Venise Sfântă Măria Mare. Nedeia de la Prejna era adevărat eveniment al Munților Mehedinților. Din toate satele, pe toate drumurile și potecile venea lume. Fiecare gospodar se pregătea pe măsură, fiindcă, pe lângă rudele așteptate, veneau rude și prieteni neanunțați, călători și cerșetori. Porțile erau deschise la fiecare, pentru toată lumea care ar fi voit să intre și să închine un pahar de vin, să ia o gură de mâncare, să facă o urare de bine gospodarilor. Câteva formații de lăutari veneau în sat de la prânz, umblau din casă în casă și cântau la fiecare, iar seara se retrăgeau la locuri știute din sat și începea hora, care ținea până către dimineață.
Stelică Zoican era preot tânăr în Balta. Avea multe rude în Prejna, dar prefera întotdeauna să meargă în special la nea Ion Stoican, om de mare ospitalitate. Acolo veneau mulți musafiri și se făceau petreceri până după miezul nopții. Abia de-i ajungea gazdei un vițel bun, ca să gătească toate câte trebuiau pentru un asemenea eveniment. Două momente erau mai însemnate în timpul verii: nedeia de la Balta (Sfântul Ilie) și cea de la Prejna(Sfântă Măria Mare). Nedeile din celelalte sate nu se puteau ridica niciodată la amploarea acestora.
În anul acela, după ce au venit de la biserică, au început pregătirile pentru nedeie. Trebuiau aranjate hainele, călcate, dichisite, nu puteau merge cu orice și oricum. În al doilea rând, trebuiau aranjate vitele. Poate se întorceau a doua zi dimineața și vitele nu puteau rămâne la voia întâmplării. După ce le-au aranjat pe toate, s-au primenit frumos cu ce aveau mai bun și au plecat. Stelică luase costumul cel negru, cu care fusese îmbrăcat ginere, Doamna Neli și-a luat opregul cel mai frumos, cămașa cu poale însprițurate, cu altițe și șabaci. Erau ei tineri și frumoși, dar hainele parcă le dădeau un plus de frumusețe. Stelică a scos iapa din grajd, sătulă și țeselată, i-a pus hamul cel nou cu ciucuri și clopoței și a înhămat-o la șareta lor pe roți de cauciuc. Era singura șaretă pe roți de cauciuc nu numai din sat, ci și din împrejurimi. Șareta era frumos vopsită, în culori tinerești, bine armonizate. Avea la șaretă bici cu ciucur roșu, ca să nu-i deoache cineva.
Pe drumul mare, distanța până la Prejna era de vreo opt kilometri. Problema nu era de distanță, ci de praf. Nu plouase demult și era praf pe drum. Din când în când trecea și câte o mașină și ridica tone de praf. Ferice de cine se nimerea atunci pe drum! Stelică a luat hotărârea să evite drumul și s-o ia pe scurtătură, pe Lunca Bălții. Era un peisaj mirific. Se cosise fânul, lunca era presărată cu căpițe și porșori de fân. Pe acolo nu erau nici vite, fiind fânul pe loc, nu era nici lume la muncă, fiind zi de sărbătoare. Cântau păsările, mai ales că trecuse binișor de amiază. Parcă era un colț din raiul lui Adam!
Doamna Neli n-a prea vrut să treacă pe acolo, dar până la urmă s-a lăsat convinsă.
Pe Lunca Bălții nu era drum propriu-zis. Au luat-o pe de-a-ntregul, pe cositură. Au vrut să ajungă la Izvorul Alb, unde era o frumusețe. Izvora apa ca pe mână din pământ și se prelingea apoi pe vadul ei ca un șarpe. Soarele strălucea în undele apei și izvorul părea un șuvoi de argint. Poate că de acolo i se spunea și Izvorul Alb. Mergând așa pe luncă, spre izvor, la un moment dat au întâlnit o bucată de fân necosit. Era prea departe ca să-l ocolească, așa că au hotărât să treacă prin fân. Ghinionul lor! Apa se revărsase din vadul ei peste luncă și făcuse noroi. Fiind fânul necosit, nu au văzut mai din timp. Cum iapa mergea la trap, au intrat brusc în zona periculoasă. Nu era prea lată banda aceea de pământ umezit, de vreo trei – patru metri. Iapa a intrat cu picioarele în noroi până la burtă, iar șareta până la osie. Animalul a început să se zbată, încercând să iasă. Fiecare zvâcnitură a lui însemna și un nor de stropi de noroi, care se revărsau din abundență asupra celor doi pasageri. Au reușit să coboare. Când s-au privit, nu le venea să-și creadă ochilor. Parcă ieșiseră din bazin de la Techirghiol! Era de râs, dar nu le mai ardea de râs. Doamna Neli a început să plângă ca un copil, când și-a văzut opregul și cămașa stropite cu noroi!
