Zurich…
Sfârşit de august 2014, întâlnire la aeroport: „I am Susanna, your tour director”. „Glad to meet you, I am Dumitru”. Aşa se fac prezentările într-o anumită parte a lumii, direct şi simplu. Bineînţeles zâmbindu-ne, fiindcă după cum se ştie, în urma îndelungatelor observaţii şi perseverentelor cercetări de la Oxford şi Harvard, zâmbetele nu fac riduri când sunt doar expresie de concordie socială. După această prezentare, practic încep turul „The Best of Switzerland” pe care l-am ales, ca şi pe cele din trecut, tot prin binecunoscuta companie engleză de turism GLOBUS. Hotelul, în care suntem cazaţi, nu are stele afişate, nu este încărcat în lux greu şi inutil, este spaţios, luminat şi funcţional, de bun gust dar mai ales străluceşte de curăţenie. Seara la cină ne întâlnim întregul grup ce a ales acest tur elveţian. Susanna expune programul apoi face apelul şi astfel ne cunoaştem între noi, deschis şi jovial în discuţii prelungite după cină. Elveţienii au vin bun care, ca peste tot în lume, întinde vorbăria, nu neapărat numai cu adevăruri.
Turul începe în Zurich, cel mai mare oraş al Elveţiei, aproximativ 350.000 de locuitori şi este în fapt capitala economică şi financiară a celor 23 de cantoane elveţiene ce au patru limbi oficiale (marea majoritate vorbesc germana, apoi franceză, italiană şi cel mai puţin folosită este romanşa, o limbă romanică, o latină pe cale de dispariţie, căreia vorbitorii ei, retoromanii, îi zic ladină). Turul marelui oraş îl facem din autocar iar Centrul Vechi pe jos într-un patrulater format între trei biserici şi o cofetărie de renume local, ghidaţi foarte atent şi plăcut de Susanna. Biserici istorice printre clădiri medievale anchilozate de povara secolelor, unele sobre, altele cu vitrine încărcate, ce străjuiesc străzi înguste pe care forfoteşte lume multă cu mai mult gust îmbrăcată decât noi, nord-americanii pe care hainele aparent de second hand stau ca spânzurate, dar şi ale noastre sunt foarte curate pentru că le schimbăm des, nu de modă ci din obişnuinţă.
Ne oprim în faţa impunătoarei statui de bronz a lui Huldrych Zwingli, cel mai mare reformator din Elveţia şi Susanna se lansează într-o prezentare pe măsura cunoscutului reformator din secolul XVI-lea. S-a educat la universităţile din Viena şi Basel, a fost iniţial un catolic perfect, în graţiile Papei până într-un moment, când a început să vadă şi altfel lumea. Momentul fiind o înfrângere a mercenarilor elveţieni în slujba Papei, el fiind chaplain – preotul militar – al acelor mercenari. Din acel moment a început să se opună ideii şi faptului că elveţienii, în mare număr, deveneau mercenari, unii în solda Papei, alţii în solda împăratului imperiului roman de apus. Se omorau între ei, de o parte şi alta, ca orbii în numele aceleaşi Cruci şi Biblii. Absurdul catolicismului medieval. A venit aici, la Zurich, unde a înlocuit clasica liturghie catolică cu un serviciu de rugăciune apropiat de sufletul şi nevoile enoriaşilor adunaţi la slujbă şi a trecut la ceea se numea lectio