Nu aș putea spune cu siguranță dacă fascinantele lecturi din primii ani de școală, cele în care mă regăseam ca personaj ipotetic al năzdrăvăniilor unui copil cam de vârsta mea, dar care trăise cu aproximativ un secol înainte, m-au determinat să devin un cititor pasionat, dar nici nu pot scoate din ecuație o asemenea ipoteză. Cert este că viața mea de atunci, erau anii cumpliți ai sărăciei de după război, semăna destul de bine cu cea a neastâmpăratului Nică al lui Ștefan a lui Petrea Ciubotariul, cel care nu lăsa să treacă prea multă vreme între boroboațele care îi aduceau atunci și ceva pedepse, iar acum, la maturitate, lacrimi de duioșie în ochi. Evident citeam povestirile sale, râdeam și înțelegeam cam cât puteam din ele. Pot spune însă cu siguranță că a existat în mod subtil un fel de tainică atracție către respectiva lectură pentru că și acum, când copilăria mi se pare un fel de vis care se îndepărtează pe zi ce trece, mai recitesc din când în când puținele sale scrieri care însă mi se relevă în cu totul alt mod decât atunci. Cam aceasta este și cauza pentru care am intrat mai adânc în istoria vieții sale, dar și a operei, deoarece există ceva care mă face să cred că marele povestitor, așa cum am învățat noi la școală despre Ion Creangă, este mult mai ingenios și mai enigmatic decât pare.
Voi pleca de la o nedumerire, desigur absolut personală! Cum se poate explica faptul că un preot cam rebel din fire este bine primit, cultivat și publicat constant în revista Convorbiri Literare aparținând cercului select, foarte restrictiv și chiar elitist al Junimiștilor? Oficial ni se spune că a fost adus aici și recomandat de prietenul său, Mihai Eminescu. Perfect de acord, însă doar acest lucru nu prea justifică aprecierea de care s-a bucurat Creangă în mijlocul Junimiștilor, cei vestiți pentru spiritul lor critic recunoscut ca fiind foarte intransigent. Mai există o ipoteză precum că Ion Creangă ar fi fost mason. Nu am aflat nimic pe acestă temă, dar chiar dacă ar fi adevărat putem să ne gândim că pe vremea aceea erau destui masoni, unii cu grade mari, chiar și cu pretenții literare care nu erau deloc membri ai Junimii. O oarecare idee în sprijinul situației de fapt ar putea fi aceea că la vremea respectivă Junimea, prin scriitorii pe care îi avea, promova deja limba literară a viitorului, cea de care, în mare, ne folosim și acum, iar Creangă scria foarte frumos folosind o limbă de bază, aceea care urma să se transforme radical în următoarele decenii. Reprezenta deci puntea de trecere de la o limbă veche, cu înțelesuri din ce în ce mai greoaie, la o limbă nouă, mai flexibilă și muzicală, menită să susțină opere autohtone care se vor dovedi mai apoi ca fiind parte a culturii clasice. Într-adevăr, selectând unele cuvinte și expresii din opera lui Creangă ne putem uimi cum de înțelegeam textul în copilărie, deși acum am avea unele dificultăți în acest sens. Și totuși așa s-a întâmplat ceea ce înseamnă că fonetica acestor cuvinte ne ajuta foarte mult la înțelegere, chiar dacă nu le puteam explica etimologic.
CUVINTE FOLOSITE DE CREANGĂ DIN VECHEA LIMBĂ
* Cine ar mai putea spune acum că bucheludeazla şi bucheriţazdra, cuvinte care ne duc parcă cu gândul la ceva insecte, erau doar trepte didactice? Însă autorul ne dă o mână de ajutor spunându-ne: eşti acum la ceaslov, şi mâne-poimâne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor…
* Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus; chef şi voie bună, zise celălalt scoţând o hrincă îngheţată din desagi, pârpâlind-o pe jăratic şi dându-ne şi nouă câte-o harchină. De fapt copiii Nică și vărul său Dumitru fugiți de la școala din Broșteni și rătăciți printr-o pădure pe timpul unui viscol primesc din partea plăieşilor călări cu care călătoreau o felie mai mare de mămăligă, prăjită pe jăratic.
