Părintele Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu s-a născut în data 5 decembrie 1929, în oraşul Braşov, într-o familie evlavioasă. Cursurile primare, şi studiile liceale şi le-a făcut la binecunoscutul Liceu „Andrei Şaguna”, din localitatea natală. Şi-a luat examenul de bacalaureat în anul 1948, după care a urmat cursurile Institutului Teologic de grad Universitar din Sibiu în perioada anilor 1948-1952. După finalizarea studiilor de licenţă, şi-a continuat pregătirea şi aprofundarea teologică la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti, unde a frecventat cursurile de doctorat, la Secţia istorică, specializarea Patrologie şi Literatură postpatristică, sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman. În anul 1975 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur şi actualitatea ei”.
A urmat cursuri de specializare postdoctorală la Facultăţile de Teologie Protestantă din Neuchâtel şi Geneva (Elveţia) între anii 1977-1978.
În anul 1952, va fi hirotonit ca şi diacon de către vrednicul de pomenire Mitropolit al Ardealului Nicolae Bălan (1920-1955), iar în anul 1976 a fost hirotesit arhidiacon stavrofor. În această calitate Părintele Constantin Voicu s-a dedicat o viaţă întreagă slujirii ca diacon la catedrala mitropolitană cu hramul „Sfânta Treime” din Sibiu. A fost membru, în mai multe legislaturi, în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului şi în Adunarea Naţională Bisericească.
Între1976-1979 a îndeplinit funcţia de prorector al Institutului Teologic de grad Universitar din Sibiu, iar între anii 1979-1992 pe cea de rector, fiind cel mai longeviv rector din istoria acestei instituţii.
În perioada în care a condus în calitate de prorector şi apoi ca rector al Institutului Teologic de grad Universitar din Sibiu, Preacucernicia Sa a pus mult suflet şi devotament pentru buna desfăşurare a activităţii acestei instituţii, ajutând la promovarea mai multor cadre didactice tinere, bine pregătite, care au reuşit să menţină la aceeaşi cotă înaltă învăţământul teologic sibian, a cărui faimă a fost şi este recunoscută atât în ţară cât şi în străinătate.
Perioada anilor 1979-1989 a fost una extrem de dificilă pentru Biserică în general şi pentru învăţământul teologic în special. Au fost ani grei, ani de încercări, dar tenacitatea şi spiritul inventiv al Părintelui Rector au reuşit să surmonteze toate opreliştile şi toate încercările. În ciuda acestor greutăţi, Preacucernicia Sa a făcut dovada unei înalte şi abile diplomaţii bisericeşti, reuşind, cu ajutorul lui Dumnezeu, să rezolve toate problemele care au apărut. Cu toate că autorităţile comuniste au încercat să reducă numărul studenţilor teologi şi să limiteze accesul tinerilor spre teologie, dânsul a reuşit să dejoace cu abilitate acest plan în aşa fel încât an de an numărul studenţilor teologi a crescut, iar pe foarte mulţi preoţi şi monahi, în pofida interdicţiilor autorităţilor de atunci, ia ajutat să-şi completeze studiile teologice, la forma fără frecvenţă. Am putea spune că a fost omul providenţial pentru acele vremuri. Dumnezeu a ştiut să-şi aleagă oamenii potiviţi pentru a-şi putea îndeplini planurile pe care le-a avut cu învăţământul teologic. Patriarhul Teoctist a recunoscut şi a apreciat în mod cu totul aparte efortul şi calităţile sale: „ Părintele Voicu, în mod tacit, asumându-şi responsabilităţile şi riscurile, primea zeci de monahii şi monahi la studii universitare înscriidu-i într-un catalog paralel şi urmând îndeaproape formarea lor. De asemanea, tot prin abilitatea, înţelepciunea şi tactul Prea Cucerniciei Sale erau primiţi la Institutul Teologic Universitar din Sibiu şi absolvenţi de liceu, nu numai de seminarii, aşa cum cereau aceleaşi reglementări discriminatorii. La acestea este necesar să amintim grija şi priceperea cu care organiza şi coordona cursurile preoţeşti…”
I.P.S. Părinte Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului, întăreşte cele afirmate mai sus spunând despre Părintele Profesor Constantin Voicu: „ A pus mult suflet la Sibiu, pentru bunul mers al activităţii Institutului Teologic ca prorector şi apoi ca rector, într-o vreme în care Biserica era marginalizată, iar preoţii şi studenţii teologi erau supravegheaţi cu sticteţe. A ştiut să lucreze cu înţelepciune rezolvând problemele care se iveau şi erau destul de multe în aşa fel încât an de an numărul studenţilor teologi creştea, iar mulţi preoţi şi călugări în pofida interdicţiei autorităţilor de atunci îşi complectau studiile la fără frcvenţă.”
