Nevoia de dialog nevăzut

De sărbătorile sfârşitului de an 2014, care parcă nu se mai terminau, după cum le-a urat românilor Ion Creangă, s-o ţină numai în sărbători, am avut şansa să cunosc nişte oameni care păreau că nu sunt de pe acest pământ, români, desigur, dar cu preocupări ca de pe altă lume, dacă o alt lume poate fi considerată muzica de calitate. Spui că muzica e accesibilă tuturor, că e o artă la îndemâna oricui, că toţi fredonăm, că toţi ştim să cântăm imnul sau o melodie de Gică Petrescu, dar muzica adevărată este un apanaj al elitei, al unor oameni de soi, al unor grupuri, care formează un fel de club virtual, pentru iniţiaţi, inaccesibil profanilor.

Am cunoscut această muzică specială la un club din Los Angeles, în Hollywood, unde nu avea acces oricine. Acolo cânta un mare trompetist, Tom Hurell, un fenomen, şi nu am putut ajunge decât prin intervenţia unui om de afaceri, cu care cântăreţul era prieten. Mi s-a rezervat o masă şi aşa am putut să trăiesc ceea ce trăiesc puţini oameni.

La fel de greu era accesul şi pe Aleea Alexandru, la clubul unde cântau Johnny Răducanu, Mândrilă, Gondi, Marius Popp et co. , grup care mai apoi s-a mutat pe Zalomit, recreând o lume aparte, care punea total în paranteză dictatura. Această lume era în afara timpului.

Când i-am luat un interviu lui Johnny Răducanu, a fost un eveniment! Însă el mi-a explicat că tot ceea ce fac ei la Zalomit e “cu voie de la stăpânire”, special de la Pacepa, care i-a spus tovarăşei Leana că “muzica nu e politică, nu trebuie să vă fie frică de ea, e fără cuvinte şi, tot ce e fără cuvinte, nu e periculos pentru cauză”. Dar ce forţă de răscolire poate avea muzica, ce impact de durată, vă pot spune numai pasionaţii ei.

Aşa entuziaşti am cunoscut şi acum în noua Românie, oameni cu acces la mari muzicieni ai lumii, cum ar fi trupa Rolling Stones. Vă puteţi imagina că în România există un autor, Ioan Big, al unei cărţi despre Rolling Stones, carte pe care se află autografele membrilor acestei celebre formaţii!? Am văzut această carte, chiar acasă la autor. Lângă el, armonic, se află un alt elitist, Radu Lupaşcu, redactor şef al revistei „Arta sunetelor”. Aţi auzit de ea? Este ca pisica pentru cei care se ţin de cancanuri, de mafia muzicii, de bişniţăreala TV, de tipul emisiunilor populiste, sinistre, gen “Vocea României”, “Next Star”, „Şi românii au talent” sau alte emisiuni americane, prost imitate, cu jurii handicapate, complexate, fiindcă elevii sunt mai talentaţi decât profesorii, hâhâiţi ca alde Pepe-ne şi Paparuda ce se dă Madonna, ca alde Junior al lui Chiorilă, ori alte butaforii din gaşca muzicală, false vedete, care sufocă viaţa tinerilor cu maculatură şi prost gust, cu acelaşi ghiveci manelist. Ei dau un ton ieftin, total comercial, muzicii, fără să le pese că sunt autorii unui tobogan al prostituării, al decăderii şi tragerii înapoi, într-o zonă aculturală, vulgară, jignind adevărata muzică, jignind talentele autentice ale României, fiindcă aceşti profitori de ocazie promovează numai kitsch-ul, stând cu gura căscată, hlizindu-se sau încruntându-se. Priviţi-i numai pe alde Vasilică, comediantul, cum cad pe gânduri ca statuia de la Hamangia, fără să le pese că introduc virusul kitsch, dezmăţul, ceva indefinit, nici folclor, nici muzică cultă, nici muzică lăutărească, nimic autentic, numai imitaţii, o cantitate uriaşă de imitaţii, un fel de “Cântarea României” pe dos, non-stop, fără respiro, fiind reprezentanţii unei false libertăţi, sfidând memoria celor care au luptat pentru o lume/muzică mai bună!

Şi gruparea “Arta sunetelor” se desparte radical de aceşti colportori de surogate, de aceşti “profesori” ai muzicii tinere, având la dispoziţie toate canalele de televiziune! Dar nu există o concurenţă reală, dimpotrivă, emisiunile se imită unele pe altele. NU poţi face o departajare, nu se ştie ce post emite o emisiune sau alta. Adică nu au personalitate, fiindcă nu au valoare.

