Arhiva zilnică: 29 decembrie 2014

Ipocrizii și ideologii totalitare; cad măștile!…

La dezbaterea moțiunii de cenzură din PE, Frau von der Leyen, în clasicul stil sovietic, a confundat Uniunea Europeană cu propria persoană și, arătând câte crize are ea de rezolvat și cât de mult luptă ea să ne salveze de dușmanii cei răi (categorie în care, mai nou, se include și administrația Trump), și-a clamat marea iubire față de popor și Uniune. În loc de explicații, lozinci. În comparație cu discursul meu, bazat pe fapte și probe, discursul Ursulei s-a cam bazat pe insulte – iar stilul a fost preluat de Manfred Weber, șeful PPE. Discursul Ursulei a fost realmente jos – a ștampilat moțiunea drept „încercare ordinară”, a utilizat toate clișeele și stereotipurile pe care le-am tot auzit din 2020 încoace (conspiraționist, extremist, prieteni ai lui Putin, pro-europeni versus anti etc.) și a dat ca sigure niște atribute ale semnatarilor moțiunii – de exemplu, că sigur-sigur ei sunt instrumente ale rușilor, oameni care nu cred în știință, negaționiști climatici și contestatari ai plandemiei. Nu a ezitat să readucă în discurs episoade controversate ale plandemiei, cum ar fi decesele de la Bergamo. Desigur, nu a zis nimic despre decesele din cauza vaccinului și, mai ales, despre decesele din cauza închiderii cvasi-totale a spitalelor, pentru a se concentra pe covid, ca să nu mai vorbesc despre consecințele psihologice și emoționale asupra populației tinere. Despre sms – urile cu Bourla, absolut nimic, deci, suntem în fața unui refuz oficial de a executa o decizie a CJUE.

Interesant, foarte interesant: Ursula a spus că toate cele 27 de state membre ale UE, prin reprezentanții lor, au fost implicate în scrierea și negocierea contractelor de achiziție centralizată de vaccinuri, contracte în valoare de 71 de miliarde de euro, și că fiecare dintre cei implicați au fost mereu informați și că au participat și la amendamentele ulterioare. Numai că: (i) acele contracte nu au fost niciodată făcute publice, 90 la sută din conținutul lor fiind cu negru, adică, secretizate; (ii) cu ocazia procesului miliardului de euro aruncat de Cîțu și Voiculescu pe vaccinuri inutile, aceștia au spus că nu au avut nicio implicare, că totul a fost făcut de Ursula, iar dacă DNA are de băgat la pușcărie pe cineva, atunci trebuie să o întrebe pe Ursula. Ori a mințit Ursula ieri, ori au mințit cei doi mari luptători cu plandemia acum 3 ani, a treia opțiune fiind inexistentă.

Discursurile liderilor de grup, pe scurt: Weber a vorbit, pentru prima oară public, de o nouă majoritate în PE, care probabil că ar conține conservatorii italieni. Nu știu cum sună asta pentru votanții italieni, dar nu cred că este pozitiv… Să faci alianță cu dușmanul, atunci când este pe cale de a fi învins, e un pic cam ciudat… Interesant este că Weber a calificat semnatarii moțiunii cu atribute joase. A zis că sunt marionetele și prietenii lui Putin. Reamintesc că eu, de exemplu, nu am făcut afaceri cu Putin și nu voi face afaceri cu Putin și nu voi agrea niciodată modelul autoritar, totalitar, de guvernare reprezentat de Putin (și de Xi Jingping și de Zelensky). În schimb, cine a făcut afaceri profitabile cu Putin și oligarhii lui, până acum trei ani? Cine a asigurat menținerea pe creștere a unor economii aflate în, realitate, în recesiune tehnică? Păi, Schroder, Merkel, miniștri lor, europarlamentarii lor. Păi, Franța. Păi, Italia. Păi, Spania. Păi, băncile europene. Păi, marile întreprinderi și marii comercianți de lux europeni. Cine a vândut oligarhilor ruși cetățenie britanică? Păi, UK. Iată prietenii lui Putin. Iată aliații și epigonii lui Putin. Socialiștii – nu au aplaudat nimic din discursul Ursulei. Au avut critici dure. S-au plâns că Ursula și popularii fac o nouă majoritate, s-au rățoit la Weber și la reprezentatul ECR și i-au reamintit Ursulei că ei au pus-o acolo unde e (bine de știu). Renew – cam la fel. Verzii, comuniștii – critici dure la adresa Ursulei, asigurări că nu vor vota cu „extremiștii”.
Patriots, ESN – vot clar pentru moțiune.


Guvernul bolojănit și sfidătoarele privilegii ale baștanilor….

După lupte/conflicte politrucianiste care au durat mai bine de o lună (aprige dispute zilnice între liderii formațiunilor pretins proeuropene, de fapt pronicușorene, ce se sfârșeau după mai multe ore în coadă de pește, ba chiar cu amenințările clonțoșilor că se retrag din alianța guvernamentală), iată că de ceva timp avem pestrițul Guvern Ilie Bolojan, din care fac parte reprezentanții (cică cei mai cu moț) ai celor patru formațiuni parlamentare europeniste (PSD, PNL, USR, UDMR), plus codița bleagă a minorităților. Crede cineva că acest scremut guvern politic majoritar constituie soluția salvatoare pentru foarte îndatorata Românie (o datorie externă de aproximativ 200 miliarde euro) și cu un deficit bugetar de peste nouă la sută? Nicidecum, atâta timp cât pretinșii salvatori de acuma sunt de fapt fie colegii și urmașii celor care, în decursul timpului, au creat actuala catastrofă economico-socială (și nu numai), fie indispensabilii necalificați (precum Cătălin Predoiu), ce – în virtutea rolului și al jocului său politic – își continuă cu seninătate parcursul ministerial, indiferent de coaliția cârmuitoare și de culoarea ideologico-politrucianistă a premierului! De altminteri, se mai poate vorbi în ultimii ani despre demnitate, pricepere, culoare politică sau principii ferme (nu din cele clamate, ci cu consecvență urmate), atunci când stânga devine dreptistă de câte ori i-o cer interesele, și viceversa (vezi defuncta Uniune Social-Liberală din iepoca Antonescu-Ponta sau „sora” ei mai tânără, moșită de sinistrul cuplu Ciucă-Ciolacu), când traseismul la centru este în floare și tâlhăria legalizată (de regulă în haite – clanuri, dinastii, partide, consilii, autorități, alianțe) este în continuare pe rod bogat?!…

Poate că au fost perioade în amarnica noastră istorie când politica se făcea (și) din plăcere sau cu elan patriotic (de pildă, Alexandru Vaida-Voevod pretindea că a intrat bogat în politică și a ieșit sărac, generațiile de Brătieni n-au acumulat averi colosale din această activitate eminamente umană, mareșalul Ion Antonescu a plătit cu viața pentru intransigența principiilor sale politico-militare etc.), însă negreșit că în bolșevism și postdecembrism totul s-a degradat (sentimente, valori morale, funcții, distincții, cultură, educație ș.a.m.d.), mulți dintre (ne)oamenii acestor perioade (alogeni, turnători, răufăcători descurcăreți, oportuniști, impostori, semidocți) pretându-se la ticăloșii ce mergeau până la dezumanizare prin trădare și înjosire moral-spirituală, căci vedeau (cei de azi văd) în politică doar rampa de lansare înspre belșugul ciocoiesc, indiferent de prețul uman plătit de ei și urmașii lor pentru această detestabilă pervertire.

