Torogoata…

Era toamna. Ziua de Vinerea Mare, praznicul lui Constantin, fratele lui Stelică Zoican. Dimineața, Ioniță Zoican l-a sculat pe Stelică și l-a trimis cu caprele și oile la poiană. Urma să meargă cu vărul său, Ghiță. La prânz trebuiau să ia vitele și să le ducă acasă, apoi să vină și ei la praznic. De acord. Ghiță a venit cu o torogoată. I-o împrumutase pentru câteva zile un unchi al său. Mare bucurie! În timp ce vitele pășteau liniștite pe poiană, cei doi exersau pe rând la instrument. Știau să cânte la fluier, dar torogoata era altceva. Trebuia mult mai multă forță în plămâni, degetele aveau de mânuit clapete. Și, totuși, instrumentul putea fi stăpânit.

Tot exersând cei doi la torogoată, nici n-au observat până s-au apropiat de ei cu vitele Lena și Nuța de la Cernavârf. Erau două codane de vreo șaptesprezece ani, frumoase foc, de care se dusese vestea că sunt tare pupăcioase și se lasă ușor „jumulite” de băieți. Stelică și Ghiță erau mai mici cu un an sau doi decât cele două, dar asta n-ar fi fost un impediment. Terminaseră și ei generala, iar Stelică numai ce reușise la seminar și urma să plece. Totuși, cum să lași torogoata pentru niște fete! Pur și simplu nici nu le-au băgat în seamă. Au încercat ele să-i atragă la joacă, la hârjoană, dar degeaba. Torogoata și mai multe nu. Dacă au văzut așa, cele două fete, îmbufnate, și-au luat vitele și-au plecat.

Când soarele dăduse spre amiază, Stelică și Ghiță și-au adus aminte că le e foame. Învățaseră să cânte câteva hore la torogoată, dar asta nu le ținea de foame. Oile se odihneau la umbră, caprele nicăieri. Stelică avea trei, Ghiță două. Au început să le caute. Degeaba. Parcă le înghițise pământul. Până la urmă, au luat oile acasă și s-au dus la praznic. Părinții erau acolo. I-au întrebat pe copii de vite. Aceștia, roșii ca sfecla, au îngăimat un răspuns. Părinții au înțeles că ceva nu e în ordine. Până la urmă, au mărturisit adevărul: caprele erau pierdute. Lucrurile erau clare: lupii mâncaseră caprele. S-a ales praful de masă. Au plecat toți, care-ncotro, să caute caprele. Au colindat câmpul, dealurile, pădurea…, nimic! Soarele dăduse spre seară și toți ai lui Ioniță Zoican căutau în disperare caprele. Erau mai mult siguri că le mâncaseră lupii, dar voiau măcar să găsească locul unde fuseseră sfâșiate, măcar o urmă, o bucată din ele, ceva.

Iată că la un moment dat, pe culmea dealului și-au făcut apariția cu vitele Nuța și Lena, codanele care le dăduseră târcoale flăcăilor de dimineață. Veneau acum din nou, convinse că ficiorii se săturaseră să tot pupe torogoata. Între oile și caprele lor erau și caprele lui Stelică și ale lui Ghiță. Să mori de ciudă, nu alta! Va să zică, le-o făcuseră! Ce puteau să mai zică!

Fetele au motivat că au venit caprele celor doi după ele, dar au fost convinse că ei au știut că sunt la ele și că le aduc de amiază. Bieții părinți și celelalte rude care căutaseră peste tot au răsuflat ușurați și au plecat spre casă, obosiți, dar bucuroși că au…. găsit caprele. Flăcăii erau destul de mari să înțeleagă lecția și până seara n-au mai pus nici mâna, nici buzele pe torogoată! Au avut ce face și n-au regretat!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*