Testamentară…

Sunt un bătrân hârbuit de traseul atât de sinuos şi accidentat al vieţii.Doar sufletul mi-a rămas tânăr şi candid ca la vârsta adolescenţei. Nu ştiu nici dacă va mai exista un mâine pentru mine. Oricând, mai cu seamă la această vârstă, se poate întâmpla orice. Nu înseamnă că sunt un panicat (-ard).

Întrucât soarta nu a fost atât de generoasă cu mine, interzicându-mi să mă realizez plenar şi, considerându-mă un om împlinit, să-mi pot pune mâinile pe piept, capul pe pernă şi să adorm împăcat pentru vecie, şi întrucât nu se cade să închidem ochii sub pulpana veşnicei ipocrizii umane, în virtutea dreptului la cuvânt, atât de greu cucerit, simt că e de datoria mea să demasc şi să acuz cu toată tăria şi candoarea sufletului meu această lume incalificabilă şi profund vinovată, în care am avut (ne)fericirea să trăiesc, departe de decenţa unei condiţii umane reale şi fireşti, aşa cum ni se tot prezintă la carte, de la naştere până la moarte.

Neprevalându-mă de motivaţiile şi justificările frustratului social, nevictimizându-mă hilar şi inutil, neîmbrăcâd roba justiţiarului de serviciu, şi neuzitând de armele atipice ale sociopatului, doar în postura adamică şi cu sufletul pe tavă, îmi arog dreptul şi obligaţia de a condamna fără ezitare acest sistem general uman profund ticăloşit, pervertit şi degenerat cât cuprinde, pe frontispiciul căruia tronează, înscrisă cu litere de aur, MINCIUNA ŞI IPOCRIZIA.

Nu sunt nici primul nici ultimul care recurge la acest gest disperat de, vaaai, les umanitate. Şi nu-mi găsesc alt merit decât acela de a spune lucrurilor pe nume, măcar acum, când jocul e pe sfârşite.

Or, dacă toată existenţa mea a decurs sub spectrul întunecat al sărăciei şi neputinţei, într-o umilinţă perpetuă şi indescriptibilă, lipsit de orice mijloace care să-mi fi dat dreptul de a mă socoti un om liber cu adevărat, dacă eu voi trece în lumea de dincolo, în postura eşuatului lamentabil, NU EU MĂ FAC VINOVAT. Sau, mă rog, mă fac vinovat prea puţin, în raport cu marea şi grava vinovăţie a lumii, începând cu vârful piramidei, până la fundaţia ei.

Întregul eşafodaj al ei, cu tot sistemul de legi şi valori, cu toate strategiile şi fabuloasele-i proiecte,cu întreaga-i dinamică suicidară,este profund viciat, constituie o eroare fundamentală şi iremediabilă. Pentru simplul fapt că oamenii, îndiferent de poziţia lor intelectuală, morală şi socială, au acceptat şi s-au conformat dictaturii MINCIUNII ŞI IPOCRIZIEI.

Când am văzut că toate practicile şi derapajele umanităţii, cunoscute dealtfel de toată lumea, au fost analizate şi circumscrise cu o mare rigoare ştiinţifică de un filosof contemporan ca Peter Sloterjisk, am simţit o mare uşurare,la gândul că aş putea fi înfierat ca nihilist atroce de toţi cei care nu rezonează cu vederile mele.

Dar, iubiţii mei contemporani, trebuie să recunoaşteţi că personal, fiind încă în stare de funcţionare, cu neuronii şi sinapsele într-o veşnică alertă, n-aş avea niciun motiv să mă erijez în procurorul de serviciu al diavolului. Îmi sună în minte ecoul butadei « Lumea e aşa cum este, şi, ca dânsa, suntem noi ». Perfect. Oare îmi dă dreptul să tac o asemenea constatare ? Oare nu tocmai faptul că prea mulţi şi prea mult au consimţit să tacă, tocmai când era nevoie să se pronunţe, să ia atitudine, s-a ajuns în această prea tragică, planetară fundătură ? Şi oare, dacă urlu-n pustiu, nu mai e cazul să urlu ?

Fie ca strigătul meu testamentar să nu se zdrobească de stânca obtuzităţii.