Asta fiind starea de lucruri în profitabila aflare în treabă, poreclită politică, lesne se poate deduce că toți mâncătorii de rahat de pe aceste meleaguri (inclusiv opozanții auriști, potiști și șoșoci) își doresc să ajungă la guvernare. Da, pentru că numai astfel se pot înfrupta pe rupte din buget, unul din puținele bunuri naționale rămase în întregime la cheremul sforarilor de la butoanele puterii. Atâta doar că actuala coaliție guvernamentală, împreună cu plecații sau exclușii din tabăra opozanților și la țanc absorbiți de PSD, deține o confortabilă majoritate de peste 60 la sută, așa că nici nu vrea să audă de propunerea extremiștilor cu pretenții suveraniste – formarea unui guvern de uniune națională, chipurile în interesul exclusiv al țării și al tuturor cetățenilor…

În articolul Bani pentru România din 11 iunie 2025 am arătat principalele căi de reducere a deficitului bugetar și de achitare a datoriei externe (căi pe care le detaliez cu această ocazie), fără ca pentru asta să fie sporite taxele și impozitele, ticălos mijloc „democratic” la care recurg toate cârmuirile slabe și neinspirate (am spus „democratic”, deoarece prin declanșarea lanțului scumpirilor, după mărirea prețului la curent și hidrocarburi, se ia de la cei mulți și săraci pentru a se da celor puțini și bogați, deci se aplică principiul de bază al demonocrației noastre originale): (a) Economii la nivelul tuturor instituțiilor, printr-o substanțială reducere a numărului de mașini, a cotei de benzină și a deplasărilor în străinătate pe bani publici; (b) Reducerea numărului de funcționari publici (parlamentari, miniștri, secretari de stat, directori, consilieri de toate calibrele și culorile, sinecuriști de teapa băgătorilor de seamă și ai membrilor consiliilor de administrație etc.), atât prin mult necesara schimbare a Constituție (România să fie republică parlamentară, parlamentul să devină unicameral și cu maximum 300 de aleși, numărul aleșilor/consilierilor la nivelele inferioare – județe, municipii, orașe și comune, să urmeze același algoritm), cât și prin noua împărțire administrativ-teritorială (cel mult 10 regiuni sau provincii în locul celor 41 de județe, comasarea comunelor care încalcă legea prin depopulare, desființarea sectoarelor din Capitală și a inutilei funcții de viceprimar, în prima fază măcar în localitățile mici); (c)Reducerea inumanului decalaj dintre veniturile bugetare minime și cele maxime (raportul, în tot mai multe cazuri, este de peste 1 la 100!), reglementare cu insistență cerută de oficialii europeni, fiindcă nerezolvarea ei într-un anumit termen, se știe foarte bine că poate să ducă la pierderea a peste zece miliarde euro, bani alocați de Uniunea Europeană prin Planul Național de Redresare și Reziliență; (d) Impozitarea progresivă, adică așa cum se procedează (nu de azi sau de ieri) în absolut toate țările dezvoltate ale lumii; (e) Scutirea României de datoria externă (dacă nu de toată, măcar de cea mai mare parte), prin demonstrarea faptului că împrumuturile făcute în decursul timpului (desigur, fără acordul cetățenilor) intră în categoria datoriilor odioase. Numai că Guvernul Bolojan, care ține morțiș să devină un uriaș bolovan pentru cetățenii demni și onești ai acestei țări (cu taman cinci vicepremieri și mai mulți miniștri fără urmă de vocație, ba chiar de-a binelea necalificați pentru noua funcție, precum Alexandru Nazare la Finanțe, Oana Țoiu la Externe și Ionuț Moșteanu la Apărare, ca să dau doar trei exemple stridente), are toate șansele ca, în foarte scurt timp, să devină extrem de impopular prin ajustarea burselor și mărirea taxelor, îndeosebi dacă – aidoma altor cârmuiri postdecembriste – nu va îndrăzni să se atingă de sfidătoarele privilegii ale baștanilor.


Numărul 732

Descarcă PDF


Dan Tomozei: Despre pătimirile românilor, pe când, vânduților?

Critica adusă unui politician, fie el și minoritar evreu, este o critică adusă unui gest politic, nu un gest antisemit, de ură sau incitare la ură. Mai mult, această critică vizează o majoritate politică reunită în Parlamentul României care sfidează realitatea românească și comportamentul românilor. Silviu Vexler, deputat în Parlamentul României, se exprimă și se comportă superior, sfidător până la vomă, băgând pe gâtul societății românești obsesiva problemă evreiască. De Vexler nu se atinge nici apa, nici uleiul, nici mirul. El este unicul, singurul, de neatins în Parlamentul României, pentru că este chiar singurul reprezentant al unei minorități care numără după unele surse 4.000, după alte surse 7.440 de membri. Având prieteni evrei, atunci când vorbesc sau mă văd cu ei nu ne legitimăm etnic sau național. Înainte de orice suntem OAMENI, suntem EGALI și dominați de RESPECT, chiar dacă se poate ajunge la opoziție de idei.

Dar, iată cum acest politruc se bucură de protecție specială. Vexler este atât de special încât a ajuns să își facă propria lege care face și desface societatea, educația, istoria, memoria, martirii și victimele din pușcăriile comuniste din România. Vexler ne spune ce avem voie să citim, să gândim, să scriem, să vorbim, la fel cum o fac alți impertinenți: Alexandru Florian, de la Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Radu Ioanind – Ambasadorul României în Israel, sau frații Adrei și Alexandru Muraru (PNL), unul deputat, altul Ambasador în SUA. Acești indivizi și cei care promovează falsul și exagerarea Istoriei României să ne spună și cât să mai respire poporul român au un numitor comun: sunt bugetari. Poporul român le plătește salariul și beneficiile afarente calității de bugetari speciali. De ce sunt mai importanți evreii decât românii, în… România? În deplină complicitate, PSD-PNL-USR-UDMR+reprezentanții minorităților, au decis că românii trebuie să cunoască doar parțial propria Istorie, iar ca efect memoria să le fie purificată și îndoctrinată cu false vinovății. Noua lege care modifică și completează Ordonanța de urgență 31/2002 și Legii nr. 157/2018 nu face decât să confirme uriașul efort finanțat de la bugetul României statului pentru a construi o falsă imagine a societății românești.

Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a Holocaustului pe teritoriul României ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la șase luni la trei ani și interzicerea unor drepturi, se arată în documentele aprobate de Parlament, mergând până la zece ani de închisoare. Eu nu neg, nu contest, nu aprob, nu justific, nici nu minimalizez, sub nicio formă, realități demonstrate legal. Eu revendic dreptul la propria memorie națională, dreptul la cunoaștere și dezbatere publică. Eu resping vinovăția aplicată prin lege unor generații care nu au nicio legătură cu faptele istorice, cum resping anatemizarea prezentului pentru faptele trecutului. În egală măsură, resping exploatarea și distorsionarea socială, prin eliminarea din școli a Istoriei Românilor și României, dar impunerea ca obligatorie a Istoriei Evreilor și Holocaustului. La fel, eu nu îl acuz pe Vexler sau comunitatea evreilor din România pentru genocidul produs de Israel în Fâșia Gaza și teritoriile palestiniene, pentru că nu Vexler este criminalul, chiar dacă nu acuză acțiunile criminale. Lipsa oricărei reacții publice ferme, cu excepția votului negativ dat de parlamentarii AUR, POT și SOS, subliniază complicitatea criminală în care se zbate societatea românească. Lipsa de reacție fermă și neechivocă a societății românești, Academiei Române, Bisericii Ortodoxe Române, a corpului de istorici români, constituie o altă fațetă a complicității și dezmembrări lente a României, țară care devine un spațiu din care sunt eliminate identitatea și caracterul naționale, personalitățile naționale.

Antisemitismul fraților Muraru este protejat transatlantic. Demența aprobată de Parlament, odată cu votarea legii inițiate de Vexler este inimaginabilă într-o țară normală. Dorind să prevină și să combată antisemitismul, xenofobia, radicalizarea și ura, deputatul Silviu Vexler, totodată președinte al Federației Comunităților Evreiești din România, nu face decât să sublinieze caracterul exenofob, rasist și purificator al propriei inițiative legislative. Aici nu discut despre comportamentul și atitudinea sfidătoare ale cetățeanului Vexler. Din păcate, lipsa de bun simț nu este încadrată în literă de lege. Lipsa de educație nu mai poate fi compensată după o anumită vârstă, cu atât mai greu cu cât este stimulată neam-prostie și falsă superioritate pe criterii etnico-religioase. România nu este o țară și o societate rasistă, xenofobă sau antisemită. A fi antisemit nu înseamnă a fi doar împotriva evreilor ci și împotriva popoarelor arabe, ceea ce în niciun caz nu este cazul românilor. Vexler și complicii lui, cu precădere din PSD și PNL, nu fac decât să instige și să irite societatea românească, să îi spele și înlocuiască memoria, refuzându-i dreptul de a se cunoaște în toată dimensiunea, cu bune și rele.