* Irinuca era o femeie nici tânără, nici tocmai bătrână; avea bărbat şi o fată balcâză
şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă. Greu de găsit alte două cuvinte care să descrie atât de succint și expresiv o tânără!
* …noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mânile noastre pănă ce nu ne zgârâiau şi ne stupeau ca pe noi.
– Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paièle! Aşă-i?… Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om ca cânii prin băţ. Ăra! d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dediochiul! Acuşi iau varga din coardă şi vă croiesc de vă merg petecele! Biata mamă aflată în aceeași încăpere cu întreaga familie și nevăzându-și capul de treburi este nevoită să interviă categoric: iar lua mama nănaşa din coardă, şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?… Vorba ceea: „Pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă“.
* În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, ne pornim pe la case cu colinda…
* Şi oricât oiu fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine ştie pe unde şi cât am bojbăit şi mocoşit prin teiu, să prind pupăza…
* Noroc din ceriu pănă-n pământ că nu m-a prins melianul şi haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sântilieşti, căci m-ar fi snopit în bătaie.
* Ş-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânar şi începe a ciocârti un gârneţ de stejar din anul trecut… L-a tăiat el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruţei, să găsească nişte frânghie…
Exemplele pot continua, însă trebuie recunoscut faptul că pentru a ușura lectura, dat fiind că un cititor al zilelor noastre poate abandona această scriere fascinantă tocmai datorită mulțimii de arhaisme, Editura Humanitas în ediția din 2014 adaugă la sfârșitul cărții un glosar care conține cuvintele vechi ale volumului explicate pe înțelesul tuturor. Este un admirabil exercițiu de apropiere a cititorului de opera unui mare scriitor.
NOȚIUNI DE MEDICINĂ TRADIȚIONALĂ
Fără îndoială, lumea satului a fost abordată din diferite perspective de foarte mulți scriitori autohtoni, unii dintre aceștia fiind chiar condeie de referință ale literaturii noastre. Cu toate acestea, operele lor par a fi scrise dintr-un punct de vedere exterior satului, o privire de tip atotcuprinzător care pune accente mai mult pe conflictele interne provocate de posesiuni materiale ori afective, o lume pe care autorul o scoate la lumină mai mult pentru a o judeca, dar fără să facă eforturi pentru înțelegerea a acesteia. Ion Creangă însă este exact produsul lumii rurale, una de regulă ignorată de cei din jur și prin asta devenită într-un fel destul de misterioasă și greu de penetrat. Consider că aceste aparent inocente Amintiri din copilărie au și mesaje mai profunde, destul de greu de devoalat la o simplă lectură făcută mai ales în anii primei tinereți. Foarte târziu, atunci când viața m-a încercat cu inconvenientele vârstei, am sesizat recitind „amintirile”, o serie de informații extrem de interesante despre modul în care oamenii acelor vremuri, când ceea ce numim acum sistem sanitar era doar o ficțiune pentru ei, reușeau să depășească suferințele provocate de boli care și acum ne înspăimântă. Iată ce ne spune autorul despre epidemia de holeră, cea care l-a atins și pe el:
În vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ’48 a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a frământat şi m-a zgârcit cârcel; şi-mi ardea sufletul în mine de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam pănă la fântână, în dosul stânii, şi pe nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi-a fost masul, şi n-am închis ochii nici cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi, când colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine (Ceea ce rămâne din fagure după ce s-au scos mierea și ceara n.a.) cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, şi d-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său!
Să nu uităm că vorbim de holeră, o maladie care provoca epidemii cam în fiecare vară datorită apei de băut infectată cu Vibrionul holeric, lipsa canalizărilor, dar și datorită consumu-lui de pește infectat, iar mortalitatea este apreciată ca fiind de 85 %. Și totuși, în acea vreme oamenii știau să combată boala fără drumuri la spital (oricum nu prea se putea lua în discuție o asemenea variantă) dar și fără disperările care acum par a fi mai periculoase decât boala.