Cu toate că şi-a asumat aceste responsabilităţi şi riscuri, cei care nu le-au cunoscut sau nu au vrut să le cunoască şi-a atras unele critici nefondate: „ Toate acestea au fost realităţi pe care mulţi nu le-au cunoscut, de unde şi unele critici nefondate din partea unora, care nu cunoşteau realitatea, dar care, aflând adevărul, şi-au revăzut atitudinea şi au înţeles situaţiile aşa cum au fost ele, în tot dramatismul şi constrângerea lor.”
În perioada cât a fost rector şi-a dat tot interesul pentru a ridica prestigiul Institutului Teologic de grad Universitar din Sibiu, reuşind, după mari şi susţinute eforturi să obţină, în anul 1984, dreptul pentru ca această renumită şcoală de teologie românească să organizeze cursuri de doctorat şi să acorde titlul de „doctor în teologie”. Este interesant faptul că în această perioadă grea prea puţini au fost aceea care şi-au dorit să conducă destinele învăţământului teologic, pentru ca imediat după 1989 când situaţia din România s-a schimbat şi nu au mai fost atâtea riscuri să apară şi alţi pretendenţi la conducere .
Astfel, după 37 de ani de trudă la Institutul Teologic din Sibiu, în anul 1996 a s-a transferat pe postul de profesor universitar la disciplina Patrologie şi Literatură postpatristică la noua Facultate de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, aşezământ la a cărui înfiinţare a avut un aport deosebit. Între anii 1996-2000 a deţinut şi funcţia de decan al acestei facultăţi. Aici a trebuit să muncească din greu la temeliile noii Facultăţii de Teologie, dar experienţa acumulată pe parcursul zecilor de ani, a reuşit să dea roade.
În primăvara anului 2000 a fost ales ca Decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Oradea. De fapt, aici a venit ca şi profesor asociat la disciplina Patrologie şi Literatură postpatristică din anul 1992.După alegerea sa ca şi decan al Facultăţii de Teologie din Oradea s-a implicat cu multă dragoste pentru promovarea tinerelor cadre universitare, astfel că din vara anului 2000 a înfiinţat revista Facultăţii „Orizonturi Teologice”. În această revistă au publicat studii de specialitate numeroase cadre didactice de la Facultatea de Teologie din Oradea, dar şi din alte centre universitare din ţară şi străinătate, precum şi numeroşi doctoranzi.
Ca decan al Facultăţii de Teologie s-a bucurat de dragostea, preţuirea şi ajutorul vrednicului de pomenire, rector al Universităţii din Oradea Prof. Univ. Dr. Ing. Teodor Maghiar. Cu ajutorul acestuia a definitivat lucrările de finalizare la noua capelă a Facultăţii; pictură, iconostas, mobilier, iar la consacrarea capelei în anul 2002 a participat şi P. F. Părinte Teoctist – Patriarhul de atunci al României. De asemenea s-a îngrijit şi de biblioteca Facultăţii contribuit la îmbogăţirea acesteia prin dotarea şi donarea a numeroase cărţi.
În cei patru ani cât a fost decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Oradea a reuşit să ridice prestigiul acestei instutuţii de învăţământ superior, prin simpozioanele naţionale şi internaţionale pe care le-a organizat. Tot în această perioadă la propunerea Facultăţii de Teologie, Universitatea din Oradea a acordat titlul de Doctor Honoris Causa mai multor personalităţi teologice din străinătate dintre care amintim: Stylianos Papadopoulos – Atena, Hans Schwarz – Regensburg, Constantine Scouteris – Atena, Albert Rauch – Regensburg. A fost un om al păcii şi iubirii interconfesionale, un exemplu şi model pe care ar fi bine să-l urmeze şi alţii.