Sunt prea puține semnalele de alarmă lansate în ultimele zile pe marginea a ceea ce deja este trecut sub titlul „legea Vexler”. Această modificare legislativă, dincolo de abuzul constituțional, nu face decât să impună un nou val de cenzură, un nou val de epurare culturală, un nou val de iritare, prin simplul fapt că o minoritate este protejată și promovată special, contrar legilor firești, naturale. Oricât se străduiesc unii, în complicitate cu majoritatea parlamentară, nu vor putea face din România un stat rasist, xenofob, antisemit. Iar asta dintr-un motiv simplu, pe care evreul Vexler se dovedește incapabil să înțeleagă: POPORUL ROMÂN este un popor creștin, care știe să ierte, să îndure, fără să facă rău cu intenție, nimănui. POPORUL ROMÂN își duce în spate erorile și sacrificiile, fără să facă din ele un titlu de supliciu sau de glorie, tocmai pentru că asta ar înseamnă că face un păcat, în limitele propriei culturi și religii. Iată de ce, prin intermediul acestor modificări legislative, specialul Vexler și cei ca el nu fac decât să sublinieze și accentueze caracterul mărunt, dominat de frustrare, incapabil să coabiteze în liniște și pace acolo unde nu sunt deranjați cu absolut nimic.


Stigmatizarea asimetrică a scriitorilor români…

De ce azi scriitorii care au colaborat cu regimul legionar sunt stigmatizați, iar cei care au colaborat cu regimul comunist, nu? După 1945, regimul comunist a construit o narațiune oficială în care Mișcarea Legionară era demonizată ca expresia supremă a „reacționarismului”, „fascismului” și „trădării naționale”. Această viziune a fost instituționalizată în educație, istoriografie, cultură. În schimb, comunismul nu a fost demonizat în același fel în perioada postcomunistă, decât parțial și fragmentar. Scriitorii care au avut simpatii sau legături cu Mișcarea Legionară – chiar și trecătoare – au fost condamnați atât de regimul comunist, cât și ulterior, în mod reflex. Cei care au colaborat cu regimul comunist sunt adesea priviți cu indulgență sau chiar cu compasiune, ca „oameni ai vremii lor”. Regimul legionar a fost foarte scurt (septembrie 1940 – ianuarie 1941).Nu putea să facă mai multe crime de cât comunismul care ne-a asuprit aproape 50 de ani. Regimul comunist a durat peste 40 de ani, timp în care și-a construit un monopol asupra culturii și memoriei publice.

Scriitorii colaboraționiști cu comuniștii au fost „canonizați” prin școli, manuale, reviste literare, premii. Ei au devenit „clasici” în timpul vieții lor. Reconsiderarea critică a acestora este dificilă pentru că ei au fost deja încorporați în patrimoniul „național”. Legionarismul este asociat cu antisemitismul, crimele de la Jilava, pogromul de la București – elemente care șochează în orice context moral sau etic. Comunismul, deși responsabil de teroare, foamete, cenzură, lagăre, execuții, este adesea perceput printr-o lentilă de relativizare: „au făcut și lucruri bune”, „altfel nu se putea”, „toți colaborau”. Există o tendință de a considera colaborarea cu legionarii ca o „vină morală absolută”, în timp ce colaborarea cu comuniștii e percepută ca o formă de adaptare necesară. În cultura română postcomunistă, s-a construit ideea că scriitorii comuniști au fost, de fapt, victime sau rezistenți subtili ai regimului. Astfel, figuri ca Marin Preda, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu sau Ana Blandiana sunt rar puse în aceeași categorie cu ideologi sau propagandiști comuniști, deși unii au beneficiat intens de pe urma regimului. După 1989, antisemitismul, rasismul și extrema dreaptă au fost condamnate ferm la nivel internațional. În schimb, anticomunismul nu a devenit o valoare universală, fiind adesea suspectat de revizionism sau radicalism de dreapta.

Este mai „acceptabil” public să critici un intelectual cu trecut legionar decât unul cu trecut comunist. Spre deosebire de Germania sau Polonia, România nu a avut un proces serios de lustrație sau de judecată publică a colaboraționiștilor comuniști. Astfel, o parte semnificativă a elitei culturale postcomuniste este formată din persoane care au profitat de sistemul trecut. Stigmatizarea asimetrică a scriitorilor români care au colaborat cu regimuri totalitare reflectă o problemă mai profundă a societății românești: o memorie istorică selectivă, influențată de ideologie, de interese culturale și de lipsa unui proces autentic de asumare a trecutului. Efortul de a judeca simetric ambele tipuri de colaborare – legionară și comunistă – ar fi un pas important spre o cultură a adevărului și integrității în spațiul public.


Excelența în turism la Centrul National de Informare și Promovare Turistica Măcin

Am descoperit România în ultimii ani și, odată cu ea, și oamenii din domeniu. Recentele mele opriri m-au dus la Măcin, unde am găsit angajați pasionați și dedicați muncii lor. Cazul de față este cel al Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Măcin. Un centru mic, într-un oraș de asemenea mic și, mai mult decât atât, aflat geografic într-un colț de țară mai puțin accesibil turismului de masă. Ei bine, tocmai în acest colț, pasiunea și munca au deschis porțile spre public. Bazându-se pe forțe proprii, inimosul personal al centrului, a reușit să creeze și să tipărească hărți locale și zonale, care ajută mult turiștii. Prin participarea activă la diverse evenimente locale, centrul a devenit un factor de coagulare a informației, lucru dovedit și de site-ul pe care îl gestionează – turism-macin.ro, care a devenit în scurt timp principalul punct de informare din zonă, depășind în date de trafic site-ul primăriei (macin.ro), cu peste 1000 de vizitatori lunar.

O strategie de creștere a turismului este mereu legată de vizibilitate. Ei bine, acest mic centru a reușit ceea ce orașe din apropiere, precum Brăila sau Galați, nu au putut face. Măcinul este inclus în cel mai mare ghid de limbă germană intitulat Rumänien, editat de Trescher Verlag din Berlin. Începând cu ediția din 2020, Măcinul beneficiază de o prezentare mai amplă decât orașele vecine menționate, cu toate că, din punct de vedere istoric, economic și social, este mult mai redus ca importanță. Această expunere pozitivă s-a realizat prin deschidere și acces la informații multiple. Dar nu doar acest exemplu este de menționat. Există prezențe constante în media locală, dar și în cea națională. Astfel, emisiunea Aventura Urbană a rezervat o ediție specială Măcinului, difuzată apoi pe TVR 1 și TVR 2. Știrile ProTV, Digi24 și TVR 1 au reflectat, prin materiale informative, evenimente desfășurate de acest centru turistic, promovând astfel zona și, mai ales, orașul. Trebuie menționată și radiodifuziunea publică, care, prin Radio România Actualități și Radio România Internațional, a dus informațiile locale către marea masă a ascultătorilor.

Aceste reușite nu s-ar fi realizat fără muncă și, mai ales, fără pasiunea cu care angajații centrului răspund diverselor solicitări ale turiștilor. Datele statistice reflectă cel mai bine această muncă susținută de promovare turistică. Dacă, oficial, în anul 2016 numărul de vizitatori înregistrați a fost sub 200 de persoane, începând cu anul 2019 cifrele au crescut considerabil, atingând un vârf de 1986 de turiști, media consolidându-se în jurul valorii de o mie în ultimii trei ani. Trebuie ținut cont și de factorii care au afectat negativ turismul zonal – pandemia și războiul din Ucraina vecină. Cu toate acestea, rezultatele sunt remarcabile pentru o instituție cu doar doi angajați, care luptă pentru menținerea unui standard de informare ridicat, oferind turiștilor, pe lângă sfaturi competente, și un bogat material informativ, realizat de cele mai multe ori cu forțe proprii, într-o formă atât de profesionistă, încât inițial am crezut că au contracte cu o agenție specializată în publicitate.

Aflat la intrarea în orașul Măcin, pe partea dreaptă a drumului care face legătura cu noul pod peste Dunăre, centrul nu poate fi ratat. Este o oază de bun-simț și profesionalism într-o lume în care puterea de a oferi relaxare și o stare de bine vizitatorilor este tot mai rară. Aici găsiți ceea ce ați căutat în multe locuri din România – profesionalism la cel mai înalt nivel. Căutați-l pe Dan Staicu și veți găsi cel mai competent și informat om din zonă. Și dacă tot ați ajuns la Măcin, nu ratați atracțiile oferite de oraș, cetățile din jurul lui, mănăstirile și, desigur, bătrânii munți ai Măcinului.

