Spre capătul drumului…

Mă decisesem să nu mai scriu. Când lumea e plină de atâtea minuni incredibile, care te siderează şi reduc la tăcere, când în fiecare moment se produce un nou miracol, mai fascinant şi mai bulversant decât cele trăite, era firesc să-mi pun problema dacă mai e cazul să-mi irosesc vremea scriind.Mai cu seamă că nici până acum n-am făcut vreo gaură-n cer cu creaţiile mele atât de modeste. Dar astăzi e a treia zi de Crăciun, se serbează Sf. Ştefan, eu sunt tot singur-singurel iar afară ninge consistent şi liniştit, încă de azi-noapte, ca-ntr-o pagină din basmele fraţilor Grimm sau ale lui Andersen.

Am mai furat eu o oră de somn după ce mi-am băut ceaiul, m-am mai fâţâit prin casă, am mai tastat pe calculator, mi-am făcut şi o cafea, dar, Doamne, nu mă pot împăca doar să vegetez pe scaun şi să privesc în prostie pe fereastră la fulgii de zăpadă. Oricât de predispus aş fi dulcii trândăvii, oricât de resemnat în situaţia mea de expirat, iată că nu pot să mă împac cu existenţa de mort în viaţă, de spectru impasibil şi nemaipreocupat de nimic.

Zilele trecute mi-am luat inima-n dinţi şi am trimis doamnei Livia Ciupercă, descoperită în postura de critic de întâmpinare în paginile revistei «Constelaţii diamantine», manuscrisul de însemnări «Mister Miracol Enigmaticus» şi grupajul de poezii «Liber ca pasărea în zbor», plus datele mele biobibliografice, cu rugămintea de a mi le citi şi a-şi exprima o părere. Răspunsul a venit foarte repede, dându-mi-se speranţa că e posibil să se aplece asupra lor şi să-şi spună cuvântul.

Or, dacă în pieptu-mi încă bate o inimă, chiar aşa şubrezită şi întreţinută cu pastile, şi dacă de altceva nu mă simt în stare, de ce-aş da cu piciorul singurei oportunităţi de care dispun? Uite cât de frumos şi liniştit decurge ninsoarea şi cât de bine îmi stă în postura de scriitor, adică cel ce scrie ceva, că, în rest, slabe speranţe ! Nici măcar să ies afară, să dau cu lopata, nu e cazul, pentru că zăpada se tot depune şi trebuie s-o las până se opreşte.

Îmi pare bine că mi-a telefonat Cătălin, să-mi spună că au ajuns cu bine la munte iar Andu cu Gabi, mama lui, au început deja să schieze. Să le fie de bine, să se bucure de moment, cum mă bucur şi eu de privilegiul divin acordat!

Contrar oricărei posibile aşteptări, frustrări sau complex, mi-e sufletul plin de pace şi de împăcare. Pot pleca liniştit la bucătărie, să mă ospătez cu masa de prânz. Iar când mi-o fi mai rău, ca acum să-mi fie, şi nu mă supăr. Binecuvântat fii Tu,Doamne, iartă-mă şi mă apără!

Tot felul de indivizi, obişnuiţi să lucreze nu atât cu capul cât cu picioarele, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca vocabula „geniu”, cu semnificaţiile ei bine cunoscute şi atestate de istorie, să-şi piardă conotaţia şi, discreditată, să ajungă la mâna tuturor neisprăviţilor atotcunoscători.

Cuvântul, degradat şi scos din sfera lui semantică, a ajuns un fel de bagatelă, cu o largă circulaţie, folosit cu extremă lejeritate de toţi aceşti neisprăviţi, specialişti în toate şi nimic. Rămâi siderat auzindu-i pe aceşti circari cu câtă iresponsabilă dezinvoltură se pronunţă, referindu-se la pase „geniale”, momente „geniale”, jucători „geniali”, etc., etc., făcând un grav atentat asupra limbii şi denaturând-o tot într-o veselie. Fenomenul nu e singular. Şi cuvântul „oportun”-ism” a suportat aceleaşi siluiri, ajungând să însemne în vorbirea curentă exact contrariul sensului originar. Datorită tot aceloraşi specialişti în toate şi nimic.

Dacă aş avea o putere de decizie, aş institui o lege care să sancţioneze orice abatere de la regulile limbii, astfel încât să-i oblige pe toţi vorbitorii să le cunoască şi să le aplice corect. Pentru că, altfel, nu ne vom mai putea înţelege.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*