Primul pas spre normalizarea României!

Pentru a putea fi înţelese de tot omul la adevărata lor valoare istorică, alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au nevoie de câteva punctări şi detalieri.

1) Prin vrerea lui Dumnezeu, adevăratul învingător din cel de-al doilea tur al prezidenţialelor nu este Klaus Iohannis, ci poporul român, sau – mă rog – milioanele de români din ţară şi străinătate care i-au dat voturile, plus cele câteva sute de mii care au fost împiedicate de autorităţi să i le dea.

Prin urmare, în cazul de faţă (un elan al deşteptării naţionale de rangul unei veritabile revoluţii moral-spirituale) vechea spusă Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, trebuie uşor adaptată în formă pentru a putea reflecta conţinutul celor petrecute în numai două săptămâni (intervalul dintre cele două tururi) în conştiinţa colectivă a românilor de pretutindeni: Glasul poporului este voia lui Dumnezeu!

Acest senzaţional front democratic al votului unit întru schimbarea reală, demonstrează pe de-o parte că amarnic s-au înşelat toţi aceia care mizau pe capetele plecate ale românilor umiliţi (dar niciodată împăcaţi cu asuprirea şi asupritorii), iar pe de altă parte ilustrează acea admirabilă particularitate a istoriei noastre naţionale, care – în definitiv – explică miracolul vieţuirii neîntrerupte a românilor de pe aceste meleaguri: În vremuri de mare cumpănă pentru fiinţa lor (limbă, credinţă, tradiţii, rosturi), întotdeauna românii au dovedit că posedă uimitoare resurse fizice şi psihice, graţie cărora au reuşit să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, fie că-i vorba de moşnenii lui Mircea cel Bătrân, de răzeşii lui Ştefan cel Mare, de soldaţii-ţărani care şi-au arătat bărbăţia şi curajul în crâncenele încleştări de la Plevna sau Smârdan, de urmaşii acestora care i-au dat peste cap pe nemţi în asalturile la baionetă de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, de enormele jertfe ale românilor pe fronturile celei de-a doua conflagraţii mondiale, de eroismul cotidian, tăcut şi răbdător al milioanelor de români pe întreaga durată a „războiului” de 45 de ani dus împotriva bolşevismului, respectiv de strălucita îzbândă a „armatei populare” de votanţi împotriva redutabilelor forţe ale lichelismului şi ticăloşiei în cel de-al doilea tur pentru Cotroceni.

2) În aceeaşi ordine de idei, nici vorbă ca izbânda să fie atribuită dreptei. De fapt care dreaptă? Cea care se autointitulează astfel, deşi ea-şi trage seva demagogiei şi corupţiei din atotputernicul Front al Salvării Naţionale (FSN), cea care-i aproape oricând dispusă să calce în picioare principiile liberale pentru a se vedea cu sacii puterii în şubreda sa căruţă politică (vezi recent destrămata Uniune Social Liberală, scandalurile cu ştabii liberali corupţi şi dezertările care put de la o poştă a trădare sadea), ori cea care-i într-atât de divizată de mărunte orgolii politice, încât pentru ea nu există imperative naţionale de dragul cărora să-şi dorească o reală şi eficientă conjugare a eforturilor.

Victor Ponta, contrar celor crezute de unii şi afirmate de alţii, n-a pierdut din pricina erorilor săvârşite în campania electorală de el, respectiv de staff-ul lui electoral (probă în acest sens – după primul tur, avea un avans în faţa lui Iohannis de peste 10 procente!), ci – întrucât a fost şi a rămas exponentul mincinos şi arogant al stângii sfidătoare şi coruptă până-n măduva oaselor – am putea spune că el era predestinat să nu devină primul om în stat… Iar Klaus Iohannis n-a ajuns preşedintele României pentru că la vremea respectivă era preşedintele liberalilor şi al Alianţei Creştin-Liberale (ACL), o neconvingătoare construcţie politică dictată de raţiuni electorale, ci pentru că el, în pofida denigrărilor vehiculate de adversari (când vom şti ponderea adevărului în acuzaţiile ce i se aduc?), a fost perceput de grosul alegătorilor drept neamţul care tace şi face, fapt cu prisosinţă demonstrat în mandatele de primar al Sibiului. Mai mult de-atât. Pe tot parcursul campaniei electorale, nepalavragiul şi greoiul Iohannis pur şi simplu a impresionat prin răspunsurile la obiect şi eleganţa comportamentului său (Afirmaţia lui memorabilă: „Prefer să pierd decât să jignesc…”), astfel punând pregnant în evidenţă nevoia acută a României postdecembriste de politicieni măcar manieraţi dacă nu foarte înzestraţi, care să se constituie în modele pentru generaţiile tinere. În plus, prin stângacele eschive ale lui Ponta, i-a convins pe foarte mulţi români că doar el este cel hotărât să se răfuiască cu corupţii, lăsând mână liberă justiţiei să-şi facă treaba până la capăt.

3) Propulsarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni este doar primul pas înspre reala normalizare a României. Paşii următori vor depinde în egală măsură de propria lui abilitate şi de sfetnicii pe care şi-i va alege. Dar până atunci, el încă de acum are datoria civică şi morală faţă de toţi românii, în mod deosebit faţă de aceia care i-au dat votul, să-şi ia mâna de pe corupţii din propria ogradă, indiferent de rangul acestora.

Vom trăi şi vom vedea în ce măsură el va izbuti să împletească fermitatea cu abilitatea, astfel încât nici să nu-i dezamăgească pe românii încrezători în steaua lui prezidenţială, dar nici să nu ajungă jucăria Parlamentului, acuma când legea permite mătrăşirea unui preşedinte incomod (a citi neagreat de majoritatea parlamentară) doar cu prezenţa a 30 la sută din alegătorii înscrişi pe liste.

N.B.: Iată un alt motiv întemeiat pentru organizarea grabnică a unui referendum în vederea schimbării actualei Constituţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*