Lacrimile mamei…

Era 14 octombrie… O zi grea pentru Stelică Zoican. Se chinuise până la epuizare, împreună cu vărul său Ghiță, să învețe să cânte la torogoată, pierduse caprele, fusese la praznic la fratele său, făcuse față „pupăcelilor” de la Cernavârf, care le aduseseră caprele. Ce mai, zi grea!

Seara, când a ajuns acasă, la poartă îl aștepta o vecină, care i-a înmânat o scrisoare. Era de la Seminarul Teologic din Craiova. I s-a tăiat respirația. La începutul lui septembrie fusese la Craiova împreună cu tatăl său și dăduse examen de admitere. Nu putea să uite aglomerația de acolo, emoțiile, frica de examene, speranțele și îndoielile. Dăduse de mai multe ori telefon de atunci și i se spusese că a reușit, că trebuie să aștepte acasă până primește înștiințare scrisă de la școală. Nimeni din sat nu credea că a reușit, fiindcă școlile începuseră la 15 septembrie, toți copii plecaseră, numai el nu. Acum venise, în sfârșit, scrisoarea mult așteptată. A deschis-o tremurând de emoție. A citit-o pe nerăsuflate. Era înștiințat că a reușit, dar că anul întâi va frecventa cursurile la Mânăstirea Cozia din județul Vâlcea, fiindcă seminarul e în construcție și nu este spațiu suficient pentru toate clasele. Mai mult! O precizare finală l-a făcut să intre în panică. Era înștiințat că cei care nu se vor prezenta la Cozia până pe 15 oct., vor fi considerați retrași.

A intrat în curte și și-a strigat părinții. A strigat la vecini, care erau niște rude apropiate. I-a chemat pe toți în fața casei părintești. El a urcat cele nouă trepte ale scării și, de pe cea mai înaltă, când s-au adunat toți, a început să le citească scrisoarea de la seminar. O citea rar, tare, ca pe o sentință judecătorească.

După ce a terminat scrisoarea de citit, a rostit categoric: „- Tăticule, în noaptea asta trebuie să plecăm! Mâine trebuie să fim la Cozia, ca să nu mă elimine!” Toți au început să-și dea cu părerea, că e imposibil să plece în acea noapte. Toți, însă, aveau lacrimi pe obraji. Stelică era categoric: „- În noaptea aceasta trebuie să plec!” Nu aveau bani suficienți; au împrumutat de la vecini, de la rude. Nu aveau toate articolele de lenjerie pentru pat, așa cum li se preciza în scrisoare. Din pământ, din iarbă verde, au făcut rost de ele. Tatăl și fiul s-au spălat repede, s-au primenit cu ce aveau mai bun, au pus caii la căruță și au așezat bagajele.

Se întunecase bine, când totul era gata de drum. Când să iasă pe poartă, Ioniță Zoican s-a oprit și l-a întrebat pe copil: „- Îți luași rămas bun de la mamă-ta?” „- Nu, – a răspuns copilul surprins -, nici nu știu unde este!”. „- Caut-o, sărută-i mâna și ia-ți rămas bun!” i-a poruncit tatăl. Copilul a căutat-o. Cu greu a găsit-o ascunsă într-un ungher al casei. Ședea pe un scăunel și plângea. „- Mamă, de ce plângi?” a întrebat-o Stelică. Ea continua să plângă cu suspine, fără să zică o vorbă. „- Mamă, eu am reușit! Dacă nu aș fi reușit, aș zice să plângi! Acum eu credeam că te bucuri!” Într-un târziu, Anica Zoican a ridicat capul, și-a șters ochii cu colțul basmalei și a zis ca pentru sine: „- Nu înțelegi tu de ce plâng eu!”. „- Mamă, te rog spune-mi, de ce plângi?!” „- Plâng și eu, că tu pleci și noi rămânem singuri. Pe frații tăi i-am dat la casele lor, aici tu trebuia să rămâi! Dacă te duci la seminar, nu te vei mai întoarce în sat! Te vei duce la oraș, departe! Aici va rămâne pustiu peste câțiva ani! Eu cu tată-tău vom pleca peste o vreme! Aici cine va rămâne? Soția ta va fi o doamnă, care nu va mai purta opregele și cămășile, pe care eu le-am lucrat ani de zile pentru ea!” Ce vei face cu ele? Plecați din sat câte unul, câte unul; unii la școli, alții la servicii și satul rămâne pustiu, tot mai pustiu! Nici unul nu vă mai întoarceți, iar noi cei bătrâni ne ducem unul câte unul la cimitir! Aici nu vor mai fi hore, nu vor mai fi sărbători, nu va mai fi nimeni! De aia plâng!”

Copilul s-a chircit și el lângă scăunelul mamei și a început s-o mângâie, s-o asigure că el vrea să revină preot în sat, că vrea să se însoare cu o fată din sat și că nu va lăsa casa pustie. Mama îl asculta și, ușor-ușor, lacrimile îi piereau de pe obraji. Un zâmbet vag se înfiripa pe buze. La un moment dat, l-a cuprins pe fiu de după umeri și l-a sărutat, așa cum îl săruta ea când el era mic-mic. O liniște profundă s-a așezat peste ei, când ședeau așa îmbrățișați, parcă pământul lua act de pacea ce se înfiripase între ei. Într-un târziu, când Ioniță l-a strigat nerăbdător pe copil, s-au ridicat și mama i-a dat binecuvântarea: „- Du-te, dragul mamii! Dumnezeu să te aibă în pază! Să ne vedem sănătoși!”

Peste câteva minute, căruța s-a urnit. Copilul întorcea capul pe furiș și privea în urmă casa părintească, ce se pierdea ușor-ușor după perdeaua nopții!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*