Căzut în apă în luna decembrie, pericol de pneumonie și de hipotermie
Plecat la drum în luna decembrie, pe un ger năpraznic, împreună cu bunicul său, David Creangă, neastâmpăratul Nică cel mândru de ciubotele pe care le purta povestește: …mi-au lune-cat ciubotele şi am căzut în Ozană cât mi ţi-i băietul! Noroc de bunicul! „Şi scroambele ieste a voastre îs pocite“, zise el scoţându-mă repede, murat până la pele şi îngheţat hăt bine, căci năboise apa în toate părţile; şi iute mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă. „Opinca-i bună, săraca! Îţi şede piciorul hodinit şi la ger huzureşti cu dânsa.“ Şi până a vorbit aceste, eram şi învelit într-o sarică ghiţoasă de Caşina, băgat într-o desagă pe cal, purces pe drum şi, hai la Pipirig. Şi când m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un puiu de bogdaproste, cât pe ce să se prăpădească plângând…
– Oiu, Doamne, Davide, cum nu te mai astâmperi; de ce-ai scos băietul din casă pe vremea asta?
– Ca să te mieri tu, Nastasie, zise bunicul, scoţând o piele de porc sălbatic din cămară şi croind câte-o pereche de opinci pentru Dumitru şi pentru mine; apoi le-a îngruzit frumos şi a petrecut câte-o păreche de aţă neagră de păr de cal prin cele nojiţe. Şi a treia zi după asta, dându-ne schimburi şi câte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălţat cu opincile binişor şi, sărutând mâna bunicăi, am luat-o prin Boboieşti…
Iată că înțeleptul bunic nu se sperie deloc de nenorocire și procedând simplu, dar foarte eficace, îl repune pe picioare pe nepot tot prin metode simple, dar verificate în timp. Și să nu uităm, întâmplarea se produce în timp ce erau la drum deci cu posibilități reduse de intervenție!
Râia căprească
Pe timpul școlii de la Broșteni, aflați în gazdă la Irinuca împreună cu cele două capre ale ei, cele care stăteau toată ziua în tindă, Nică și vărul său Dumitru se umplu de râie: …Şi noi, pe căldurile cele, ne ungeam cu leşie tulbure, şedeam afară la soare cu pielea goală, pănă se usca cenuşa pe noi, şi apoi ne băgam în Bistriţa de ne scăldam. Aşa ne învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de râie. Vă puteţi închipui ce vra să zică a te scălda în Bistriţa, la Broşteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Şi nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorba ceea: „Se ţine ca râia de om“. Dar, după mai multe peripeții, ajung la casa bunicului David Creangă unde îi primește bunica.
…Şi după ce ne-a căinat şi ne-a plâns bunica, după obiceiul ei, şi după ce ne-a dat de
mâncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior
cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet până în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură. Şi tot aşa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cu noapte, până ce în Vinerea-Seacă ne-am trezit vindecaţi taftă. Dar până atunci a venit şi veste de la Broşteni despre stri-căciunea ce făcusem, şi bunicul, fără vorbă, a mulţumit pe Irinuca cu patru galbeni.
Greu de crezut că în zilele noastre am mai putea vedea o asemenea pricepere nu numai în privința râiei despre care credem în mod greșit că nu mai există, dar și în privința unei adevărate arte diplomatice în relațiile interumane!
SUPERSTIȚII?
Cu stilul său hâtru Creangă ne descrie și lumea mai puțin cunoscută a satului tradițional, cea în care își au loc de cinste și obiceiurile pe care le numim acum superstiții deși, ca să fim sinceri, ar trebui să recunoaștem că ar putea fi vorba de străvechi incantații cu exact aceleași efecte pe care le așteptăm acum de la rugăciuni. …Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea“ şi vremea se îndrepta după râsul meu… Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!“, şi îndată-mi trecea durerea… când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele, să se mai potolească duşmanul; şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării ori, mai în grabă, lua funin-genă de la gura sobei, zicând: „Cum nu se dioache călcăiul sau gura sobei, aşa să nu mi se deoache copilaşul“ şi-mi făcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!… şi altele multe încă făcea…
Acum am numi aceste practici placebo sau medicină alternativă!