continua, un şir de cunoştinţe şi învăţăminte practice, prin care să le facă viaţa materială mai bună, fără a intra în contradicţie cu religia. Uşor a început să câştige încredere şi adepţi. Saltul cel mare l-a făcut când, la fel ca Martin Luther, s-a opus indulgenţelor vândute de biserica catolică pentru a ridica Domul Sfântului Petru din Roma. Pe Martin Luther l-a cunoscut, urmat şi admirat, a luat multe din tezele sale ca învăţătură şi reformă, chiar s-a căsătorit deschis cu o văduvă cu care trăia în clandestinitate de ani de zile şi au avut patru copii împreună. A fost şi adeptul anabaptismului. Ajuns în acest punct, a avut foarte mulţi adepţi printre ceilalţi preoţi şi enoriaşi, ajungând să dividă religios federaţia cantoanelor în două: Cristian Civic Union, adică ei reformatorii şi Cristian Alliance, cei ce au rămas catolici. Din acest moment au început ostilităţile de tot felul între ele, din ce în ce mai aprige până ce au ajuns la războaie. Şi Dumnezeu stătea cu degetul la tâmplă şi privea nepăsător cum se băteau creştinii elveţieni între ei. În cel de-al doilea război, catolicii au atacat prin surprindere Zurich-ul, reformatorii s-au aparat, în frunte cu Zwingli care a căzut rănit în luptă. Catolicii i-au învins pe reformaţi şi după luptă l-au găsit pe Zwingli în agonie sub un copac. L-au întrebat dacă renunţă la tezele sale reformatoare, a dat din cap că nu şi atunci l-au omorât şi l-au ars iar cenuşa marelui reformator au împrăştiat-o în vânt. Fiindcă din vânt venim şi vânt ne întoarcem, amin. Frumos narată epoca şi personalitatea reformatorului elveţian de către Susanna, probabil e reformată, treaba ei, dar nu a prea impresionat pe nord-americani şi cei câţiva australieni cu care, împreună, formăm un grup multireligios. Mergând mai departe pe căile marelui reformator mi-am adus aminte de colegul meu elveţian din Winnipeg, un medic de mare nobleţe sufletească şi un desăvârşit profesionist, care, într-un moment de răgaz profesional mi-a vorbit la fel de vibrant despre Zwingli şi printre altele mi-a spus cum reformatorul s-a opus şi postului, fiindcă nu a găsit în Biblie că ar fi un păcat ceea ce mâncăm. Iar ca anecdotă mi-a povestit cum au început elveţienii lui să mănânce cârnaţii în postul mare al anului 1522, ceea ce a stârnit un mare protest în Zurich, atunci. E adevărat, patronul unicei tipografii de atunci, Christoph Froschaur, care tipărise la Zurich scrierile lui Erasmus din Rotterdam, Martin Luther şi Zwingli, a oferit un prânz cu cârnaţi în timpul postului mare tipografilor săi şi unor invitaţi, printre care era şi Zwingli. Un scandal religios până la cer s-a produs, în care Zwingli a luat apărarea editorului său, a vorbit liber şi în public despre libertatea mâncării şi a aplanat conflictul afirmând că postul să rămână la latitudinea fiecăruia, având în vedere că Biblia nu impune posturile. În istoria lor reformatoare mâncarea cârnaţilor în post este consemnată sub titlul „Afacerea cârnaţilor”, trebuia şi o asemenea afacere printre celelalte.
