii româneşti în timpul terorii horthiste am citit şi recomand ’’Românii şi Maghiarii de-a lungul veacurilor’’ a scriitorului ardelean Francisc Păcurariu, apărut în 1988 la editura Minerva din Bucureşti, ce este o documentaţie istorică de mare valoare, prin date şi corectitudine, scriitorul fiind fiul unei familii mixte din Teaca, tata român şi mama unguroaică. Tot pentru prezentarea suprimării culturii româneşti în această perioadă recomand şi volumul ’’Invazie de stafii’’, primit cu autograf din partea autorului, Raoul Şorban, care face una dintre cele mai clare şi profunde descrieri a desfiinţării brutale a culturii româneşti în Clujul acelor ani şi ai primilor ani după război. Autorul, care a trăit acele vremuri ca pictor şi ziarist, recrutat în armata ungară şi încarcerat în închisorile horthiste, ne prezintă şi contextul prin care ungurii iredentişti din fostul Partid Maghiar Ardelean (100% horthist) care nu s-au refugiat în anyaorszag, adică mama patrie, s-au cameleonizat în cei mai zeloşi comunişti, schimbând, de conjunctură şi auto protecţie, cultul lui Horthy cu cel a lui Stalin, într-un nou partid, doar cu numele, Sfatul Maghiar Ardelean( 100% cameleoni roşii)

De la început, prea credincioşii creştini unguri şi secui au trecut la profanarea bisericilor şi cimitirelor româneşti. Mai ales în Secuime, unde preoţii şi pastorii lor primiseră undă verde de la Budapesta cum trebuie să-şi manifeste iubirea faţă de aproapelui valah prin:’’…înlăturarea bisericilor zidite în stil bizantin…’’ (Magyarorszag – 12 octombrie 1940 din Budapesta)printre cei ce au depus zel în dărâmarea şi profanarea bisericilor româneşti se află udemeriştii iredentişti de astăzi şi fiii lor care, în Parlamentul României, ne acuză de discriminare şi neacordarea drepturilor de autodeterminare. Guvernul şi parlamentarii români nu au replică din trei motive: nu cunosc tragedia ardelenilor români sub ocupaţia ungurească, nu-i interesează pentru că sunt indolenţi şi poltroni, ei fiind acolo pentru imunitate la adăpostul căreia jefuiesc poporul şi ţara românească, împreună cu liderii udemerişti şi iredentişti. Acestora din urmă nu mai trebuie să le reamintim istoria fiindcă ei o ştiu, numai să nu creadă că chiar toţi românii nu ştiu crimele ascunse în spatele promisiunii: Iau act şi garantez că nu va fi nici o plângere – Istvan Csaky !!

Nu putem să nu menţionăm închisorile şi lagărele pline de români unde erau insultaţi grosolan, înjosiţi prin tot felul de corvezi barbare şi bătuţi tot timpul, numai fiindcă erau români. Ardealul ocupat şi Ungaria s-au umplut de taberele şi companiile forţate de muncă româneşti, al căror efectiv, în Mai 1943, cuprindeau 25.000 de oameni, mare majoritate ţărani. La care se adăuga şi trimiterea în Germania în 1942 a 5.000 de români ardeleni la munci agricole şi forestiere. O masivă depopulare românească, supravieţuind numai cei ce acceptau supunere totală în tăcere, maghiarizarea şi schimbarea religiei. În aceste cumplite zile în Ardeal, familia soţiei mele, din comuna Medieşul Aurit, a fost dezmembrată la fel ca celelalte familii de ţărani români. Bunicul Icăi, care făcuse Primul Război Mondial, cătană la împărat, trecut de cincizeci de ani, a fost dus, împreună cu alţi veterani de război în Boemia la muncă pe o moşie, tatăl Icăi a fost luat în companiile de muncă forţată, acasă rămânând numai o bunica bolnavă pe pat şi Ica cu mama ei. Deşi avea numai câţiva ani o asculta şi ajuta, cât putea, pe mama ei în gospodăria lor. Să nu uităm şi să nu acceptăm lecţii de democraţie europeană de la urmaşii horthiştilor revanşarzi, care în toamna 1945, au trecut din Partidul Maghiar Ardelean (absolut horthist) în Sfatul Maghiar Ardelean (modelul sfaturile lui Bela Kun) iar acum au format iredentista uniune democratică maghiară.

Pentru nefericiţii guvernanţi iliscieni şi băsişti înfrăţiţi cu UDMR-ul pentru voturile lor, foarte scump plătite de români, trebuie să le spunem, pentru că nu ştiu şi să nu spună în faţa istoriei că nu li s-a spus: NU a existat, tovarăşi comunişti Iliescu-Nastase şi Băsescu-(Ponta)-Boc, în toată România Întregită o singură familie ungurească, care numai pentru că era ungurească, să fi trecut prin suferinţele, spolierile şi dezmembrările prin care au trecut sute de mii de familii româneşti în vremea ocupaţia horthistă, ajutată cu zel de majoritatea ungurilor ardeleni.   Astăzi, aceiaşi sau fiii lor, sunt zeloşi iredentişti în ţară sau în străinătate ce vă dau lecţii de democraţie europeană, pe care le ascultaţi cu gura căscată, democraţie europeană care exista şi în 1940, când au semnat democraticul Articol 5 din Arbitrajul de la Viena, pe care nu numai că nu l-au respectat, dar cu o furie barbară s-au apucat să extermine tot ce era românesc sub ocupaţia lor. Ardelenii români de atunci şi urmaşii lor de astăzi le ştiu, şi mai ştiu ce se va întâmpla cu românii din fosta Secuime, dacă udemeriştii iredentişti vor primi autonomie acolo. Voi, ignoranţi şi infami guvernanţi, nu ştiţi, nu vă preocupă şi veţi deveni trădători de neam.

One Response to Celor ce li se va lua libertatea, toate li se vor lua!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*