CUM VĂD OCHII UNUI COPIL REALITATEA
Este impresionantă povestea luării în armată a bădiţei Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii și iubitul lor învățător descris ca fiind un holteiu zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură. Povestea se petrece, foarte probabil prin anii 1846-1847 deci cam după cincisprezece ani de la promulgarea Regulamentului Organic, cel considerat a fi pri-ma Constituție a Țărilor Române și care, printre altele, prevedea și modul de încorporare a tine-rilor, iar acest lucru se făcea prin emiterea unui document de încorporare cu toate datele celui vizat, date luate din catastifele bisericilor, punerea lui în aplicare revenind forțelor de ordine locale. Desigur, în memoria colectivă, luarea în armată însemna obligatoriu și participarea la războaie, deci riscuri însemnate pentru un tânăr și multă jale pentru familia sa. În respectivele condiții, cele în care se petrece luarea la oaste a bădiței Vasile, lucrurile sunt cunoscute, dar lumea satului organizează un fel de spectacol în care prinderea cu arcanul potențează efectele dramatice ale unor dureri autentice. Să nu uităm că și în timpurile moderne, pe când în țară încorporarea era obligatorie, cam tot așa se petreceau faptele, chiar dacă era lucru știut, pe timpul stagiului militar, nimeni nu mai mergea la război.
În consecință, Nică vede spectacolul, i se pare foarte adevărat, trăiește el însuși o dramă sufletească și, deși poate că atunci când a pus povestea pe hârtie știa adevărul, a preferat această variantă mult mai convingătoare din punct de vedere emoțional. Cu toate acestea, chiar el recunoaște că în timp ce bădița Vasile este dus la oaste prin fața tuturor sătenilor, iar mama lui plânge, are loc următorul dialog: „Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mângâind-o; şi în oaste trăieşte omul bine, dacă este vrednic. Oştean a fost şi Sfântul Gheorghe, şi Sfântul Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici, care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dânşii!“ Nu știu dacă aceste cuvinte pot fi spuse de un om târât cu arcanul și nici dacă nu cumva aparțin exclusiv autorului însă efectul dramatic este perceptibil ceea ce pentru o scriere de tip memorialistic dă foarte bine, iar fraza: Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste… pare a fi miezul întregii întâmplări precum a fost ea văzută prin ochii copilului.
NUMELE DE FAMILIE ÎN OPERA LUI CREANGĂ
Referitor la acest aspect legat de numele de familie din Amintiri putem decela două etape ale problemei. Prima este cea de început în care autorul este membru al colectivității rurale și îi cunoaște pe oamenii din sat după numele lor de botez la care pentru individualizare este adăugată filiera maternă sau chiar o poreclă. Prin urmare aflăm că tatăl său se numește Ștefan a Petrei Ciubotarul, iar alți oameni din sat sau de prin alte părți sunt: Grigore a lui Petre Lucăi, Vasile a Vasilcăi, Petre Todosiicăi, crâşmarul nostru,Vasile Roibu din Bejeni, Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei, Nic-a lui Constantin a Cosmei, Nic-alui Costache, Toader a Catincăi, Nic-a Petricăi, Chiriac al lui Goian și alții… Cea de-a doua etapă este cea în care autorul pleacă din sat și se înscrie la studii, de exemplu la Şcoala Catihetică din Fălticeni (1854–1855), când poartă un nume de familie și anume Ștefănescu, adică parte din familia lui Ștefan (tatăl!) pe care însă la un moment dat, nu cunosc din ce cauză, l-a schimbat în Creangă după familia mamei, nume pe care apoi l-a purtat toată viața. Ceea ce ne-ar putea nedumeri ar fi faptul că exact în perioada copilăriei lui Creangă bunicul său se numea David Creangă deci avea nume de familie! Situația este explicabilă prin faptul că familia Creangă, în sensul extins al noțiunii, provenea din Ardeal și chiar avem unele informații pe acest subiect foarte interesant pentru a înțelege situația administrativă a țăranilor români din actualul teritoriu al țării.
Profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Naţionale Neamţ, vorbind despre obârşia numelui Creangă menționează cele mai vechi informații privitoare la familia tatălui, Ciubotaru, aceasta fiind însă, fără îndoială, o poreclă şi a mamei (Creangă) găsite în „Catagrafia ţinuturilor Moldovei“, din anul 1774 între locuitorii satului Pipirig fiind trecut un anume Ştefan Creangă Bârsanul cu specificația: „Este neîndoios faptul că acesta era strămoşul ce venise din Ţara Bârsei. Până la valoroasa catagrafie a Moldovei din 1820, care ne dă toate satele, cu numele fiecărui locuitor pe categorii fiscale, nu mai avem nici o ştire despre coborâtorii acestui strămoş, care împreună cu alţi bârsani au umplut cu turmele lor plaiurile. Au durat aşezarea statornică Pipirig, pe vale, lângă pârâul cu acelaşi nume, construind case, pive şi mori“.
Personal consider că exodul țăranilor români din Ardeal în acea perioadă a avut ca motivație situația extrem de grea a aceste categorii etnice în contextul social al vremii, cel care a dus de fapt ceva mai târziu și la declanșarea unui amplu conflict numit „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan” din anul 1794. Despre bunicul lui Nică avem și unele informații documentare, cele care ne spun că: David Creangă, bunicul după mamă, s-a născut în 1796, la Pipirig, luând-o de soţie pe Anastasia, născută pe la 1799. După catagrafia din 1829, David avea 33 de ani, soţia 30 de ani, copiii lor fiind Smaranda – 11 ani, Ion – 10 ani, Ioana – 8 ani şi Maria – 5 ani. Apoi, în 1835, Smaranda se căsătoreşte cu Ştefan a Petrii Ciubotaru din Humuleşti, relaţie din care avea să se nască Ion Creangă… Aceste informații sunt cât se poate de credibile având în vedere faptul că David Creangă a fost ani de zile vornic al satului Pipirig, o responsabilitate similară în prezent cu cea de primar. El avea nume de familie deoarece administrația imperială care includea și Principatul Transilavniei era una foarte birocratică și impusese încă din secolul al XV-lea obligativitatea numelui de familie pentru o mai bună gestionare și controlul colectării impozitelor.
În Moldova, dar și în Țara Românească, teritorii aflate în administrarea Imperiului Otoman această măsură a fost stipulată mult mai târziu, în 1831, prin același Regulament Organic despre care am mai vorbit și care, culmea, a fost impus drept Constituție pe vremea când aceste teritorii se aflau sub administrarea Imperiului Țarist fiind considerate despăgubiri de război (în urma războiului ruso-turc, din 1828-1829). Cu toate acestea situația numelor de familie era, exact în aceste provincii, mult mai complicată și oricare dintre noi ar putea spune că inclusiv în secolele al XV-lea sau al XVI-lea găsim referiri istorice la unele familii din aceste ținuturi. Într-adevăr și în cele două provincii vasale Impriului Otoman existau și oameni care purtau nume de familie! Ei erau boierii al căror nume de familie era legat cel mai adesea de posesia uneia dintre moșii (ex. Roznovanu, Oreheianu, Tescanu, etc…) oamenii care aveau înscrisuri de noblețe, inclusiv căminarii sau gospodarii, ori cei care aveau titluri eclesiastice sau științifice. Desigur aceste referiri au în vedere situația din mediul rural, acolo unde oamenii se cunoșteau între ei și nu aveau nevoie de o altă formă de legitimare decât cea dată de genealogie. Cu totul alta era situația în orașe sau târguri fiindcă acolo erau mult prea mulți locuitori pentru a se cunoaște personal așa că a fost nevoie de apariția numelor de familie, chiar dacă nu erau legalizate, de regulă aflate în legătură de meșteșugul profesat (Croitoru, Talpalaru, Chelaru, Sacagiu, etc…) sau de tipul de comerț pe care-l gestionau (Măcelaru, Rachieru, Meraru, Cheleru, etc…). Mai erau și unele nume de familie (obligatorii într-un oraș în care se plăteau diferite impozite!) care arătau din ce familie provin plătitorii (foarte frecvent Popa cu varianta Popescu adică aparținând de familia Popa sau Dascălu însă și Costinescu ori Predescu sau altele din această categorie care indicau apartenența de o anumită familie în sensul mai larg al cuvântului, arătând de multe ori că purtătorul acestui nume de famile era legat într-un oarecare mod de numele unei familii mai vechi (Costin sau Preda în cazul nostru). La toate acestea se adăugau și familiile stabilite în Țările Române, dar care proveneau din alte teritorii precum Știrbei, Șuțu, Mavrogheni etc… Oricum, era o adevărată babilonie, iar Regulamentul Organic încearcă să o rezolve însă nu o impune ca fiind obligatorie, deci schimbarea se va produce în timp așa cum vedem și în cazul lui Creangă. Situația se va modifica cu adevărat numai după 1859 când noile reglementări de tip constituțional au adoptat metodele europene inclusiv în privința numelor de familie deși, conform vechilor tradiții, în rural, dar și în suburban, mai funcționează chiar și în prezent, deși parțial, vechile cutume ale poreclei sau ale statutului social.