De la Zurich, de-a lungul lacului omonim apoi Walen, ne adâncim în peisajul alpin al Elveţiei, al doilea ca mărime după cel austriac, pe o autostradă pe care alunecăm neted, ce trece când pe viaducte înalte, când prin tuneluri interminabile, luminate şi ventilate propriu. Privesc peisajul alpin, pe care în trecut l-am parcurs de multe ori cu Ica, observând de atunci, cu ciudă, ce şosele au elveţienii în comparaţie cu noi. Cum au putut aceşti şapte, opt milioane de cantonieri să găurească toţi Alpii elveţieni spre toate văile pe care le populau scurtând distanţele, efortul şi timpul necesar parcursului, iar noi încă nu ştim nici să asfaltăm ca lumea drumurile noastre rămase pe aceleaşi urme ale carelor cu boi din evul mediu. Ica se amuza de indignarea mea de fiecare dată când compar oamenii de la noi cu faptele altora. Nu te osteni, elveţienii cu obsesia tunelelor şi funicularelor, noi cu obsesia perfectului etern pe lumea cealaltă. E adevărat lumea cealaltă nu are nevoie de tunele şi teleferice, e o infinită câmpie verde… De atunci, de la acele prime impresii despre lumea liberă, au trecut mulţi ani şi acum pe unde au avut elveţienii şosele au făcut autostrăzi şi alte sute de tunele şi teleferice. În acest timp, la noi s-au făcut partide politice peste partide, care cerşesc investitori străini şi pentru curăţenia grupurilor sanitare. Nu suntem chiar aşa cum suntem portretizaţi acum, suntem înzestraţi cu inteligenţă, avem energie şi randament, dar am fost supuşi sfintei dezinformări post decembriste, manipulaţi psihologic într-o direcţie de apatie şi atrofie, am fost împinşi de FMI să ne împrumutăm în loc de-a ne reface prin noi înşine. Şi mai vorbim de libertatea câştigată când ştim că orice datornic nu mai e un om liber, darămite o ţară împovărată de datorii şi dobânzile lor.
„Lasă, lasă nu te mai oţărî, toate ţările sunt datoare, chiar şi America voastră.”
„Zău, omule?! Uite, ştiu eu două ţări care, pe căi diferite, nu sunt datoare!”
„Să aud excepţiile astea?! Dar cu dovezi!”
„Liechtenstein şi Israel!”
„Păi ce astea-s ţari!?!”
„Aşa? Atunci am să-ţi spun că şi România în Secolul XX de trei ori nu a fost datoare nici unei bănci mondiale lipitoare!! Odată sub Brătieni, a doua oară sub Gheorghe Dej şi a treia oară sub Nicolae Ceauşescu. E drept că nu ei au plătit datoriile, ci poporul român! Dar e clar?”
Liechtenstein
Principatul Liechtenstein este o reminiscenţă a fostului Imperiu Roman de Apus. Susanna îşi începe istoria de la Anton Florian pe care Împaratul Charles al IV-a, pentru serviciile aduse, l-a numit principe de Liechtenstein şi aşa s-a transmis de atunci şi până astăzi. E un principat de 160 kilometri pătraţi, cât Rapanui (Insula Paştelui) cu o populaţie de 35.000 de locuitori. Acest foarte mic stat independent are unul dintre cele mai ridicate standarde de trai şi viaţă din toată lumea. Bravo. Din ce îl fac? Din propriul lor randament din cele mai vechi vremuri, în Unterland (Ţara de jos) agricolă de-a lungul Rinului şi în Oberland (Ţara de sus) din platoul alpin a crescătorilor de vite, fără să aşteptate pere mălăieţe de la investitorii străini. Aviz amatorilor, aviz prostiţilor din România, băgată în Europa după 1990 şi ceva, după ce fusese predată de proprii ei aliaţi anglo-americani URSS-ului pentru o încarcerare cruntă timp de 45 de ani. Noii guvernanţi, lefegii străini şi trepăduşii lor, nu au impus adevărul istoric şi drepturile ce i se cuvin, ci au cerşit. Şi cerşetorilor li se dă mărunţiş şi firimituri!
Facem o pauză de două ore în Vaduz, capitala principatului ce se întinde de-a lungul unei singure străzi principale, având doar vreo 5.000 de locuitori şi un palat regal, sus pe coasta muntelui, fiindcă principatul este monarhie constituţională. Din nou sunt impresionat cât de mult s-a schimbat în cei treizeci de ani de când nu am mai fost pe aici. Atunci am fost cu Ica şi Florin, ne-am oprit să le vedem timbrele, asta ştiam noi despre Liechtenstein, că are una dintre cele mai cunoscute imprimerii de timbre din lume. Vroiam să vedem, am şi cumpărat. Atunci, primeau orice bani: dolari, mărci, franci, lire şi ştiau pe dinafară cursul lor. Am fost uimiţi cât de corecţi şi serviabili erau. Acum capitala s-a schimbat, s-a urbanizat modern, îmi e de nerecunoscut, doar legile monarhiei constituţionale şi castelul regal au rămas la fel.