Pe parcursul celor 33 de ani de activitate la catedră a îndrumat peste 600 de studenţi în vederea elaborării tezei de licenţă, iar în calitate de conducător de doctorat a avut sub îndrumare circa 90 de doctoranzi, dintre care 77 sunt deja doctori, iar 14 sunt cadre didactice şi ierarhi. A făcut parte din (150) comisii de examen pentru susţinere a tezei de doctorat, atât în domeniul teologie, cât şi în domenii adiacente precum filosofia şi istoria, în câteva din marile centre universitare din ţară. Timp de mai mulţi ani a fost membru în Comisia Naţională de Atestare a Diplomelor şi Titlurilor Universitare (CNADTU) şi în Consiliul Naţional al Cercetării ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS), comisii din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, precum şi în Consiliul Naţional de Atestarea şi Acreditare Academică (CNAAA).
De asemenea, a fost membru activ în unele societăţi şi asociaţii ştiinţifice internaţionale precum: Asociaţia Internaţională de Studii Patristice de la Oxford, Seminarul de Istorie Sud-Est Europeană, Conferinţa Bisericilor Europene şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor. În mod activ a participat şi în Comisia de Istorie Eclesiastică Comparată din România.
Pentru această activitate prestigioasă în anul 2004 a primit ordinul „Meritul Cultural”, în grad de ofiţer din partea Preşedintelui României.
Ca o recunoaştere a meritelor sale incontestabile pe linie didactică şi a aportului adus la dezvoltare teologiei patristice româneşti, în anul 2004, Preacucernicia Sa a primit titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Oradea.
Implicarea sa fără nici o ezitare în slujirea Bisericii i-a fost recunoscută răsplătită prin decernarea mai multor distincţii bisericeşti, primind cruci patriarhale din partea Patriarhilor Iustinian Marina (1976), Iustin Moisescu (1982), Teoctist Arăpaşu (1988 şi 2001). În luna octombrie 2009, în cadrul unei sesiuni speciale a Sfântului Sinod, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel Ciobotea i-a conferit Diploma şi Crucea patriarhală, clasa I, pentru activitatea neobosită depusă pe tărâm didactic şi în slujirea Bisericii. De asemenea, în anul 2006. Înalt Preasfinţia Sa Prof. univ. dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, ca o recunoaştere a meritelor sale l-a decorat cu Crucea Şaguniană, cea mai înaltă distincţie a Mitropoliei Ardealului.
Pentru neobosita muncă pe care a depus-o în slujba Bisericii, în anul 1987 Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Demetrios I (1971-1991) i-a conferit crucea patriarhală.
Se cuvine să mai amintim un aspect important din viaţa şi activitatea PC Sale şi anume că a avut marele privilegiu de a fi ucenicul devotat şi unul din apropiaţii mitropolitului de pioasă amintire Nicolae Bălan al Ardealului, de la care a învăţat bunătatea, echilibrul, iubirea şi respectul faţă de Dumnezeu, de Biserică şi de oameni, capacitatea de a înţelege realităţile şi problemele oamenilor nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul. Tot de la mitropolitul Nicolae Bălan a primit în urmă cu 60 de ani, hirotonia în treapta de diacon.
A rămas în conştiinţa şi amintirea generaţiilor de studenţi de la Sibiu, ca şi a celor din Alba-Iulia şi Oradea ca un adevărat părinte sufletesc, arătându-le acestora în permanenţă înţelegere, dragoste şi bunăvoinţă. Părintele Voicu a înţeles că bunătatea – ca virtute creştină – constituie cea mai trainică legătură spirituală dintre oameni, că ea este fundamentul liniştii, fericirii şi ne ajută să realizăm armonia dintre credinţă şi faptă.
În relaţiile cu studenţii, cu colegii şi cu oamenii, în general, Părintele profesor Constantin Voicu este perceput ca fiind un om al păcii, al echilibrului şi al bunei înţelegeri, calităţi care izvorăsc dintr-un suflet nepătimaş, deschis, sincer, cald şi cu consideraţie faţă de cei din jur. Părintele Voicu a înţeles şi a pus în practică sintagma potrivit căreia dragostea înseamnă „suprema responsabilitate pentru altul” şi că atât valorăm ca oameni, cât de mult bine reuşim să facem în jurul nostru.
E al doilea articol de-al dumitale, domnule Mihalache, pe care îl lecturez.
Îndrăznesc a sesiza parti-pris-uri.
În cel despre Lucian Boia, respectivul era tratat nevaforabil.
În materialul de față, lucrurile trec în extrema opusă.
.
Una observație, și atît.
Cred ca este vorba de o confuzie. La care articol va referiți, de fapt? Ori nu ați postat unde trebuie comentariul.