După apariția lui în Monitorul Oficial, noul Regulament de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ Preuniversitar (ROFUIP) produce efecte din 14 ianuarie 2015 în ciuda multor voci din public, dar mai ales din presă, care au insistat asupra unor înnoiri discutabile sub diverse rațiuni. După atâtea interdicții și restricții stipulate în ROFUIP, te întrebi, firește, câtă educație mai oferă școala, ce tip de personalitate promovează ea și încotro se conturează noul orizont educațional. Suntem fără tăgadă într-o nebuloasă a macroproiectelor de această natură, promovată în favoarea tipului revendicativ de personalitate. Acest atentat la modelul educațional autohton vine să definitiveze deconstrucția lui după eliminarea serviciului militar obligatoriu (cu valoarea lui inițiatică neîndoielnică) și este simultan cu marginalizarea orelor de religie sub regim opțional (137.2), poate singura disciplină care conturează un model etic coerent, statuat pe criteriul fricii de Dumnezeu ‒ atribut al firii educate ce nu a putut fi abrogat nici de ateismul cel mai fundamentalist.
Asadar, un Dumnezeu opțional! Drepturile și libertățile brute ale persoanei, promovate din familie și susținute de mediile obscure, ating, needucate instituțional, excese frecvent convergente în penal. A nu se înțelege că pledăm pentru tipul coercitiv de educație, însă atragem atenția cu argumentele statistice la îndemâna oricui că, transferate în societate după vârsta majoratului, excesivul și bravada juvenilă conduc la contactul cu asprimea sancțiunilor legii, traumatizantă pentru evoluția ulterioară a unui adolescent. Și câți adolescenți avem astăzi în penitenciarele noastre? Și care este structura tabloului infracțional cu care se confruntă acest segment de vârstă? Sunt date care au lipsit celor ce au gândit acest model educațional. A sancționa cu amenzi absenteismul nu contrabalansează impactul divergent al dreptului de a contesta nota. După interdicțiile firești de la art. 38, cu grija lor evidentă pentru sănătatea morală a copilului asigurată de școală, după încărcăturile birocratice preexistente, se instituie Consiliul clasei, chemat să-și asume inclusiv sarcina stabilirii notei la purtare, de parcă orizontul și modelul educațional ar fi deja la elev (art.62): „c) stabileşte notele la purtare pentru fiecare elev al clasei, în funcţie de comportamentul acestora în unitatea de învăţământ preuniversitar şi în afara acesteia, şi propune consiliului profesoral validarea mediilor mai mici decât 7,00 și respectiv mai mici decât 8,00 pentru unităţile de învăţământ cu profil pedagogic şi teologic (63.3)…” În plus (62.e), mijlocește relația școlii cu părinții; poate deci (la ce nivel de percepție, cu ce experiență a judecăților?!) să medieze stări conflictuale în care parte activă este adesea profesorul, fie el și dirigintele clasei, desemnat de ROFUIP ca președinte al acestui consiliu (62.2). Situația religiei, un furnizor sigur de valori morale, ca disciplină opțională, este la decizia școlii și negociată cu părinții elevilor „în concordanţă cu nevoile şi interesele de învăţare ale elevilor, cu specificul şcolii şi cu nevoile comunităţii locale/partenerilor economici.” Cum se vor testa și nevoile, dar și interesele elevilor și cum vor fi ele raportate la specificul școlii e ușor de imaginat: aceste ore la decizia școlii – CDS, cum au fost imaginate de autorul primei Curricule Naționale, Andrei Marga ‒ vor servi până la urmă intereselor cadrelor pentru rotunjirea catedrelor. Invocarea majorității ortodoxe a populației școlare în detrimentul altor confesiuni nu se susține nicicum ca motiv de trimitere a religiei în opțional dacă prin programă aceasta ar sluji doar unor repere de istorie a religiilor și unor criterii moral-creștine unanim acceptate prin Decalog ori prin pericopele evanghelice.
Și nu întâmplător am lăsat la final prevederile art. 138(2): „Elevul sau, după caz, părintele/tutorele legal instituit, are dreptul de a contesta modalităţile şi rezultatele evaluării…(s.n.)”. În numele „evaluării obiective și corecte, în conformitate cu standardele naționale”, contestația țintește nu numai cuantificarea apreciativă aritmetică, ci și „modalitatea de evaluare”, de parcă părintele/contestatarul are competențe metodice să judece aceasta, mai ales că orice evaluare scrisă este însoțită și de un barem de corectare adecvat conținuturilor vizate. Or se știe că marile controverse apar pe evaluarea orală sau practică, acestea fiind exceptate contestării. Și dacă mai aruncăm o ochire asupra Anexei 5 (Nomenclatorul actelor de violență), în ciuda atâtor acte de abuzare verbală și violență fizică asupra cadrelor didactice, relevate de presă, găsim cadrul didactic lipsit de protecție explicită în ROFUIP, încât principalul antreprenor educațional se vede expus adesea unor acte compromițătoare și gesturi ce prejudiciază prestanța sa exceptate sau omise de Nomenclator.
Lasă un răspuns