Dreptul la cuvânt este sfânt!

Dacă tot ne aflăm în vorbă şi, fapt constatat este că, toţi ne pricepem la aşa ceva, un demon interior îmi tot dă ghes să mă pronunţ într-o problemă de mare importanţă, extrem de complexă şi complicată care, zice-se, mă depăşeşte şi nu e de nasul meu. Aşa o fi, nu zic ba, dar eu tot am să încerc. Speculaţiile de tot felul şi sofisticăriile cu pretenţii ştiinţifice, în mare vogă astăzi, nu numai că nu mă lasă rece dar mă şi amuză copios.

Uite, domle, îmi zic eu perplexionat, ce le mai trece prin tigvă când se inflamează, de ce pot fi în stare vajnicii slujitori ai liberului arbitru, cum se mai montează ei, lansându-se în cele mai abracadabrante teorii şi ipoteze, nesusţinute decât de dorinţa lor nemăsurată de a depăşi limitele cunoaşterii, în timp ce lumea în care trăim e copleşită, înţesată de mistere şi enigme încă nedezlegate.

Recunosc! Tare îmi sunt simpatici aceşti eroi ai visurilor şi imaginaţiei, aceşti vrednici condotieri şi spărgători ai frontierelor, care nu dau nici doi bani pe teoria creaţionistă şi pe ideea de Creator.

Cu cât patos şi entuziasm îşi prezintă şi-şi susţin realizările! Cât de magnifici apar ei în lumina reflectoarelor! Aşa exemplare umane de excepţie, mai zic şi eu!

Ce mă intrigă, însă, la aceştia e faptul că se declară cu neostoită mândrie slujbaşi ai raţiunii şi liberului arbitru şi, să-i pici cu ceară, n-ar acredita ideea aberantă şi superfluă a Religiei şi credinţei care însoţesc umanitatea de la începuturile ei.

Păi, cum să cadă ei în acest păcat mortal, cum să accepte să se facă de cacao, acreditând teorii atât de răsuflate? Nu s-ar răsuci în mormânt un Descartes, un Nietzsche sau oricare alt filosof modern cu ştaif?

Dar, cu tot arsenalul lor ideatic şi terminologic – găuri negre, găuri de vierme, gravitaţia atotprezentă şi suverană, orizont de eveniment etc. – până la urmă ajung tot la un termen pompos, care înlocuieşte necunoaşterea, habarnamismul şi ideea de Creator, denumit singularitate.

Eu, ca simplu muritor, ce pot să spun?

Le înţeleg poziţia orgolioasă, demnă de asemenea bărbaţi, rezonez cu eforturile lor sisifice, îi iubesc pentru capacitatea lor extraordinară de a încerca să forţeze limitele, neabdicând nicio clipă, îi stimez pentru rezultatele lor, atunci când le obţin şi nu frizează absurdul sau ridicolul. Dar, ca trestie gânditoare ce sunt, nu pot să mă împac şi să fiu de acord când aceştia, cu temperament, insistenţă, metodă şi stil, încearcă să-mi vâre pe gât cele mai năstruşnice şi nedigerabile elucubraţii şi fantasmagorii, în vecii vecilor imposibile, irealizabile, ca şi când aş fi doar un guguştiuc, în stare să înghită totul pe nemestecate. Deja am început să simt fiorii reci ai celui acuzat de ignoranţă, agnosticism, scepticism, negativism şi toate celelalte -isme ce te pot împinge direct în profuziile neantului. Nu-i bai, accept.

Dar, păcătos şi cu frica lui Dumnezeu cum mă ştiu, am atâta curaj şi demnitate, încât să-mi asum enormităţile debitate. E şi aceasta o calitate, nu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*