A consemnat Frimu Ghinea 


Subtilitățile unei opere literare clasice…

Nu aș putea spune cu siguranță dacă fascinantele lecturi din primii ani de școală, cele în care mă regăseam ca personaj ipotetic al năzdrăvăniilor unui copil cam de vârsta mea, dar care trăise cu aproximativ un secol înainte, m-au determinat să devin un cititor pasionat, dar nici nu pot scoate din ecuație o asemenea ipoteză. Cert este că viața mea de atunci, erau anii cumpliți ai sărăciei de după război, semăna destul de bine cu cea a neastâmpăratului Nică al lui Ștefan a lui Petrea Ciubotariul, cel care nu lăsa să treacă prea multă vreme între boroboațele care îi aduceau atunci și ceva pedepse, iar acum, la maturitate, lacrimi de duioșie în ochi. Evident citeam povestirile sale, râdeam și înțelegeam cam cât puteam din ele. Pot spune însă cu siguranță că a existat în mod subtil un fel de tainică atracție către respectiva lectură pentru că și acum, când copilăria mi se pare un fel de vis care se îndepărtează pe zi ce trece, mai recitesc din când în când puținele sale scrieri care însă mi se relevă în cu totul alt mod decât atunci. Cam aceasta este și cauza pentru care am intrat mai adânc în istoria vieții sale, dar și a operei, deoarece există ceva care mă face să cred că marele povestitor, așa cum am învățat noi la școală despre Ion Creangă, este mult mai ingenios și mai enigmatic decât pare.

Voi pleca de la o nedumerire, desigur absolut personală! Cum se poate explica faptul că un preot cam rebel din fire este bine primit, cultivat și publicat constant în revista Convorbiri Literare aparținând cercului select, foarte restrictiv și chiar elitist al Junimiștilor? Oficial ni se spune că a fost adus aici și recomandat de prietenul său, Mihai Eminescu. Perfect de acord, însă doar acest lucru nu prea justifică aprecierea de care s-a bucurat Creangă în mijlocul Junimiștilor, cei vestiți pentru spiritul lor critic recunoscut ca fiind foarte intransigent. Mai există o ipoteză precum că Ion Creangă ar fi fost mason. Nu am aflat nimic pe acestă temă, dar chiar dacă ar fi adevărat putem să ne gândim că pe vremea aceea erau destui masoni, unii cu grade mari, chiar și cu pretenții literare care nu erau deloc membri ai Junimii. O oarecare idee în sprijinul situației de fapt ar putea fi aceea că la vremea respectivă Junimea, prin scriitorii pe care îi avea, promova deja limba literară a viitorului, cea de care, în mare, ne folosim și acum, iar Creangă scria foarte frumos folosind o limbă de bază, aceea care urma să se transforme radical în următoarele decenii. Reprezenta deci puntea de trecere de la o limbă veche, cu înțelesuri din ce în ce mai greoaie, la o limbă nouă, mai flexibilă și muzicală, menită să susțină opere autohtone care se vor dovedi mai apoi ca fiind parte a culturii clasice. Într-adevăr, selectând unele cuvinte și expresii din opera lui Creangă ne putem uimi cum de înțelegeam textul în copilărie, deși acum am avea unele dificultăți în acest sens. Și totuși așa s-a întâmplat ceea ce înseamnă că fonetica acestor cuvinte ne ajuta foarte mult la înțelegere, chiar dacă nu le puteam explica etimologic.

CUVINTE FOLOSITE DE CREANGĂ DIN VECHEA LIMBĂ

* Cine ar mai putea spune acum că bucheludeazla şi bucheriţazdra, cuvinte care ne duc parcă cu gândul la ceva insecte, erau doar trepte didactice? Însă autorul ne dă o mână de ajutor spunându-ne: eşti acum la ceaslov, şi mâne-poimâne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor…

* Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus; chef şi voie bună, zise celălalt scoţând o hrincă îngheţată din desagi, pârpâlind-o pe jăratic şi dându-ne şi nouă câte-o harchină. De fapt copiii Nică și vărul său Dumitru fugiți de la școala din Broșteni și rătăciți printr-o pădure pe timpul unui viscol primesc din partea plăieşilor călări cu care călătoreau o felie mai mare de mămăligă, prăjită pe jăratic.

* Irinuca era o femeie nici tânără, nici tocmai bătrână; avea bărbat şi o fată balcâză

şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă. Greu de găsit alte două cuvinte care să descrie atât de succint și expresiv o tânără!

* …noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mânile noastre pănă ce nu ne zgârâiau şi ne stupeau ca pe noi.

– Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paièle! Aşă-i?… Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om ca cânii prin băţ. Ăra! d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dediochiul! Acuşi iau varga din coardă şi vă croiesc de vă merg petecele! Biata mamă aflată în aceeași încăpere cu întreaga familie și nevăzându-și capul de treburi este nevoită să interviă categoric: iar lua mama nănaşa din coardă, şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?… Vorba ceea: „Pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă“.

* În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, ne pornim pe la case cu colinda…

* Şi oricât oiu fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine ştie pe unde şi cât am bojbăit şi mocoşit prin teiu, să prind pupăza…

* Noroc din ceriu pănă-n pământ că nu m-a prins melianul şi haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sântilieşti, căci m-ar fi snopit în bătaie.

* Ş-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânar şi începe a ciocârti un gârneţ de stejar din anul trecut… L-a tăiat el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruţei, să găsească nişte frânghie…

Exemplele pot continua, însă trebuie recunoscut faptul că pentru a ușura lectura, dat fiind că un cititor al zilelor noastre poate abandona această scriere fascinantă tocmai datorită mulțimii de arhaisme, Editura Humanitas în ediția din 2014 adaugă la sfârșitul cărții un glosar care conține cuvintele vechi ale volumului explicate pe înțelesul tuturor. Este un admirabil exercițiu de apropiere a cititorului de opera unui mare scriitor.

NOȚIUNI DE MEDICINĂ TRADIȚIONALĂ

Fără îndoială, lumea satului a fost abordată din diferite perspective de foarte mulți scriitori autohtoni, unii dintre aceștia fiind chiar condeie de referință ale literaturii noastre. Cu toate acestea, operele lor par a fi scrise dintr-un punct de vedere exterior satului, o privire de tip atotcuprinzător care pune accente mai mult pe conflictele interne provocate de posesiuni materiale ori afective, o lume pe care autorul o scoate la lumină mai mult pentru a o judeca, dar fără să facă eforturi pentru înțelegerea a acesteia. Ion Creangă însă este exact produsul lumii rurale, una de regulă ignorată de cei din jur și prin asta devenită într-un fel destul de misterioasă și greu de penetrat. Consider că aceste aparent inocente Amintiri din copilărie au și mesaje mai profunde, destul de greu de devoalat la o simplă lectură făcută mai ales în anii primei tinereți. Foarte târziu, atunci când viața m-a încercat cu inconvenientele vârstei, am sesizat recitind „amintirile”, o serie de informații extrem de interesante despre modul în care oamenii acelor vremuri, când ceea ce numim acum sistem sanitar era doar o ficțiune pentru ei, reușeau să depășească suferințele provocate de boli care și acum ne înspăimântă. Iată ce ne spune autorul despre epidemia de holeră, cea care l-a atins și pe el:

În vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ’48 a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a frământat şi m-a zgârcit cârcel; şi-mi ardea sufletul în mine de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam pănă la fântână, în dosul stânii, şi pe nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi-a fost masul, şi n-am închis ochii nici cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi, când colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine (Ceea ce rămâne din fagure după ce s-au scos mierea și ceara n.a.) cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, şi d-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său!

Să nu uităm că vorbim de holeră, o maladie care provoca epidemii cam în fiecare vară datorită apei de băut infectată cu Vibrionul holeric, lipsa canalizărilor, dar și datorită consumu-lui de pește infectat, iar mortalitatea este apreciată ca fiind de 85 %. Și totuși, în acea vreme oamenii știau să combată boala fără drumuri la spital (oricum nu prea se putea lua în discuție o asemenea variantă) dar și fără disperările care acum par a fi mai periculoase decât boala.

Căzut în apă în luna decembrie, pericol de pneumonie și de hipotermie

Plecat la drum în luna decembrie, pe un ger năpraznic, împreună cu bunicul său, David Creangă, neastâmpăratul Nică cel mândru de ciubotele pe care le purta povestește: …mi-au lune-cat ciubotele şi am căzut în Ozană cât mi ţi-i băietul! Noroc de bunicul! „Şi scroambele ieste a voastre îs pocite“, zise el scoţându-mă repede, murat până la pele şi îngheţat hăt bine, căci năboise apa în toate părţile; şi iute mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă. „Opinca-i bună, săraca! Îţi şede piciorul hodinit şi la ger huzureşti cu dânsa.“ Şi până a vorbit aceste, eram şi învelit într-o sarică ghiţoasă de Caşina, băgat într-o desagă pe cal, purces pe drum şi, hai la Pipirig. Şi când m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un puiu de bogdaproste, cât pe ce să se prăpădească plângând…

– Oiu, Doamne, Davide, cum nu te mai astâmperi; de ce-ai scos băietul din casă pe vremea asta?

