Paul Johnson: „O istorie a evreilor” (1)

1. Orice are un început

Dacă luăm aminte la mărturisirea făcută de Edward Gibbon, autorul monumentalei lucrări “Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman” (“History of the Decline and Fall of the Roman Empire”), atunci cartea de istorie poate să apară fie ca o cronică monotonă, fie ca o declamaţie retorică. Asemeni lui Titus Livius, care în “Ab urbe condita” (“De la fundarea Romei”) ne-a lăsat o operă de mare valoare literară, Edward Gibbon s-a ferit ca de foc să cadă în vreuna din extremele mai sus menţionate. Recunoaşte, de altminteri, că a făcut multe experienţe până ce a nimerit tonul de mijloc, convins fiind că “stilul unui autor ar trebui să fie imaginea minţii sale, dar alegerea şi stăpânirea limbii sunt fructul exerciţiului”.

Chiar dacă în unele privinţe a fost depăşit ca istoric, măiestria formei lui Gibbon nu a putut fi trecută cu vederea, şi ea îl aşează între marii prozatori clasici englezi. Arnold Toynbee la rândul lui îi aduce un omagiu indirect lui Gibbon, atunci când apreciază că “nici un istoric nu poate fi ‘mare’ dacă nu este totodată şi un mare artist”, în vreme ce profesorul Wedgewood o spune de-a dreptul că “Istoria declinului” este o lucrare de-o excepţională erudiţie şi unul dintre marile monumente ale literaturii engleze din veacul al XVIII-lea, şi că în această dublă calitate, ea a exercitat o adâncă influenţă asupra întregii tradiţii a istoriografiei britanice.

Ei bine, masiva carte a lui Paul Johnson, apărută în anul 2005 în tălmăcire românească la editura bucureşteană “Hasefer”, se înscrie cu autoritate în prestigioasele tradiţii ale istoriografiei britanice nu doar în ceea ce priveşte amploarea temei abordate, cu enormul volum de informaţii solicitat (aici cu adevărat Johnson se vădeşte un demn urmaş al lui E. Gibbon), ci şi în privinţa stilului, respectiv a unor surprinzătoare erori de documentare ori poate de voită interpretare a câtorva evenimente din istoria foarte apropiată de epoca noastră, lucru ce va fi evidenţiat la momentul potrivit. Iar stilul, un autentic stil britanic, ne apare aidoma unui bătrân şi distins gentleman, care, apăsat de greutatea atâtor veacuri de estetism discret şi de eleganţă spirituală distantă, se simte mai degrabă plictisit decât istovit, însă îşi ascunde lehamitea şi oboseala sub nelipsita mască politicoasă a unei ironii blânde şi îngăduitoare…

Din scurta notiţă biografică aflăm că Paul Johnson (născut în anul 1928) este un faimos ziarist şi că a scris alte multe cărţi de istorie, precum “O istorie a creştinismului”, “O scurtă istorie a Irlandei” sau “Civilizaţiile Egiptului antic”.

Totuşi, de unde curajul din partea lui, un neevreu, de-a trata “acest subiect vast şi intimidant”, ca să ne folosim de propriile sale cuvinte? În “Prolog” ne destăinuie că ideea i-a încolţit în minte în timp ce lucra la “Istoria creştinismului”, ocazie cu care a conştientizat imensa datorie a creştinismului faţă de iudaism, şi că patru sunt motivele care l-au îndemnat să scrie această istorie a evreilor: primul se cheamă simplă curiozitate; al doilea provine din tulburarea pe care i-a provocat-o întinderea în timp a istoriei evreilor; al treilea motiv se datorează întinderii sale în spaţiu, ceea ce l-a încredinţat că “a scrie istoria evreilor este ca şi cum ai scrie istoria lumii dintr-o perspectivă foarte specială”; în sfârşit, acest studiu de aproximativ 4000 de ani (acesta fiind, de altminteri, cel de-al patrulea motiv), i-a dezvăluit lui Johnson că persistenţa evreilor în pofida tuturor persecuţiilor la care au fost supuşi, se datorează credinţei lor nestrămutate în existenţa unui plan divin. Prin urmare, exclamă Johnson, “istoria are un scop şi umanitatea un destin”!

Cartea este împărţită în şapte părţi şi fiecare parte poartă un nume generic potrivit cu perioada descrisă şi cu însuşirile caracteristice ale respectivei perioade: “Israeliţii”, “Iudaismul”, “Catedocraţia”, “Ghetoul”, “Emanciparea”, “Holocaustul”, “Sionul”. Cu certitudine că împărţirea cărţii exact în şapte părţi nu este o pură întâmplare. Dimpotrivă, faptul acesta mărunt în aparenţă, ne arată că încă din timpul când autorul lucra la elaborarea planului cărţii, el s-a lăsat pătruns de semnificaţiile cabalistice ale cifrelor sacre (3, 7, 12, 40 etc.), care – aşa cum ştim cel puţin în legătură cu sacralitatea lui 3 şi 7, au fost preluate de la egipteni atât de evrei cât şi de greci.