Şi mica grupare de care vă vorbesc este în slujba lui David al valorilor împotriva lui Goliat al non-valorilor, al acestor stricători de limbă, de gust, de morală, de OM, care se numesc capatos, negru, mă(gă)ruţă, chi(o)rilă şi alţii ca ei, precum sinistrele emisiuni de umor, nişte brigăzi umoristice, mai rele ca pe vremea Împuşcatului! Rar mai apar trupe folclorice autentice. De sărbători, numai kitsch-ul produs non-stop de aceste găşti a triumfat. Ele sufocă cântecul şi umorul autentic. Nu mai e loc de ei. Şi de 20 de ani nu se mai termină. Acum au tăbărât pe copii, pe copiii superdotati ai României. Sau au sufocat gospodinele cu gonflate emisiuni de preparat ciolane, ridicole “iaduri” culinare.. Până şi ţărăncile îşi arată pulpele în emisiuni anunţate a fi modele “tradiţionale”. Totul e indecent. Bine că au dispărut mitocanii de la “Vacanţa Mare” şi “Chestiunea zilei”! Sau falsitatea supremă numită “Surprize, surprize”. Ar mai trebui sora ei, făcătura zisă “Profesioniştii”. Dar au apărut în loc “Las Fierbinţi” şi alte umpluturi, create de indivizi care cred că de atare mizerii au nevoie românii, subestimând publicul, marşând pe un manelism dezgustător.

Cred că românii s-au săturat de asemenea cultură de gaşcă! Şi mai cred că multe emisiuni şi-au pierdut publicul real, fiindcă nu mai ţin pasul cu realitatea. Se fac din prostie şi inerţie, cu banii de la mama de-acasă! Nu e de mirare că muzica ce se cântă este alterată, cea străină este manelizată, iar cea românească, autentică, este în-străinată, atinsă de viruşii unei false veselii. În direcţia aprofundării folclorului, a ridicării lui la nivel internaţional, nu s-a lucrat de fel, ca sonurile lui fantastice să constituie un fenomen, aşa cum merită, să devină ceea ce este muzica afro-americană, să spunem. Fiindcă nu există nici un consens al valorilor, care trăiesc şi creează izolat, deşi în cazul lor există un dialog nevăzut.

Am întâlnit în aceste zile de iarnă primăvăratică mulţi curioşi, mai ales dintre cei care cultivă patinoarul din Cişmigiu, unde şi muzica este aleasă. Ei au alte gusturi, fac parte din cei care visează la lucruri mai demne, mai curate, ei nu se uită la aceste emisiuni făcute de troglodiţi, uniforme şi multe, de duzină, sufocante, exagerate. Atunci pentru cine se fac? Cui se adresează?

Cheia tuturor lucrurilor în materie de artă stă în dialog. Cum se petrece dialogul dintre artist şi public. Am urmărit în America felul cum se formează un anumit public. Mai ales în condiţiile în care acolo se află toate naţiile, cu deprinderi culturale diverse. Există Street Art, o artă a străzii, dominată de graffiti, dar mai ales de muzică. Nu există staţie de metro să nu vezi un interpret de excepţie, care şi-a ocupat locul dând concurs la primărie, fiindcă solicitările sunt cu sutele de mii. Şi peste tot vezi trupe de dansatori, de superprofesionişti, cum sunt cele din Times Square, care intră în dialog cu oamenii. Şi în special muzica este liantul principal. Dar există şi un alt fel de impact, precum cel creat de galeriile de artă sau de Festivalul Shakespeare, care are loc în fecare vară în Central Park. Aş putea scrie un studiu întreg despre felul cum artiştii americani, mari actori de nivelul lui Al Pacino, prin intermediul lui Shakespeare, au format un public de calitate, care a devenit planetar, care stă la rânduri imense să ocupe un loc în arena unde se desfăşoară seară de seară minunile shakespeariene. Acolo toţi marii actori joacă gratuit în sezoanele de vacanţă. Şi aceasta este o cale formativă temeinică, prin care marele public este ridicat la idee. Dacă arta este de calitate, sigur că dialogul va fi de calitate.

Dar televiziunile româneşti, cu ProTV în frunte, au coborât ştacheta la extrem, au oferit numai mizerii, s-au adresat unui spectator subcultural. Ele nu au ridicat publicul la un dialog autentic, la idee, dimpotrivă, s-au coborât la nivelul cel mai de jos. Sunt nilte posturi falimentare, care trăiesc din scandal politic şi din filme de mâna a doua, vulgare, pline de violenţă, pe care le reiau la infinit. Nu trăiesc din producţii proprii, ci din reluări. Producţiile proprii sunt acele emisiuni de duzină, fără sare şi piper. Bine ar fi ca românii să se trezească, să se rupă de aceste surogate, care fac un mare rău sănătăţii morale a ţării. Oare nivelul spectatorului român a rămas la idioţenii de tipul “Te pui cu blondele?” sau la sinistrele reality-show, gen „Din dragoste”?!