– Ca să te mieri tu, Nastasie, zise bunicul, scoţând o piele de porc sălbatic din cămară şi croind câte-o pereche de opinci pentru Dumitru şi pentru mine; apoi le-a îngruzit frumos şi a petrecut câte-o păreche de aţă neagră de păr de cal prin cele nojiţe. Şi a treia zi după asta, dându-ne schimburi şi câte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălţat cu opincile binişor şi, sărutând mâna bunicăi, am luat-o prin Boboieşti…

Iată că înțeleptul bunic nu se sperie deloc de nenorocire și procedând simplu, dar foarte eficace, îl repune pe picioare pe nepot tot prin metode simple, dar verificate în timp. Și să nu uităm, întâmplarea se produce în timp ce erau la drum deci cu posibilități reduse de intervenție!

Râia căprească

Pe timpul școlii de la Broșteni, aflați în gazdă la Irinuca împreună cu cele două capre ale ei, cele care stăteau toată ziua în tindă, Nică și vărul său Dumitru se umplu de râie: …Şi noi, pe căldurile cele, ne ungeam cu leşie tulbure, şedeam afară la soare cu pielea goală, pănă se usca cenuşa pe noi, şi apoi ne băgam în Bistriţa de ne scăldam. Aşa ne învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de râie. Vă puteţi închipui ce vra să zică a te scălda în Bistriţa, la Broşteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Şi nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorba ceea: „Se ţine ca râia de om“. Dar, după mai multe peripeții, ajung la casa bunicului David Creangă unde îi primește bunica.

…Şi după ce ne-a căinat şi ne-a plâns bunica, după obiceiul ei, şi după ce ne-a dat de

mâncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior

cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet până în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură. Şi tot aşa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cu noapte, până ce în Vinerea-Seacă ne-am trezit vindecaţi taftă. Dar până atunci a venit şi veste de la Broşteni despre stri-căciunea ce făcusem, şi bunicul, fără vorbă, a mulţumit pe Irinuca cu patru galbeni.

Greu de crezut că în zilele noastre am mai putea vedea o asemenea pricepere nu numai în privința râiei despre care credem în mod greșit că nu mai există, dar și în privința unei adevărate arte diplomatice în relațiile interumane!

SUPERSTIȚII?

Cu stilul său hâtru Creangă ne descrie și lumea mai puțin cunoscută a satului tradițional, cea în care își au loc de cinste și obiceiurile pe care le numim acum superstiții deși, ca să fim sinceri, ar trebui să recunoaștem că ar putea fi vorba de străvechi incantații cu exact aceleași efecte pe care le așteptăm acum de la rugăciuni. …Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea“ şi vremea se îndrepta după râsul meu… Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!“, şi îndată-mi trecea durerea… când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele, să se mai potolească duşmanul; şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării ori, mai în grabă, lua funin-genă de la gura sobei, zicând: „Cum nu se dioache călcăiul sau gura sobei, aşa să nu mi se deoache copilaşul“ şi-mi făcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!… şi altele multe încă făcea…

Acum am numi aceste practici placebo sau medicină alternativă!

CUM VĂD OCHII UNUI COPIL REALITATEA

Este impresionantă povestea luării în armată a bădiţei Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii și iubitul lor învățător descris ca fiind un holteiu zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură. Povestea se petrece, foarte probabil prin anii 1846-1847 deci cam după cincisprezece ani de la promulgarea Regulamentului Organic, cel considerat a fi pri-ma Constituție a Țărilor Române și care, printre altele, prevedea și modul de încorporare a tine-rilor, iar acest lucru se făcea prin emiterea unui document de încorporare cu toate datele celui vizat, date luate din catastifele bisericilor, punerea lui în aplicare revenind forțelor de ordine locale. Desigur, în memoria colectivă, luarea în armată însemna obligatoriu și participarea la războaie, deci riscuri însemnate pentru un tânăr și multă jale pentru familia sa. În respectivele condiții, cele în care se petrece luarea la oaste a bădiței Vasile, lucrurile sunt cunoscute, dar lumea satului organizează un fel de spectacol în care prinderea cu arcanul potențează efectele dramatice ale unor dureri autentice. Să nu uităm că și în timpurile moderne, pe când în țară încorporarea era obligatorie, cam tot așa se petreceau faptele, chiar dacă era lucru știut, pe timpul stagiului militar, nimeni nu mai mergea la război.

În consecință, Nică vede spectacolul, i se pare foarte adevărat, trăiește el însuși o dramă sufletească și, deși poate că atunci când a pus povestea pe hârtie știa adevărul, a preferat această variantă mult mai convingătoare din punct de vedere emoțional. Cu toate acestea, chiar el recunoaște că în timp ce bădița Vasile este dus la oaste prin fața tuturor sătenilor, iar mama lui plânge, are loc următorul dialog: „Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mângâind-o; şi în oaste trăieşte omul bine, dacă este vrednic. Oştean a fost şi Sfântul Gheorghe, şi Sfântul Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici, care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dânşii!“ Nu știu dacă aceste cuvinte pot fi spuse de un om târât cu arcanul și nici dacă nu cumva aparțin exclusiv autorului însă efectul dramatic este perceptibil ceea ce pentru o scriere de tip memorialistic dă foarte bine, iar fraza: Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste… pare a fi miezul întregii întâmplări precum a fost ea văzută prin ochii copilului.

NUMELE DE FAMILIE ÎN OPERA LUI CREANGĂ

Referitor la acest aspect legat de numele de familie din Amintiri putem decela două etape ale problemei. Prima este cea de început în care autorul este membru al colectivității rurale și îi cunoaște pe oamenii din sat după numele lor de botez la care pentru individualizare este adăugată filiera maternă sau chiar o poreclă. Prin urmare aflăm că tatăl său se numește Ștefan a Petrei Ciubotarul, iar alți oameni din sat sau de prin alte părți sunt: Grigore a lui Petre Lucăi, Vasile a Vasilcăi, Petre Todosiicăi, crâşmarul nostru,Vasile Roibu din Bejeni, Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei, Nic-a lui Constantin a Cosmei, Nic-alui Costache, Toader a Catincăi, Nic-a Petricăi, Chiriac al lui Goian și alții… Cea de-a doua etapă este cea în care autorul pleacă din sat și se înscrie la studii, de exemplu la Şcoala Catihetică din Fălticeni (1854–1855), când poartă un nume de familie și anume Ștefănescu, adică parte din familia lui Ștefan (tatăl!) pe care însă la un moment dat, nu cunosc din ce cauză, l-a schimbat în Creangă după familia mamei, nume pe care apoi l-a purtat toată viața. Ceea ce ne-ar putea nedumeri ar fi faptul că exact în perioada copilăriei lui Creangă bunicul său se numea David Creangă deci avea nume de familie! Situația este explicabilă prin faptul că familia Creangă, în sensul extins al noțiunii, provenea din Ardeal și chiar avem unele informații pe acest subiect foarte interesant pentru a înțelege situația administrativă a țăranilor români din actualul teritoriu al țării.

Profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Naţionale Neamţ, vorbind despre obârşia numelui Creangă menționează cele mai vechi informații privitoare la familia tatălui, Ciubotaru, aceasta fiind însă, fără îndoială, o poreclă şi a mamei (Creangă) găsite în „Catagrafia ţinuturilor Moldovei“, din anul 1774 între locuitorii satului Pipirig fiind trecut un anume Ştefan Creangă Bârsanul cu specificația: „Este neîndoios faptul că acesta era strămoşul ce venise din Ţara Bârsei. Până la valoroasa catagrafie a Moldovei din 1820, care ne dă toate satele, cu numele fiecărui locuitor pe categorii fiscale, nu mai avem nici o ştire despre coborâtorii acestui strămoş, care împreună cu alţi bârsani au umplut cu turmele lor plaiurile. Au durat aşezarea statornică Pipirig, pe vale, lângă pârâul cu acelaşi nume, construind case, pive şi mori“.