Julirpass – 2.284m
Peste această înălţime alpină a trecut Iulius Cezar cu legiunile sale din peninsula lor în interiorul continentului. De la el vine numele acestei trecătoare, asfaltată acum, dar cu acelaşi peisaj alpin măreţ. Închid ochii să-mi imaginez cum arata şi cum treceau la acea vreme legiunile romane. Trebuie că era înfiorător de sălbatic şi greu de trecut, cât timp şi ce efort. Cu încredere în zei şi în Cezar l-a trecut şi ne-a lăsat ca amintire doi piloni cilindrici înfipţi de o parte şi alta a trecerii lor pe aici atunci, cu două milenii în urmă. În evul mediu nu se mai încumetau oamenii să-l treacă fiindcă apăruseră tot felul de superstiţii cu animale şi monştri fioroşi şi cruzi, creştinilor le erau frică şi ridicau cruci şi rugăciuni peste tot, în jurul aşezărilor lor, intraseră în adânc obscurantism. Azi se opresc, admiră, fotografiază, fumează şi pleacă, sunt grăbiţi, azi timpul a devenit un monstru nemilos cu noi. Gata, ne urcăm în autocar şi coborâm la…
ST. MORITZ
Îmi este bine întipărit în amintiri. Când ne-am realizat viaţa de imigranţi în Canada, revenind medici din nou, Ica fostă sportivă şi mare admiratoare a competiţiilor sportive a dorit să vizităm şi cât mai multe oraşe care au găzduit olimpiade de vară sau de iarnă. Aşa am ajuns şi la St. Moritz care a găzduit de două ori olimpiada de iarnă. Odată la început, în 1928, după cea de la Chamonix care a fost prima olimpiadă de iarnă şi a doua oară, în 1948, fiind prima olimpiadă de iarnă care s-a ţinut după abominabilul război mondial. Au fost olimpiade mici, dar foarte animate. Puţine femei au participat, nici o sută îmi sună acum în ureche, când privesc peisajul alpin ce ţine ca într-un leagăn micuţa localitate, aşezată în două trepte; cea de jos din jurul lacului – St Moritz Bad – şi cea de pe pantă – St. Moritz Dorf. Apa lacului e considerată termală şi benefică în tot felul de boli, din cele mai vechi timpuri iar sus pe pantă, în Dorf, s-a deschis prima şcoală de schi din lume. St Moritz sau San Murezzan cum este numit în romanşă este reşedinţa cantonului în care din vremea imperiului roman s-a vorbit retoromana. Aici, în Dorf, care nu mai e de mult un sat ci o modernă suburbie, găzduieşte un colegiu în această limbă muribundă, care până în 1938 a fost cea de-a patra limbă recunoscută oficial. Acum au mai rămas în jur de 50.000 care vorbesc ladina în câteva dialecte. Foarte interesant, să exagerez puţin; fiecare vale cu dialectul ei! Guvernul federal încearcă să o păstreze şi prin înţelegere se caută o standardizare din forma şi dialectul cel mai comun.
