In memoriam – Nicolae Avrămuț

Nu știu dacă a scris cineva vreodată un rând despre Nicolae Avrămuț din Vidra lui Avram Iancu. Chipul lui mi-a rămas în memorie din copilărie și nu-l voi putea uita niciodată. Era un moț obișnuit din Munții Apuseni. Prin el am cunoscut prima dată un crâmpei din Transilvania și din istoria ei. Umbla prin țară cu spete pentru războaiele de țesut. El le confecționa, el le vândea. Pleca săptămâni în șir de acasă. Trecea, de obicei, munții în Oltenia și umbla prin sate, strigând tare, să-l audă gospodinele: „- Hai la spete, mă, neică, mă!”

 Mama mea era femeie harnică. Puțin timp dintr-un an lipsea războiul de țesut din casa noastră. Mereu avea câte ceva de țesut. Tocmai de aceea avea nevoie și de spete. Nicolae Avrămuț se învățase să tragă la noi, când trecea prin Bârda. Îi cumpăram întotdeauna marfă, dar îl opream la masă și rămânea peste noapte la noi. Aveam țuică de prună. Nu era ca pălinca din Ardeal, dar nu ne era nici nouă rușine cu ea. Avrămuț mânca ce mânca, apoi se așeza la discuții lungi cu tăticu, până târziu în noapte. Povestea frumos. Gusta din când în când țuică, dar nu l-am văzut beat niciodată. Vorbea despre istoria Transilvaniei, despre moșii și strămoșii lui, dar mai ales despre Avram Iancu. Îmi pare nespus de rău că nu mi-am notat atunci toate legendele și povestirile lui, că nu am știut să-l iscodesc mai mult, fiindcă era ca o ladă de zestre, în care se păstrau adevărate comori de aduceri aminte. Vorbea de viața lui și a consătenilor săi, de greutățile și necazurile de acolo, de multe-multe nemulțumiri care se acumulau în sufletul oamenilor de la un an la altul. Îi povestea și tăticu ce este pe la noi, dar niciodată nu reușea să vorbească atât de frumos ca Nicolae Avrămuț.

Din când în când, Nicolae Avrămuț întrerupea discuția, se oprea din povestit, își scotea de la chimir fluierul și începea să doinească. Cântecul lui era ca un râu de munte: năvalnic, amețitor, limpede. Pentru prima dată în viața mea am auzit de la Nicolae Avrămuț doina „Munții noștri aur poartă, /Noi cerșim din poartă-n poartă!” Am mai auzit-o și de atunci încoace în diferite variante, cântată de artiști de meserie, dar niciodată variantele acelea nu au fost ca a lui Avrămuț. Îți răscolea sufletul și storcea lacrimi și dintr-o inimă de piatră. Era concentrată în acele versuri toată istoria zbuciumatei Transilvanii, toată viața lui Avrămuț și a lungului șir de moși și de strămoși ai săi.

Peste ani, am ajuns în Vidra. Am văzut satul, împrejurimile, casa memorială a lui Avram Iancu. Datorită povestirilor lui Nicolae Avrămuț, vedeam și dincolo de lucruri, de case, de peisaje, de munți. Vedeam și simțeam duhul oamenilor și locurilor, duhul istoriei de acolo.

Am avut profesori buni și foarte buni de istorie în școlile prin care am trecut. Fiecare s-a străduit să ne învețe câte ceva din povestea celor ce-au fost pe aceste locuri. Nici unul dintre ei, însă, nu mi-a predat istoria, așa cum mi-a predat-o Nicolae Avrămuț. El a fost singurul care a scris-o cu însuși sufletul lui!

Dumnezeu să te ierte, Nicolae Avrămuț!

One Response to In memoriam – Nicolae Avrămuț

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*