Personal consider că exodul țăranilor români din Ardeal în acea perioadă a avut ca motivație situația extrem de grea a aceste categorii etnice în contextul social al vremii, cel care a dus de fapt ceva mai târziu și la declanșarea unui amplu conflict numit „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan” din anul 1794. Despre bunicul lui Nică avem și unele informații documentare, cele care ne spun că: David Creangă, bunicul după mamă, s-a născut în 1796, la Pipirig, luând-o de soţie pe Anastasia, născută pe la 1799. După catagrafia din 1829, David avea 33 de ani, soţia 30 de ani, copiii lor fiind Smaranda – 11 ani, Ion – 10 ani, Ioana – 8 ani şi Maria – 5 ani. Apoi, în 1835, Smaranda se căsătoreşte cu Ştefan a Petrii Ciubotaru din Humuleşti, relaţie din care avea să se nască Ion Creangă… Aceste informații sunt cât se poate de credibile având în vedere faptul că David Creangă a fost ani de zile vornic al satului Pipirig, o responsabilitate similară în prezent cu cea de primar. El avea nume de familie deoarece administrația imperială care includea și Principatul Transilavniei era una foarte birocratică și impusese încă din secolul al XV-lea obligativitatea numelui de familie pentru o mai bună gestionare și controlul colectării impozitelor.

În Moldova, dar și în Țara Românească, teritorii aflate în administrarea Imperiului Otoman această măsură a fost stipulată mult mai târziu, în 1831, prin același Regulament Organic despre care am mai vorbit și care, culmea, a fost impus drept Constituție pe vremea când aceste teritorii se aflau sub administrarea Imperiului Țarist fiind considerate despăgubiri de război (în urma războiului ruso-turc, din 1828-1829). Cu toate acestea situația numelor de familie era, exact în aceste provincii, mult mai complicată și oricare dintre noi ar putea spune că inclusiv în secolele al XV-lea sau al XVI-lea găsim referiri istorice la unele familii din aceste ținuturi. Într-adevăr și în cele două provincii vasale Impriului Otoman existau și oameni care purtau nume de familie! Ei erau boierii al căror nume de familie era legat cel mai adesea de posesia uneia dintre moșii (ex. Roznovanu, Oreheianu, Tescanu, etc…) oamenii care aveau înscrisuri de noblețe, inclusiv căminarii sau gospodarii, ori cei care aveau titluri eclesiastice sau științifice. Desigur aceste referiri au în vedere situația din mediul rural, acolo unde oamenii se cunoșteau între ei și nu aveau nevoie de o altă formă de legitimare decât cea dată de genealogie. Cu totul alta era situația în orașe sau târguri fiindcă acolo erau mult prea mulți locuitori pentru a se cunoaște personal așa că a fost nevoie de apariția numelor de familie, chiar dacă nu erau legalizate, de regulă aflate în legătură de meșteșugul profesat (Croitoru, Talpalaru, Chelaru, Sacagiu, etc…) sau de tipul de comerț pe care-l gestionau (Măcelaru, Rachieru, Meraru, Cheleru, etc…). Mai erau și unele nume de familie (obligatorii într-un oraș în care se plăteau diferite impozite!) care arătau din ce familie provin plătitorii (foarte frecvent Popa cu varianta Popescu adică aparținând de familia Popa sau Dascălu însă și Costinescu ori Predescu sau altele din această categorie care indicau apartenența de o anumită familie în sensul mai larg al cuvântului, arătând de multe ori că purtătorul acestui nume de famile era legat într-un oarecare mod de numele unei familii mai vechi (Costin sau Preda în cazul nostru). La toate acestea se adăugau și familiile stabilite în Țările Române, dar care proveneau din alte teritorii precum Știrbei, Șuțu, Mavrogheni etc… Oricum, era o adevărată babilonie, iar Regulamentul Organic încearcă să o rezolve însă nu o impune ca fiind obligatorie, deci schimbarea se va produce în timp așa cum vedem și în cazul lui Creangă. Situația se va modifica cu adevărat numai după 1859 când noile reglementări de tip constituțional au adoptat metodele europene inclusiv în privința numelor de familie deși, conform vechilor tradiții, în rural, dar și în suburban, mai funcționează chiar și în prezent, deși parțial, vechile cutume ale poreclei sau ale statutului social.

Am insistat pe acest aspect de tip istoric deoarece opera lui Creangă reprezintă în esență o pagină din această periodaă de tranziție de la o societate arhaică la una modernă și dacă vom citi cu mare atenție vom observa finele aluzii ale autorului la o realitate socială pe care cărțile de istorie tind să o treacă la evenimente firești, neavând prea multă împortanță în plan cultural.

POVEȘTI ȘI POVESTIRI

Ediția din anul 2014 a Amintirilor, cea apărută la Editura Humanitas, cuprinde nouă povești și șapte povestiri, toate foarte cunoscute, iar una dintre acestea: Povestea lui Harap Alb a devenit celebră, inclusiv prin realizarea unui film de mare impact emoțional și care la vremea lui a avut și un mare succes de casă. Este genul de basm cult, o creație destul de puțin întâlnită în literatura autohtonă unde prevalează basmul tradițional, cel provenit din folclor, și chiar dacă pare un fel de întrecere literară între Creangă și Eminescu care aproximativ în aceeași perioadă a scris basmul Făt Frumos din lacrimă, este un unicat în universul literar deoarece nu numai că împletește în mod armonios elementele arhicunoscute ale fantasticului cu imaginația fecundă a autorului, ci mai ales pentru că prezintă unele personaje absolut fabuloase ale căror prove-niențe pot fi căutate în folclorul arhaic, acolo unde probabil că au pătruns dintr-o realitate misti-co-religioasă străveche. Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, dar mai ales Păsări-Lăți-Lungilă par a fi personificări ancestrale ale unor fenomene care îngrozeau omul primitiv, acela care în acest fel le putea aduce ofrande sau ridica incantații pentru a le face binevoitoare. De unde știe autorul despre aceste personaje? Îmi vine foarte greu să mă pronunț, dar consider că un studiu aprofundat pe această temă ar fi deosebit de interesant și chiar cu o mare importanță științifică.

Mai greu de încadrat în vreun gen anume ar fi povestea Soacra cu trei nurori, mai ales că, pe vremea autorului, la noi genul numit acum horror nu exista încă. Cu toate acestea, lectu-rând într-o altă cheie respectivul text putem ajunge la concluzia că este o pildă, una care am putea să o găsim și în Scripturi, acolo unde ni se spune că acel ce ridică sabia de sabie va pieri. Dusă în lumea satului această pildă ne arată, într-un mod destul de neconvențional, cum răutatea și minciuna, dorința patologică de putere sau tratamentul neomenos pot oricând avea un revers cel puțin la fel de crud, fiindcă, așa știm, doar mai binele este dușmanul binelui pe când răul nu are limite. Oricum, povestea în sine, poate chiar prin mesajul ei dramatic, ar trebui bine înțe-leasă fiindcă asta ar duce la o lume mai bună, cea în care iubirea ar fi măsura tuturor lucrurilor.

Desigur cunoaștem cu toții că pe la începutul anilor 90 au circulat în regim de samizdat două povestiri atribuite lui Ion Creangă respectiv Povestea Poveștilor și Ionică cel prost. Mai mult decât atât, putem afla și că prima poveste a fost citită de autor la o ședință a societății literare Junimea și a mai fost publicată în 1939, la mult timp după moartea scriitorului, într-o ediție de lux la Editura pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”. Începând din 1990 a fost reeditată de mai multe ori, tradusă în engleză și franceză, însoțită de ilustrații și publicată și sub formă de înregistrare audio, iar manuscrisul poveștii se găsește la Biblioteca Academiei Române. Despre cealaltă poveste aflăm, tot din documente, că a fost: Scrisă de Ioan-Vîntură-Țară, în Iași, la 22 Octomvrie 1876 și dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.

Este adevărat că membrii Junimii, oameni tineri și cu gust pentru gesturi mai liberale, citeau în ședințele lor și texte eliberate de conformismul social specific epocii, iar istoria literară menționează că până și foarte elegantul și bine educatul Iacob Negruzzi a citit o nuvelă cu ac-cente erotice numită Machina. Erau însă doar experimente literare și nu afectau nivelul ridicat al scrierilor, dezbaterilor sau al criticii, iar doamnele și domnișoarele care participau la ședințe nu se retrgeau indignate de cele auzite, semn că exista totuși o mare decență a celor citite.