Şi cum fiecare istorie are un început, Johnson este de părere în prima parte a tratatului său că Abraham trebuie să fie cel dintâi reper din istoria multimilenară a poporului evreu. Plecat din cetatea Ur spre Canaan, este de presupus că Abraham a adus cu el “poveşti despre ziguratul înălţat spre ceruri, cât şi mult mai timpuria poveste despre potop”.

Când a trăit Abraham? Bazându-se pe studiile de-o viaţă ale lui Albright, Johnson apreciază ca fiind rezonabile concluziile la care acesta a ajuns, anume că patriarhul biblic n-a putut trăi înainte de secolul al XX-lea î.e.n., dar nici după secolul al XIX-lea î.e.n.

Se subînţelege că pentru perioade atât de îndepărtate de timpurile noastre, dovezile deţinute de istorici sunt în egală măsură rare şi nesigure, din care cauză ei formulează concluzii tranşante doar cu multă prudenţă. Johnson chiar face referiri la punctele de vedere exprimate de câţiva remarcabili savanţi ai secolului XX, aşa ca M. Noth şi A. Alt, pentru care istoria israelită nu beneficiază de o consistentă bază de adevăr decât începând cu epoca lui Saul şi David, când textul biblic începe să reflecte realitatea documentelor de la curte. Întrucât aceşti istorici au îndepărtat tradiţiile dinaintea cuceririi Pământului Făgăduinţei ca fiind mitice, afirmând că israeliţii au devenit un popor abia pe pământul Canaanului (circa sec. al XII-lea î.e.n.), Johnson consideră că ei “păstrează o abordare esenţial sceptică”, altfel spus se dezice de ei politicos dar hotărât.

Adânc încredinţat de unitatea dintre istoria şi religia vechilor evrei, precum şi de faptul că istoria acestora trebuie să fie desluşită din adevărurile cuprinse în “Vechiul Testament”, Johnson optează pentru metoda întrebuinţată de Josephus Flavius în “Antichităţi iudaice”, adică merge pas cu pas pe firul evenimentelor biblice. Şi trebuie să recunoaştem că o face cu multă subtilitate şi măiestrie, ceea ce – desigur – nu reprezintă nicidecum rodul dorinţei de-a proceda în acest chip, ci cel al impresionantelor cunoştinte pe care le deţine. Iar argumentele oferite sunt întru totul pe măsură: “Biblia este în mod esenţial o scriere istorică de la început şi până la sfârşit”. Dar un asemenea mod de abordare a acestei problematici istorice nu pare a se bucura de consecvenţa integrală a autorului, poate nici de deplina şi intima sa încredere ştiinţifică. Căci citim în “Epilogul” prezentului tratat: “Istoricii ar trebui să se ferească a căuta modele providenţiale în evenimente”. Iar puţin mai jos, tot el adaugă: “Cu toate astea, un scepticism excesiv poate să producă o distorsiune la fel de gravă ca şi credulitatea”. Prin urmare, nici cal nici măgar acolo unde persistă umbre în cunoaştere şi unde cercetătorii se arată excesiv de sceptici, adică riguroşi şi critici cu probele îndoielnice pe care le deţin la un moment dat!

2. Catedocraţia şi ghetoul

Apoi în urma celor două înfrângeri catastrofale: revolta din anul 70 e.n. şi răscoala lui Bar Khoba din anul 135, evreii renunţă cu totul şi cu totul la violenţă, chiar atunci când ar fi avut tot dreptul să riposteze într-un fel dur şi bărbătesc. Este perioada catedocraţiei, în care evreii s-au resemnat să fie trataţi ca o minoritate oprimată, în care ei şi-au dezvoltat o adevărată filosofie a negocierii pentru a-şi salva pielea şi în care în mod firesc pasiunea lor pentru scrierile istorice cunoaşte un lung declin de la Josephus Flavius şi până în secolul al XIX-lea. Dar, mă rog, ce să facă cu scrierile istorice un popor umilit, persecutat şi izgonit din loc în loc, un popor crunt lovit de ura semenilor prin atâtea şi atâtea forme de antisemitism: de la antisemitismul existent în fapt încă din antichitate (termenul a apărut de-abia în 1879) până la “soluţia finală” pusă în practică de Hitler şi acoliţii lui, în sfârşit, un popor încărcat de istorie însă fără ţară?!