Cinăm împreună pe îndelete, discuţiile pornesc de la impresiile zilei şi ajung la te miri ce. Târziu plecăm la culcare, peste noapte aud ploaia prin fereastra lăsată deschis. Dimineaţa când plecăm culmile munţilor sunt ninse frumos, dar norii grei ne indispun. Poate sunt numai pe valea asta. Trecem o creastă alpină prin altă trecătoare, Malojpass – 1.815 m, trecem în Italia, Italia, altă ţară alte caracteristice, apoi reintrăm din nou în Elveţia şi ne oprim la…
Lugano
Nu am mai fost aici exact de un an, atunci într-un tur Globus italian. Noi care am fost ţinuţi 
în lagărul comunist precum canarul din colivia de argint din cântecul Formaţiei „Phoenix” din tinereţea noastră, odată scăpaţi din cortina de fier am umblat de-a lungul şi latul Europei să o descoperim, să admirăm tot ce auzisem şi citisem despre ea, să privim şi să atingem ceea ce ne interesa pe noi. Pentru noi a atinge nu este un simplu gest, este o transmitere de recunoştinţă oamenilor care le-au creat frumos, trainic şi evocator. Şi Florin a preluat această cutumă şi a transmis-o copiilor săi. Lugano este un mare lac alpin între Elveţia şi Italia şi un oraş elveţian prosper, economic şi financiar care, ca toate oraşele elveţiene aşezate la lacuri, are o faleză frumos amenajată, pe care se plimbă toată lumea, e foarte plăcut, confortabil. Programul e încărcat, dar în free shopping time eu, care nu am nimic de cumpărat, merg direct în Piaţa Bernandino Luini, elevul lui Leonardo da Vinci, care a pictat în biserica Sfânta Maria şi un triptic cu Cina cea de taina, foarte interesantă şi asemănătoare cu cea pictată de Maestrul său. Ne-a atras de prima dată, acum îmi readuc acel trecut în minte şi încă îi mai caut înţelesurile şi subînţelesurile acestei cine cu taine, în care toţi apar bărbaţi, consternaţi de vestea ca printre ei se află un trădător, au barbă cu o singură excepţie: cea din dreapta lui Iisus, ce este aievea unei femei. Neîndoielnic. Şi de la această observaţie, făcută de mulţi privitori ai tripticului lui Luini sau a capodoperei lui Leonardo da Vinci din Milano, au pornit tot felul de observaţii şi comentarii alternative între descoperitori de adevăruri sau fabulatori de duzină. Câte se mai scriu şi re-scriu, zâmbesc. Aprind o lumânare înainte de-a pleca. Afară e o altă lume, o lume ce s-a schimbat şi se schimbă mereu, în care Iuda de atunci s-a multiplicat în progresie geometrică de la o generaţie la alta. În vremea de acum, lumea se aglomerează, accelerează şi se concurează nonstop, mai mult neloial, imoral.
După masă, facem o croazieră pe marele lac ce ne dezvăluie alte impozante panorame ale cantonului ce ne încântă. Şi vremea e de partea noastră, e senin şi cald. Susanna ne arată o localitate întinsă de-a lungul ţărmului numită Campione d’Italia, ce este proprietate italiană pe teritoriul elveţian şi pe care, de curând, italienii au construit un mega cazinou, cât cele din Las Vegas şi lângă el, ne atrage atenţia în continuare Susanna, o foarte veche biserică catolică, mică de abia se mai vede pe lângă mastodontul jocurilor de noroc şi ghinioane. Biserica prosperă după noul ei vecin, pentru că mulţi vin se roagă şi lasă o mică donaţie înainte de-a intra în cazinou. Lume în schimbare! Acum, unii se roagă să câştige în cazinou. Democraţia le dă dreptul să se roage ce vor, că cineva îi ascultă sau nu e cu totul altceva decât zdroncănitoarea lor democraţie. Continuăm croaziera până într-un mic sat pescăresc, chiar la frontiera cu Italia, ce înainte trăia mai mult din contrabandă decât din peşte, iar acum trăieşte din turism. Cinăm într-un restaurant cu bucătărie şi vin bun, muzică italiană, alături de un grup vesel, nevoie mare, ce vorbesc o limbă nemaiauzită. E romanşă ne spune Susanna. Bravo lor că o păstrează la fel ca trăsăturile lor ladine. Ne întoarcem sub stelele universului nepăsător, de ce i-ar păsa, si dintr-odată, apar şi stelele de neon ale oraşului. O feerie electrică! (va urma)
Lasă un răspuns