Cu toate acestea cele două povestiri amintite mai sus fac notă discordantă cu întreaga operă a lui Creangă fiind mult prea vulgare și lipsite de acel spirit ludic de mare finețe al autorului. Creangă, în scrierile sale chiar atunci când mai apar, foarte rar, unele picanterii, este cât se poate de decent și de bun simț, nu urmărește să-și șocheze cititorul, lucru care este cât se poate de explicabil, inclusiv prin pregătirea pe care o avea, cea de față bisericească. Este foarte posibil ca aceste scrieri să fi apărut în folclorul suburban fiind mai apoi translate către un nume de referință din literatură pentru un mai mare impact asupra publicului cititor. Nu ar fi ceva ieșit din comun, mai toți scriitorii cu succes la public duc după ei tot felul de „codițe” ale unor admiratori lipsiți de talent. Ar mai fi posibil și ca respectivele scrieri să fi fost un fel de joc propus de junimiști, joc în care Creangă a intrat arătându-le că filonul popular are resurse pe care unii intelectuali nici nu le pot bănui. Personal mă îndoiesc de această variantă, iar faptul că editura Humanitas evită prezentarea celor două povești mă face să cred că adevărul se află cam în această zonă, a impreciziei creatorului. Putem fi siguri însă de faptul că Ion Creangă rămâne la fel de mare și fără aceste două lucrări, ba mai mult, în acest fel este și protejat în fața istoriei sau a cât se poate de previzibilii detractori. Geniul său narativ rămâne un exemplu pentru toți cei care, acum sau în viitorime, ar avea tendința de a pune în pagină mirifica lume a copilăriei, chiar dacă aceasta a fost trăită o vreme cu cheia de la apartament legată la gât sau, ceva mai târziu, în lumea acaparatoare a realității virtuale…

Opera marelui povestitor Ion Creangă este o pagină de istorie și în egală măsură reprezintă chiar un cod moral, dar și o lectură foarte plăcută și interesantă. Nu știu cum vor evolua lucrurile în viitor, însă a lipsi un tânăr de lectura acestor scrieri ar însemna un mare pas înapoi pe drumul unei vieți din care nu trebuie să lipsească înțelepciunea pe care o găsim prezentată de autor într-un mod foarte agreabil și lesne de înțeles fiind validată de secolele în care s-a edificat prin experiențele și trăirile a zeci de generații trecute. Reluarea lecturilor considerate ca aparținând copilăriei ne va duce la un cu totul alt nivel de înțelegere, lucru absolut necesar atunci când dorim să vorbim despre valoarea lor.

Recitiți scrierile lui Ion Creangă! Veți fi uimiți și vă veți bucura de câte lucruri uimitoare și de mare interes veți descoperi de fiecare dată!


Înlocuirea gheșeftului trecutului (deja prea istoric) cu acela al înarmării ucrainean-„europene” a viitorului…

Cu așa gheșeft, nu vor mai avea nevoie nici măcar de victimizările pe seama holocaustului… Ba, chiar le va fi de folos să le înlocuiască între ele… Un instrument uzat (de atâtea falsuri, atâtea minciuni) și tot mai detestat de către contemporani, cu o „furcă” nouă de colectare… Pentru că, la drept vorbind, oricâte manuale ar mai impune, oricâte cursuri și seminarii obligatorii despre suferințele lor, generația de mâine nu o să mai accepte să plătească pentru ceva din trecutul istoric… Deja, sunt tot mai mulți politicieni și chiar lideri prin lume care le strică expozițiile de victimizare, care dau foc „însemnelor” lor (!) băgate cu de-a sila prin instituțiile publice… Iar asta se întâmplă chiar în țări în care „cabala” victimizării părea certă pentru încă cel puțin o generație… Dar când în Polonia, bunăoară, ori în Cehia, expozițiile lor de victimizare, dar și simbolurile împinse deja prea grețos peste cele ale unor națiuni, care au suferit cel puțin la fel de mult, sunt călcate, la propriu, în picioare de către politicienii demni ai țărilor respective, avem în fața ochilor semnalul unei despărțiri tot mai dorite de trecutul de victimizare holocaustică. Sigur, modelul de nou gheșeft pe care îl fac astăzi vizibil, dar pregătit cu mult timp în urmă, merită un premiu de creație… Și ar fi un model de urmat și pentru alții, pentru beneficiile financiare pe viitor, doar că nu poate fi la îndemâna oricui. Trebuie să forțezi un război contra ta (asta nu e greu) și să te menții de-a lungul lui în postura de continuă victimă (iar asta chiar e apanajul doar a celor „aleși”) chiar și când refuzi pacea punând pe masă arma războiului și apăsând pe trăgaci spre alte direcții.

În rest, scenariul curge de la sine… Forțezi un război contra ta, te victimizezi și ceri ajutor (militar, restul doar de imagine), obții tot ceea ce dorești din tehnica militară și te apuci să produci… Dar nu la tine „acasă”, unde ar putea fi nimicită de către agresorul inițial, ci la adăpost în țările spre care Moscova nu ar putea trimite nici măcar ambalajul de la o dronă fără a risca să dea foc lumii… Astfel, după ce, în urmă cu un an, Danemarca a devenit prima țară din lume care a finanțat producţia de arme a producătorilor ucraineni, acum devine și prima țară spre care Ucraina va exporta „propriile (!) tehnologii de apărare pentru fabricarea materialului militar” și care va fi livrat armatei ucrainene pe banii plătiți de către toate statele UE prin capitolele inserate în bugetele lor naționale. Mai mult, după mutarea producției de armament („ucrainean”) în Danemarca, va demara și vânzarea din acea producție către celelalte state membre ale alianței. Și doar la început va fi vorba doar despre producția de material militar. Pentru că acordul dintre Danemarca (chiar e ceva putred acolo!) și Ucraina, prin care Kievul va produce în întreprinderile (co)daneze armament și muniție, și nu atât ca necesitate imediată de front (mai ales dacă Rusia începe să înghețe marginile agresiunii), ci în opisul obligației de înarmare a statelor europene, va fi copiat și impus în tot mai multe domenii.

Evident, U(E)craina a făcut această mișcare, de a produce armamentul propriu într-un stat din Europa, și pentru a ocoli reintroducerea tarifelor vamale pentru producția ei agroindustrială, evitând reacția fermierilor polonezi, cehi ori francezi față de astfel de inserții agro-alimentare și preluări a capacităților de producție din statele europene… Și „producând”, iată, pe cheltuielile statelor respective, dar și exportând prin infrastructurile acestora!… Or, dacă ar fi început cu producția „de pace”, toate statele membre ar fi ripostat, dar când vorbim despre industria războiului, astfel de artificii sunt mult mai ușor de impus. Dar asta nu înseamnă că meniul de înarmare diktat de către Bruxelles țărilor UE trebuie suportat, fie și pentru că se face prin brațul ucrainean de înarmare a Europei… Dimpotrivă, statele membre ar trebui să facă front comun în fața acestei inserții ucrainiene pe piețele și fabricile unui stat membru UE și NATO. Pentru că ar fi trebuit să existe măcar un acord al celorlalte țări puse, acum, în fața unui fapt: înarmarea lor, pe banii lor, dar în favoarea industriei de armament a uneia singure…


Labirintul contemporan și indiferența…

Într-o lume în care a apărut noua tehnologie sau într-o lume în care liderii lumii vorbesc doar despre ajutorul dat altor națiuni, ce putem face, ajungem indiferenți..? Prin comunicarea instantanee și interacțiune, paradoxul este evident: suntem mai conectați ca niciodată, dar, pe de altă parte, izolarea emoțională și alienarea par să fie în continuă creștere. Conexiunile superficiale, adesea mediate de rețelele sociale, pot crea o iluzie de comunitate, dar nu reușesc să înlocuiască legăturile autentice, bazate pe empatie, sprijin și înțelegere reciprocă. Această singurătate existențială poate să fie o provocare, dar și un punct de plecare pentru reflecție și auto-explorare. În loc să ne lăsăm prinși în această capcană a iluziei sociale, ne putem îndrepta atenția spre cultivarea relațiilor autentice, care ne permit să ne simțim cu adevărat conectați unii cu alții. De asemenea, putem să ne acceptăm propriile momente de singurătate ca fiind parte integrantă a experienței umane, pentru a găsi un sens în a fi împreună, chiar și în mijlocul singurătății. Așadar, concluzia nu trebuie să fie una de pesimism, ci mai degrabă un apel la conștientizare și acțiune. În loc să ne compromitem în iluzia că suntem o societate unită, putem să ne străduim să transformăm această iluzie în realitate, construind punți între noi și îmbrățișând complexitatea trăirilor umane. În esență, singurătatea nu trebuie să fie un impediment, ci o oportunitate de a învăța despre noi înșine și despre ceilalți, contribuind astfel la crearea unei societăți mai autentice și mai empatică. Adevărul este că rețelele sociale nu sunt decât o oglindă a sinelui nostru colectiv, un spațiu virtual în care individualitatea se află într-o continuă negociere cu identitatea grupului. Ele nu ne definesc în mod direct, ci mai degrabă amplifică și expun aspecte ale personalităților noastre deja existente. Într-o lume din ce în ce mai interconectată, rețelele sociale ne oferă ocazia de a explora cine suntem prin intermediul interacțiunilor cu ceilalți. Ele adesea creează un context în care ne comparăm, ne afirmăm, ne contestăm și, uneori, ne redefinim identitatea. Aceasta nu înseamnă că rețelele sociale sunt sursa autentică a sinelui nostru, ci că ele facilitează o reflexie mai profundă asupra acestuia.