*

Adesea am fost întrebat pentru cine scriu? Ce scriitor nu a fost întrebat? Evident, răspunsul nu poate fi unul general, “pentru public, pentru cititori”! Publicul cititor este foarte diversificat. De aceea am scris nu pentru public în general, ci pentru publicuri, pentru grupuri de cititori, pentru oameni şcoliţi, orientaţi spre anumite domenii. Multe cărţi le-am scris pentru cineaşti şi cinefili, altele pentru oamenii de teatru, câteva pentru muzicieni şi melomani, nu i-am uitat nici pe politicieni şi pe iubitorii de pamflet politic, am scris şi cărţi de ştiinţă, tratate estetice, cărţi de filosofie, multe dicţionare, apoi am dezvoltat un gen care îmi place enorm, bildungsroman-ul, nu mai vorbesc de critica memorialistică, de eseul literar, pe care îl consider romanul viitorului. Foarte puţine cărţi comerciale, dar am avut şi aşa ceva, precum trilogia Băieţii şi fetele de bani gata, cu un imens succes la amatorii de senzaţii tari. Nu am ocolit, deci, nici literatura de scandal, dar cel mai mult am iubit scandalul de idei, precum cel generat de Iisus Hristos, poate de aceea cele mai multe dintre cărţile mele sunt pe teme religioase.

De ce? Fiindcă dialogul se petrece între tine şi un partener nevăzut, Dumnezeu, cu care dialogăm tot timpul, el este partenerul ideal de dialog nevăzut. Lui ne adresăm mereu, el ne inspiră şi pentru el facem ceea ce plăsmuim mai bine şi mai profund. Aşa se creează, în fond, dialogul magic dintre vizibil şi invizibil, dintre chilie şi univers, dintre jos şi sus, dintre peşteră şi înalt, dintre izolare şi comuniune. Unde au loc cele mai miraculoase fapte, nu în peşteră, acolo unde Platon a descoperit camera oscura, din care s-a născut limbajul universal, cinematograful?!

Am scris de toate şi am verificat că, de fapt, scrii pentru cei pe care nu-i cunoşti, pentru cei din peşteră, pentru un cititor ideal. Apreciez foarte mult pe cel care ştie să citească o carte, acesta este cititorul bun, şi ştii că se află undeva, poate în ceaţă, dar sigur te vei întâlni cu el. Cartea, oprea de artă în general, este punctul de legătură, puntea dintre tine, scriitor/artist, şi acest cititor/spectator nevăzut, neştiut, ideal. El se află, de fapt, în conştiinţa ta, acolo, ascuns în subconştient, abia palpită, abia îl zăreşti, dar cu certitudine lui i te adresezi.

La Târgul Gaudeamus am avut adesea surpriza să-i cunosc pe aceşti cititori aleşi, nevăzuţi, neştiuţi până mai ieri, dar care au apărut deodată şi mi-au declarat că ei sunt, că mă citesc, că mă urmăresc, urmăresc tot ce public, că nu le scapă nimic, deşi cineva, un director de bibliotecă din Brăila, mi-a spus că a venit special la târg să caute cartea care îi lipseşte din colecţia sa: Măştile lui Caragiale. I-am oferit-o. A fost cu adevărat o clipă de fericire. Astfel de cititori îţi motivează munca, faptul că e nevoie de tine, că e nevoie de acest dialog nevăzut.

Astfel de oameni care au apărut ca din ceaţă sunt şi Ioan Big şi Radu Lupaşcu, care mi-au demonstrat că mă cunosc, că m-au citit, fără să ştim unul de altul. Da, dar ei sunt cititori speciali, fiindcă sunt şi autori de cărţi monografice, dar şi de antologii, autori deosebiţi de interviuri, precum ciclul “Mitologii subiective”, un gen care presupunere cultură, cunoaşterea partenerului de dialog, documentare, fiindcă fac conexiuni universale, de la Steve Howe şi Jan Akkerman la Gabriel Petric. Sunt oameni speciali.

Am crezut întotdeauna în dialogul nevăzut al valorilor, în elita culturală, în fond, fiindcă ea este semnul că Spiritul critic trăieşte. Chiar dacă Spiritul critic la nivel naţional a fost otrăvit sistematic de politichia bolnavă, sufocat chiar de gaşca de la putere, cu eşalonul ei de clismăneni intelectuali, cum e triada Patapleşeanu, el se află în bojdeucile românilor, în chiliile lor, este conservat de astfel de oameni precum cei de la “Arta sunetelor”. Cunoaşterea este mică, finită, însă necunoaşterea e infinită. De aceea facem punţi să ne apropiem, să ne cunoaştem.

Există o uriaşă nevoie de dialog nevăzut, de dialog autentic, la care nu se poate ajunge decât pe căi culturale, pe căi de iniţiere. Ne-am săturat de dialogul surzilor, al afonilor, al tuturor neisprăviţilor care ocupă prim-planul tribunelor, pe rol de călăuze care ne duc în groapă! E nevoie de baghete noi, necunoscute. Un nou diapazon al cunoaşterii. Cu aşa ceva se ocupă adevăraţii oameni ai culturii. Iar dintre toate sferele ei, muzica este calea ideală, de dialog sufletesc, de cunoaştere profundă, de revelaţii mistice. Această grupare de la “Arta sunetelor” face punţi noi în muzică, face pârtii între piscurile nevăzute ale acestei magice arte a omului.

2 Responses to Nevoia de dialog nevăzut

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*