Epigonii…

Cu mulţi ani urmă, prin anii 60-70 ai secolului trecut, poetul care avea “Libertatea de a trage cu puşca” iar în paginile rev. “Luceafărul”, la rubrica “Index”, apoi în revista “România literară”, a păstorit multe condeie lirice, a declanşat o largă dezbatere cu cititorii, privind “Epigonismul şi mediocritatea” ce se manifestau în literatura noastră, cu precădere în domeniul liric.

Printre cei vizaţi şi trecuţi prin furcile caudine ale criticii am avut onoarea de a fi unul dintre cele mai discutate cazuri, atât prin raportarea la lirica eminesciană, cât şi datorită tenacităţii şi perseverenţei mele, manifestate atât prin poeziile trimise cât şi prin corespondenţa mea insurgentă şi plină de aplomb tineresc.

După ce am fost făcut arşice o lungă perioadă de timp, redactorul îmblânzit a catadicsit să mă onoreze în mod frecvent în paginile revistelor respective. Deduc, în onestitatea mea, că spinoasa problemă a epigonismului şi mediocrităţii fusese rezolvată şi depăşită. Dar, vai, cum m-am mai înşelat, asupra mea sărind şi desfiinţându-mă în cărţile lor, ilustrul cărturar şi prozator Alexandru George şi criticul de notorietate Alex. Ştefănescu, care, la rândul lor, nu aveau de împărţit absolut nimic cu modesta mea persoană.

Nefiind înregimentat în rândurile breslei, am suportat cu stoicism şi demnitate toate criticile, din toate direcţiile, şi mi-am văzut de treabă mai departe, ca un creator dornic să-şi respecte condiţia şi nobilul blazon. Astfel am izbutit, ca un lup singuratic, să-mi fac auzit urletul în mai toată pădurea de publicaţii ale momentului. Mod de acţiune care continuă şi astăzi, oferindu-mi mari şi prea pământeşti satisfacţii.

Vă puteţi întreba, desigur, ce rost ar putea să aibă straniul preambul de mai sus. Eu consider că are. Pentru că, de parcă ar fi la mijloc un blestem, fenomenul incriminat cu atâta tărie şi fermitate acum peste o jumătate de veac, se manifestă şi astăzi, agresiv şi nestingherit, pe arii destul de largi, de parcă ar vrea să pârjolească şi să aştearnă la pământ tot ce produce mai consistent şi valoros moşia liricii române.

Şi cum spiritul critic s-a manifestat atunci, atât de prompt şi virulent, în special la un confrate mai vârstnic, doar cu intenţia sinceră de a diminua dacă nu a eradica un fenomen ce nu ne face cinste, iată că mi-a venit şi mie rândul să cad în acelaşi nedorit dar imperios necesar păcat omenesc.

Contemporanilor mei mai vârstnici care au avut nefericirea să trăiască în totalitarism le este bine cunoscut cazul lui A. Toma, poet (astru) atât de intens cultivat şi susţinut de ciracii regimului de tristă amintire, doar pentru a fi acreditată noua orientare a realismului socialist, în ciuda şi împotriva adevăratelor valori puse la index şi interzise, scoase din biblioteci şi din manualele şcolare. Ca să nu ne mai răcim de pomană păcătoasa gură cu exemplul poeţilor Mihai Beniuc, Alexandru Andriţoiu, Dan Deşliu et comp., care au infestat sfera culturii româneşti cu cele mai aberante şi sulfuroase produse, ce nu puteau avea decât o influenţă nefastă şi distructivă asupra publicului cititor din ţara noastră.

Ca poet şi onest colaborator al câtorva reviste literare, ţinând neapărat seama de mottoul de mai sus, trebuie să mărturisesc că mă surprinde în mod neplăcut prezenţa masivă şi constantă a unor confraţi, departe precum cerul de pământ de imaginea unui Eminescu sau a oricărui alt poet de primă mărime. Sunt conştient că îmi asum un mare risc, nominalizând, pentru că grădina noastră literară e plină de asemenea flori, dar, slujind adevărul, e musai s-o fac, măcar pentru liniştea mea sufletească.

Numai pentru că mi-e mai la îndemână, cu toată stima şi consideraţia, mărturisesc că sunt surprins de insistenţa şi constanţa cu care e cultivat poetul născut în aceeaşi zi şi în aceeaşi lună, dar cu cinci ani mai mic decât mine, ilustrul George Filip stabilit de mai mulţi ani în Canada. Nu contest nimic din realizările şi amplitudinea imaginii domniei sale, care-i fac cinste şi-l onorează. Numai că, şi aici intervine demonul meu critic, sunt surprins de generozitatea cu care rev.Constelaţii diamantine îl cultivă, constant şi permanent.

Nu-l cunosc personal pe poet, nu am nimic de împărţit cu domnia sa, numai că, după atâtea lecturi din versurile sale, văzându-l şi fotografiat lângă statuia poetului nostru nepereche Mihai Eminescu,cu un judicios şi clar mesaj subliminal, mi se pare un act de orgoliu şi cutezanţă prea puţin justificate. Pentru că aici intervine sintagma folosită mai sus, referitoare la distanţa dintre cer şi pământ.

Nu ştiu dacă poetul nostru tulcean realizează primejdia care-l paşte, insistând pe această pistă. Şi dacă poate vedea ce prejudicii îşi poate aduce, dând publicităţii creaţiile sale, tot într-un elan şi-o nestăvilită reverie. Pentru că, să ne ierte Cel de Sus, cu invocaţiile, evocările şi retorismele atotprezente în versurile sale atât de bine intenţionate, nu văd ce gaură-n cer ar putea produce, astfel încât să nu poată fi acuzat de păcatele menţionate mai sus, cu care am fost probozit şi eu cu peste o jumătate de secol în urmă.

Dacă revista de mai sus îl onorează, dintr-un impuls şi-o simpatie aparte, absolut explicabile şi justificabile, pot spune că avem de-a face cu un omor scuzabil şi n-am decât să-mi retrag ambasadorii. Asemenea păcate omeneşti nu sunt deloc singulare şi nu le putem evita, oricât de rigizi şi obiectivi am susţine că suntem.

Regretând sincer pentru rândurile scrise mai sus, exclusiv dintr-o nevoie interioară, îmi cer scuze confraţilor, cu iluzia că astfel mi-am putut salva sufletul, recurgând la butada cu gura păcătosului şi sperând că bunul Dumnezeu o să ne ierte.

One Response to Epigonii…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*