Identitatea individuală și colectivă este formată dintr-o serie de experiențe, valori și influențe sociale care o preced. Așadar, înainte de apariția rețelelor sociale, oamenii au interacționat și s-au influențat reciproc în diverse forme, de la conversații față în față la scrierea de scrisori sau participarea la evenimente comunitare. Rețelele sociale sunt, prin urmare, un nou strat de comunicare, dar nu și o origine a identității. Un alt aspect important este modul în care rețelele sociale pot distorsiona percepția de sine. Prin intermediul algoritmilor și a filtrelor, utilizatorii sunt adesea expuși la o versiune idealizată a vieții altora, ceea ce poate duce la comparații și la o scădere a stimei de sine. Aici apare provocarea de a ne separa esența autentică de ceea ce se prezintă pe rețele. În acest context, este esențial să ne întrebăm: „Cine suntem noi, în afara privirilor virtuale?” În concluzie, rețelele sociale nu ne fac să înțelegem cine suntem, ci ne oferă un cadru în care să explorăm și să reflectăm asupra identității noastre. Ele sunt un instrument care poate facilita descoperirea de sine, dar care, în același timp, poate și distorsiona percepția noastră despre cine suntem în realitate. Este responsabilitatea noastră să ne folosim de aceste platforme cu discernământ și să ne concentrăm asupra conexiunilor autentice, care să ne ajute să ne înțelegem și să ne valorificăm adevărata identitate.

Mă gândeam la povestea unui rege care își neglijează propriul popor în favoarea altora. Este o temă extraordinară și adesea controversată în literatură, filosofie și istorie. Această situație ilustrează conflictele dintre responsabilitățile liderilor, etica guvernării și noțiunile de altruism și justiție socială. Un astfel de rege ar putea fi văzut ca un exemplu al unei conduceri eșuate, unde prioritățile sunt aliniate greșit. Promisiunea unui conducător este, în esență, de a proteja și îmbunătăți bunăstarea cetățenilor săi. Când aceștia suferă de foame, iar regele alege să aloce resurse externe, se conturează un contrast izbitor. Această alegere ar putea sugera o neputință în fața problemelor interne sau, din contră, o viziune distorsionată asupra moralității și responsabilităților. De asemenea, putem explora motivațiile care l-ar putea determina pe un astfel de rege să acționeze astfel. Poate că el crede că ajutorul către alte ținuturi va aduce beneficii pe termen lung, cum ar fi alianțe strategice sau recunoaștere internațională. Totuși, o asemenea viziune este riscantă; pe termen scurt, încercarea de a câștiga simpatie din afară, în timp ce propriul popor suferă, poate duce la revolte, pierderea legitimității sau chiar la răsturnarea sa. Mai mult, povestea acestui rege poate reflecta un paradox moral. Este mai nobil să ajuți pe alții, chiar dacă înseamnă sacrificarea propriei comunități? Această întrebare atinge subiecte filosofice despre altruism și datoria față de cei dragi. În cadrul unei societăți interconectate, unde problemele globale sunt adesea interdependente, a sprijini alte națiuni poate părea o responsabilitate morală. Totuși, ignorarea nevoilor imediate ale propriului popor îi poate provoca distrugeri ireparabile. Concluzia: povestea unui rege care își lasă supușii să moară de foame în timp ce îi ajută pe alții (și tot timpul se vorbește la vârful societății noastre despre: să ajutăm) este un exemplu puternic al tensiunilor dintre idealismul politic și responsabilitatea socială. Aceasta ne invită să reflectăm asupra valorilor care stau la baza conducerii și la datoria pe care liderii o au față de cei pe care îi guvernează. Acest ”labirint” contemporan este un apel la conștientizarea acțiunilor politice asupra celor mai vulnerabili dintre noi. Să fie pace!


O lecție de viață pentru trotinetiștii care susțin războiul…

Mi-am adus aminte de străbunicul meu, Ilie Ciuchiță, care a căzut la datorie în Primul Război Mondial, la nici 25 de ani. A fost înmormântat într-o groapă comună.  A rămas în urma lui un orfan, un băiat de doar trei ani… Ion. Adică bunicul meu, Ion Ciuchiță, care și el a plecat la război… în cel de-al Doilea Război Mondial. A făcut parte din corpul pușcașilor și a luptat pe mai multe fronturi, așa cum a dictat politica țării.Ion C. – unul dintre cei 253.957 – a fost încadrat într-un pluton de infanterie, luptând ca pușcaș în prima linie la Cotul Donului.Lupta de mulți ani, de când începuse războiul, la mii de kilometri de casă. O casă din chirpici, în Bălcești, unde își lăsase în voia sorții soția, Alexandrina, și pe cei doi copii minori: Apostol, în vârstă de 7 ani, și Constantin, cu doi ani mai mic.

Sub cerul sângeriu, cu străzile goale – de parcă locuitorii se „evaporaseră“, precum nefericiții din Hiroshima și Nagasaki – domnea o atmosferă apăsătoare. Bărbații erau la război. Femeile, îngrozite, se adăposteau în case dărăpănate, cu teama că părinții, soții sau copiii lor nu se vor mai întoarce niciodată acasă, că războiul nicicând nu se va mai sfârși.Proviziile se terminaseră de mult. Foamete, disperare, boli… și mulți păduchi.

O altă față hidoasă a războiului, o altă imagine a omului fără creier, care alege calea armelor în loc să rezolve problemele pe cale diplomatică. Pagini triste ale omenirii, o istorie care, de mii și mii de ani, se repetă, pentru că trecutul se uită mereu prea repede. O istorie care încearcă să ne convingă – cu argumente false – că mai întâi trebuie să distrugi, pentru ca mai apoi să reconstruiești, de parcă ar fi vorba de case sau poduri și nu de națiuni și popoare.

Așa înțeleg unii progresul… să dinamitezi „ceva” care, evident, trebuia păstrat, nu distrus! Când s-a întors de pe front, Ion Ciuchiță era nevătămat la trup, dar nu și psihic. De multe ori, în cele mai neașteptate momente, ororile războiului i se citeau pe chip. Și acum privesc cu respect cele două medalii și legitimația sa de veteran de război…

Cine mai vorbește astăzi despre onoare, demnitate, conștiință și adevăr? Prea puțini. Și aceia aparțin unei lumi apuse, unor generații cu adevărat de sacrificiu… În primul rând, bunicii și părinții noștri, cei care au îndurat mult, mult prea mult, sub regimuri diferite – capitalism, monarhie, comunism – tot așteptând o schimbare în bine pe aceste meleaguri. Au sperat în zadar! De mai bine de un secol, situația se tot repetă, iar noi, această nație „privilegiată”, suntem mereu în bătaia focului, lipsiți de o minimă apreciere externă, considerați o națiune de categoria a doua (după cum spunea un ex-președinte), dar chemați la arme ori de câte ori este nevoie să ne vărsăm sângele în războaiele altora… Și, tot așa, ca un mecanism stricat: când sfidați și înjosiți, când parteneri strategici… până când vom fi iar sfidați și înjosiți de „parteneri”, ca națiune de mâna a doua.

Mă rog, în funcție de interesul geopolitic și strategic al momentului, mai suntem din când în când lăudați – „Bravo, Grivei!” – după care, desigur, (re)vine potopul. Așa ne arată istoria că s-a întâmplat până acum… și atunci?! Când există niște interese, suntem buni. Când nu mai au nevoie de noi, ne aruncă la lada de gunoi… Unde este onoarea? Onoarea noastră, dar și a lor!