Părintele Stelică a analizat situația și a decis. S-a dezbrăcat la chiloți. A îndemnat-o și pe doamna să facă la fel. A luat toate hainele în brațe și le-a trecut pe partea cealaltă a smârcului. A luat-o apoi pe doamna în spinare și a trecut-o și pe dumneaei. A deshămat calul și acesta, ușurat, a reușit să iasă. A desfăcut lanțurile de la ulube, le-a legat unul de altul. Un capăt de lanț l-a legat de chinga ulubelor, iar celălalt de hamul iepei. Doamna Nela a luat animalul de dârlogi, iar părintele a intrat în noroi și a ridicat la șaretă. Au reușit s-o scoată. Priveliștea era jalnică. Noroc că nu era nimeni prin apropiere. Și, totuși, lumea cunoștea și iapa, și șareta părintelui, așa că, dacă ar fi fost cineva cât de departe de locul cu pricina, tot ar fi știut cine este pe acolo. Așa murdari nu se puteau întoarce în sat. Ar fi fost de pomină. S-au dus la Izvorul Alb. Au început să se spele, apoi să-și spele hainele în apa limpede ca lacrima. Noroiul nu pătrunsese în profunzimea materialelor, așa că ușor a fost curățit. Au întins hainele pe poiană să se usuce. Părintele și-a făcut niște șomoioage de iarbă și a spălat iapa, apoi șareta. Toate arătau ca noi. Toate s-au uscat bine, numai chiloții părintelui nu. El muncise ca să spele iapa și șareta, nu avusese timp să stea la soare. Cum dăduse binișor spre chindie, nu mai era de așteptat. S-au îmbrăcat și drumul spre Prejna. O asemenea nedeie nu putea fi ratată!
Au ajuns la Prejna tocmai când veneau și alți musafiri din satele din jur. Nu au spus nimănui nimic din cele ce li se întâmplase. S-au așezat bucuroși la masă, iar petrecerea a început. Așa cum era obiceiul la Prejna, trebuia ales „eroul”, adică cel care se îmbăta mai tare dintre toți. Au propus să bea țuică de prună cu pahare de apă, „pe gol”, adică până la golirea paharului. Zis și făcut! Stelică era ud și începuse să tremure de frig. S-a prins la „concurs”. După primul pahar dat peste cap, ceilalți și-au dat cu cotul și și-au șoptit: – Pe popa îl facem erou!” Doamna Neli a auzit. Șoptit, l-a avertizat: „ – Stelică, fii atent, că vor să te facă erou!” „ – Lasă pe mine, s-a sulemenit bărbatul, că-i pun eu pe butuci!” Petrecerea a continuat. Mai o bucată de mâncare, mai un pahar de băutură, alături de vorbă multă-multă și timpul a trecut până către miezul nopții. Femeile au plecat la horă, undeva în apropiere, la câteva sute de metri.
Bărbații moțăiau și limbile nu nimereau cuvintele. Singur părintele Stelică și nea Ion, gazda, erau treji și bine dispuși. Lucrul acesta era de neînțeles pentru ceilalți. Toți băuseră la fel. Nea Ion le-a propus că până vin femeile de la horă, bărbații să meargă în camerele alăturate și să se culce puțin, ca să li se mai limpezească mințile. Au fost de acord. Părintele Stelică le-a cerut voie să pună la fiecare pe frunte câte un prosop cu apă rece. Se știa că apa rece alungă beția. Nea Ion l-a întrebat pe părintele Stelică: „- Dar dumneata nu- ți pui apă rece la cap?” „ – Nu, nea Ioane, că eu îmi pusei apă rece la fund de la chindie și așa ud șezui până acum! Ia pune mâna pe pantalonii mei!” S-a minunat bătrânul și părintele i-a spus toată pățania.
Abia a doua zi au aflat toți că, pentru a scăpa de amețeală, trebuie să pui apă rece ori la cap, ori la fund! Efectul este același!
Lasă un răspuns