Dar ce se înţelege prin catedocraţie? Este noua formă de organizare a evreilor, în care comunitatea va fi condusă din scaunul profesoral; rabinul şi sinagoga aveau să devină instituţii normative ale iudaismului, care astfel ia chipul unei religii congregaţionaliste. Tot atunci erudiţia ajunge la mare cinste, îndeosebi prin raţionalistul Maimonide, cel situat la jumătatea drumului dintre Filon din Alexandria şi lumea modernă, căci cuvântul de ordine la vremea aceea era: Studiul precede şi conduce la acţiune! De altfel, însuşi cuvântul talmud înseamnă studiu, învăţătură. Însă întreaga acţiune evreiască se mărginea ba la cămătărie, ca până la urmă locul cămătarilor evrei să fie luat de cavalerii Templieri, ba la încercările disperate de-a evita persecuţiile îndreptate împotriva lor prin cumpărarea bunăvoinţei atotputernicilor zilei aflaţi mereu în criză financiară, ba la curajul lor răbdător şi la uimitoarea lor capacitate de adaptare la loviturile inevitabilului, ce lua chipul pogromurilor cruciaţilor ori pe cel al expulzărilor. La vremea aceea Europa a fost cuprinsă de furia expulzărilor, iar expulzările evreilor sefarzi din Spania (1492) şi din Portugalia (1497), au fost precedate de expulzarea evreilor aşchenazi din Germania şi Moravia, respectiv din Italia. Axa evreilor s-a mutat mai spre est, şi astfel în jurul anului 1500, Polonia devine patria evreilor aşchenazi. A urmat în trista istorie a evreilor perioada ghetoului, primul ghetou fiind cel din Veneţia. Această perioadă se caracterizează prin trei mari categorii de evenimente, cu impact nu doar asupra destinului evreilor, ci chiar asupra lumii întregi, datorită inaugurării noilor căi de rulare ale capitalismului modern:

1) Apariţia aşa-zişilor evrei de curte, care aveau voie să ajute monarhii, însă nu aveau voie să conducă efectiv. Peste mai bine de două sute de ani, un fenomen asemănător se va petrece în Rusia sovietică…O figură aproape legendară printre aceşti evrei de curte este cea a lui Samuel Oppenheimer (1630-1703), supranumit marele Oppenheimer. A avut un rol cheie în războiul de apărare al Vienei din anul 1683, i-a împrumutat pe Habsburgi cu sume fabuloase ce nu i-au mai fost restituite, şi-a ajutat sute de coreligionari săraci şi la urmă el însuşi a murit sărac;

2) Ghetoul poate fi considerat locul de naştere al mercantilismului şi al conservatorismului religios. Banii au ajuns să fie consideraţi o marfă ca oricare alta, iar inventivitatea evreilor în materie de comerţ modern s-a vădit în următoarele patru direcţii:

a) Bursa prin care se făceau transferuri de capital;

b) Reclama şi publicitatea;

c) Evreii aveau mereu privirile aţintite spre piaţa cea mai mare;

d) Erau preocupaţi de reducerea preţurilor şi de comercializarea produselor ieftine, care să satisfacă pe toată lumea. În paranteză fie spus, nu acesta este principiul de bază după care se conduce şi economia de piaţă din zilele noastre?

3) În anul 1618 a izbucnit Războiul de 30 de ani. Evreii au avut un rol decisiv atât în aprovizionarea armatelor catolice, cât şi a celor protestante. Însă la sfârşitul războiului (anul 1648), a pornit răscoala ţăranilor ucraineni conduşi de hatmanul Bogdan Hmelniţki. În sprijinul lor au venit cazacii de pe Nistru şi tătarii din Crimeea. Răscoala pornise nu atât împotriva marilor latifundiari polonezi, cât mai ales împotriva arendaşilor evrei, consideraţi cauza principală a exploatării ţăranilor ucraineni. Pentru a-şi salva propriile vieţi, trupele poloneze i-au dat pe evrei pe mâna cazacilor. Nu se ştie cu exactitate câţi evrei au murit în această sângeroasă răfuială. Cronicile evreieşti pomenesc de 100.000 de morţi, însă cifra este mult exagerată. Oricum, poveştile refugiaţilor i-au impresionat profund nu doar pe evreii polonezi, ci toate comunităţile evreieşti.

După anul fatidic 1648 a început emigraţia evreilor spre apus. Iar ţara cea mai râvnită de evrei pentru condiţiile omeneşti de viaţă oferite inclusiv unor transfugi (aici, după opinia lui Johnson, exista doar un antisemitism de salon), era bătrâna Anglie. Termenul ebraic medieval pentru desemnarea Angliei era “capătul pământului”, iar evreii aveau convingerea că primirea lor în această ţară avea să grăbească venirea lui Mesia. Desigur, nu un Mesia aşa ca Mântuitorul Iisus, ci unul puternic, pragmatic şi necruţător cu cei ce i-au făcut să sufere pe copiii lui Israel…Astfel, Anglia s-a dovedit a fi primul loc unde s-a constituit prima comunitate evreiască modernă. Nu mult după această dată a început emigrarea evreilor spre America, unde ei nu s-au organizat pe baze comunitare, ci congregaţionale, la fel ca celelalte biserici. Aşa s-au format în decursul timpului cei trei mari poli ai evreimii mondiale: Israel, diaspora şi evreimea americană. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*