Am insistat pe acest aspect de tip istoric deoarece opera lui Creangă reprezintă în esență o pagină din această periodaă de tranziție de la o societate arhaică la una modernă și dacă vom citi cu mare atenție vom observa finele aluzii ale autorului la o realitate socială pe care cărțile de istorie tind să o treacă la evenimente firești, neavând prea multă împortanță în plan cultural.
POVEȘTI ȘI POVESTIRI
Ediția din anul 2014 a Amintirilor, cea apărută la Editura Humanitas, cuprinde nouă povești și șapte povestiri, toate foarte cunoscute, iar una dintre acestea: Povestea lui Harap Alb a devenit celebră, inclusiv prin realizarea unui film de mare impact emoțional și care la vremea lui a avut și un mare succes de casă. Este genul de basm cult, o creație destul de puțin întâlnită în literatura autohtonă unde prevalează basmul tradițional, cel provenit din folclor, și chiar dacă pare un fel de întrecere literară între Creangă și Eminescu care aproximativ în aceeași perioadă a scris basmul Făt Frumos din lacrimă, este un unicat în universul literar deoarece nu numai că împletește în mod armonios elementele arhicunoscute ale fantasticului cu imaginația fecundă a autorului, ci mai ales pentru că prezintă unele personaje absolut fabuloase ale căror prove-niențe pot fi căutate în folclorul arhaic, acolo unde probabil că au pătruns dintr-o realitate misti-co-religioasă străveche. Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, dar mai ales Păsări-Lăți-Lungilă par a fi personificări ancestrale ale unor fenomene care îngrozeau omul primitiv, acela care în acest fel le putea aduce ofrande sau ridica incantații pentru a le face binevoitoare. De unde știe autorul despre aceste personaje? Îmi vine foarte greu să mă pronunț, dar consider că un studiu aprofundat pe această temă ar fi deosebit de interesant și chiar cu o mare importanță științifică.
Mai greu de încadrat în vreun gen anume ar fi povestea Soacra cu trei nurori, mai ales că, pe vremea autorului, la noi genul numit acum horror nu exista încă. Cu toate acestea, lectu-rând într-o altă cheie respectivul text putem ajunge la concluzia că este o pildă, una care am putea să o găsim și în Scripturi, acolo unde ni se spune că acel ce ridică sabia de sabie va pieri. Dusă în lumea satului această pildă ne arată, într-un mod destul de neconvențional, cum răutatea și minciuna, dorința patologică de putere sau tratamentul neomenos pot oricând avea un revers cel puțin la fel de crud, fiindcă, așa știm, doar mai binele este dușmanul binelui pe când răul nu are limite. Oricum, povestea în sine, poate chiar prin mesajul ei dramatic, ar trebui bine înțe-leasă fiindcă asta ar duce la o lume mai bună, cea în care iubirea ar fi măsura tuturor lucrurilor.
