Pe Iustin Capră l-am cunoscut cu mulți ani în urmă. L-am cunoscut ca reporter al Națiunii, având privilegiul de a realiza un amplu dialog cu marele inventator. Se întâmpla chiar la el acasă, într-un București de care, atunci, se grăbea să fugă, obosit de mizeria și hărmălaia unui oraș în care nu-și mai găsea locul.
I-am cunoscut atunci invențiile, i-am aflat fascinanta poveste a vieții, am fost un cronicar de o clipă a nedreptăților suferite de Iustin Capră, am luat aminte la tenacitatea nemțească a luptătorului cu sistemul, dar, mai ales, am avut parte de o discuție cu un adevărat Învățat. O lungă discuție care avea să deschidă filele unor dialoguri tot mai dese.
Drumurile noastre s-au intersectat apoi pe aerodrom. Venea adesea la Șirna-Tăriceni (Prahova), unde, ca inginer și fost pilot, îi plăcea să privească aparatele de zbor. Venea și le vorbea tinerilor din fundația sa despre tainele zborului. Taine pe care le stăpănea, și ca inventator, și ca pilot, și ca inginer.
Cu fiecare an, personalitatea marelui OM, gândurile lui, cunoștințele și sfaturile, ne-au apropiat.
Am avut onoarea de a-i înmâna Diploma de excelență a Națiunii, de a fi împreună pe scena Sălii Dalles, în cadrul unei gale pentru tinerii supradotați, apoi, împreună cu Andrei Sever Mureșan, de a înmâna o plachetă lui Tudor Gheorghe pe scena Sălii Palatului.
L-am vizitat adesea la Filipeștii de Pădure… Acolo unde trăia departe de nebunia Bucureștilor.
Am avut onoarea, ca vicepreședinte al Asociației Piloților și Proprietarilor de Aeronave Ultraușoare să-l propun Casei Regale a României pentru acordarea unei înalte distincții. Care a venit să completeze recunoașterea meritelor sale ca ofițer al Armatei Române.
Acum, privesc în urmă ca într-o memorie a timpului. Doar o săptămână a trecut… Doar șapte zile s-au risipit de la primirea unui telefon din partea lui. Mă ruga să-i fac o vizită la Spitalul Colentina unde se internase. Nu era într-o situație gravă. L-am găsit obosit, dar gata să lupte în continuare cu sistemul. Sistemul care îl obliga să depună la Ministerul Cercetării o hârtie de confirmare a faptului că primea, periodic, o indemnizație de merit din partea Statului Român.
Atunci a glumit rece, convins că i se cerea să depună hârtia pentru a demonstra sistemului că mai e în viață. Am luat hârtia scrisă cu o mână sigură și am trimis-o în copie fax la ministerul cu pricina.
Nu m-am gândit însă o clipă că poate vorbele sale nu erau întâmplătoare. Și ultimele pe care aveam să le mai aud de la el. Dar acum îmi dau seama, cât de trist și de îndepărtat îl găsisem. Mai trist și mai obosit față de Ajunul Crăciunului când îi făcusem ultima vizită la Filipeștii de Pădure.
Mă uit la coala de hârtie și scrisul pare grăbit ca într-un ultim cuvânt către sistemul de care nu a scăpat nici măcar în ultima clipă.
Onor, ofițerului Iustin Virgiliu Capră! Națiunea, veșnic recunoscătoare!
Lasă un răspuns