Era înmormântare în Busești. Preot în acel sat era Părintele Izverceanu. Familia a invitat si pe preotul de la Ponoare, cu are era rudă de departe. Despre Părintele Grigore Popescu se dusese vestea că este un preot foarte inteligent. Era tânăr și se afirma cu fiecare prilej că are pregătire teologică. Avea și voce frumoasă și cânta cu tragere de inimă, așa că în câțiva ani se făcuse cunoscut în zonă. Părintele Izverceanu auzise numai vorbe bune despre dânsul, dar nu-l cunoscuse personal, fiind mare diferență de vârstă între ei. L-a primit pe tânărul preot cu tot respectul, au făcut slujbă frumoasă și lumea era mulțumită.
La pomană este obiceiul în Busești ca să vină toți din sat. Uneori se strâng câte 3-400 de persoane. Așa a fost și atunci. Câte un enoriaș mai curios îl întreba pe șoptite pe părintele Izverceanu: „ – Cum vi se pare, părinte, de părintele de la Ponoare? Așa-i că-i bun?” Părintele răspundea convingător: „ – Da…, până acum se prezentă excepțional, dar lasă c-o să-l verific eu mai încolo, să vedem ce-i poate pielea!” La pomană, au adus un castron cu vreo trei-patru litri de aghiazmă. Era suficientă ca să umble preotul prin sat cu colindul de Bobotează! I-au dat castronul cu aghiazmă și busuioc părintelui Popescu. Vătraiul cu foc și tămâie l-a luat părintele Izverceanu. Au început slujba parastasului. Fiecare dintre preoți știa ce are de făcut și ce are de zis. La sfârșit, au înconjurat mesele, unul tămâind, altul stropind cu aghiazmă. După ce părintele Izverceanu a binecuvântat masa și lumea s-a așezat, i-a zis cu voce tare tânărului confrate: „ – Părinte Popescu, aici la noi este obiceiul, ca preotul care duce castronul cu aghiazmă, după ce botează masa să bea toată aghiazma din castron! Dumneata ai dus castronul, acum trebuie să bei aghiazma! Așa e obiceiul!”
Lumea îl știa pe părintele Izverceanu bun de glume, dar nu se aștepta la una ca asta, să glumească pe seama preotului nou venit. Omul era străin de sat și nu-i cunoștea toanele părintelui. Tânărul preot a ezitat câteva clipe, apoi, tot cu voce tare, ca să fie auzit de meseni, i-a dat replica: „ – Da, părinte, am auzit de obiceiul acesta, numai că nu spuserăți decât o parte din el…!” „ – Adică?” a întrebat părintele Izverceanu nedumerit. „ – Păi, obiceiul este ca și preotul care duce vătraiul cu cărbuni să-i mănânce!” Lumea a izbucnit în râs, înțelegând că părintele Izverceanu și-a găsit nașul. Bătrânul i-a lăsat să se potolească, apoi a zis tare, în auzul tuturor: „ – Părinte Popescu, mi-ai plăcut! Auzisem despre dumneata că ești un preot bine pregătit și foarte inteligent! Nu te-am cunoscut până azi. La slujbă mă convinseși, că n-ai trecut degeaba prin școală și s-a prins ceva de dumneata. Vrusei, însă, ca să văd dacă îți merge mintea și-ntr-ale lumești! Îți făcui un test de inteligență, pe care-l trecuși cu nota zece. Să fie fericiți enoriașii dumneata, că au un preot deștept, evlavios, care știe să se descurce în lume!”
În felul acesta, părintele Izverceanu l-a făcut cunoscut pe tânărul său confrate tuturor celor de față și despre gluma aceea se vorbește și astăzi în partea locului.
Lasă un răspuns