Desigur cunoaștem cu toții că pe la începutul anilor 90 au circulat în regim de samizdat două povestiri atribuite lui Ion Creangă respectiv Povestea Poveștilor și Ionică cel prost. Mai mult decât atât, putem afla și că prima poveste a fost citită de autor la o ședință a societății literare Junimea și a mai fost publicată în 1939, la mult timp după moartea scriitorului, într-o ediție de lux la Editura pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”. Începând din 1990 a fost reeditată de mai multe ori, tradusă în engleză și franceză, însoțită de ilustrații și publicată și sub formă de înregistrare audio, iar manuscrisul poveștii se găsește la Biblioteca Academiei Române. Despre cealaltă poveste aflăm, tot din documente, că a fost: Scrisă de Ioan-Vîntură-Țară, în Iași, la 22 Octomvrie 1876 și dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.
Este adevărat că membrii Junimii, oameni tineri și cu gust pentru gesturi mai liberale, citeau în ședințele lor și texte eliberate de conformismul social specific epocii, iar istoria literară menționează că până și foarte elegantul și bine educatul Iacob Negruzzi a citit o nuvelă cu ac-cente erotice numită Machina. Erau însă doar experimente literare și nu afectau nivelul ridicat al scrierilor, dezbaterilor sau al criticii, iar doamnele și domnișoarele care participau la ședințe nu se retrgeau indignate de cele auzite, semn că exista totuși o mare decență a celor citite.
Cu toate acestea cele două povestiri amintite mai sus fac notă discordantă cu întreaga operă a lui Creangă fiind mult prea vulgare și lipsite de acel spirit ludic de mare finețe al autorului. Creangă, în scrierile sale chiar atunci când mai apar, foarte rar, unele picanterii, este cât se poate de decent și de bun simț, nu urmărește să-și șocheze cititorul, lucru care este cât se poate de explicabil, inclusiv prin pregătirea pe care o avea, cea de față bisericească. Este foarte posibil ca aceste scrieri să fi apărut în folclorul suburban fiind mai apoi translate către un nume de referință din literatură pentru un mai mare impact asupra publicului cititor. Nu ar fi ceva ieșit din comun, mai toți scriitorii cu succes la public duc după ei tot felul de „codițe” ale unor admiratori lipsiți de talent. Ar mai fi posibil și ca respectivele scrieri să fi fost un fel de joc propus de junimiști, joc în care Creangă a intrat arătându-le că filonul popular are resurse pe care unii intelectuali nici nu le pot bănui. Personal mă îndoiesc de această variantă, iar faptul că editura Humanitas evită prezentarea celor două povești mă face să cred că adevărul se află cam în această zonă, a impreciziei creatorului. Putem fi siguri însă de faptul că Ion Creangă rămâne la fel de mare și fără aceste două lucrări, ba mai mult, în acest fel este și protejat în fața istoriei sau a cât se poate de previzibilii detractori. Geniul său narativ rămâne un exemplu pentru toți cei care, acum sau în viitorime, ar avea tendința de a pune în pagină mirifica lume a copilăriei, chiar dacă aceasta a fost trăită o vreme cu cheia de la apartament legată la gât sau, ceva mai târziu, în lumea acaparatoare a realității virtuale…
Opera marelui povestitor Ion Creangă este o pagină de istorie și în egală măsură reprezintă chiar un cod moral, dar și o lectură foarte plăcută și interesantă. Nu știu cum vor evolua lucrurile în viitor, însă a lipsi un tânăr de lectura acestor scrieri ar însemna un mare pas înapoi pe drumul unei vieți din care nu trebuie să lipsească înțelepciunea pe care o găsim prezentată de autor într-un mod foarte agreabil și lesne de înțeles fiind validată de secolele în care s-a edificat prin experiențele și trăirile a zeci de generații trecute. Reluarea lecturilor considerate ca aparținând copilăriei ne va duce la un cu totul alt nivel de înțelegere, lucru absolut necesar atunci când dorim să vorbim despre valoarea lor.
Recitiți scrierile lui Ion Creangă! Veți fi uimiți și vă veți bucura de câte lucruri uimitoare și de mare interes veți descoperi de fiecare dată!
