Prolog
„Un prooroc nu este dispreţuit decât în patria Lui,
între rudele Lui şi în casa Lui.” (Marcu 6/4)
În tinereţea-mi fără pată
când spiritului rob eram,
s-ajung profet în ţara mea
eu visu-n gând nu-l rumegam.
(N-o faci când eşti convins că lumea
ţi se aşterne la picioare –
aveam pe-atunci mii de proiecte
pentru a Terrei transformare…)
Dar timpul zelul mi-a tocit
şi m-am convins de-un adevăr:
În jurul nostru tot se mişcă
şi-absoarbe sensul în răspăr!
Căci nevăzutul şi văzutul
– fluviu cosmic necuprins –
nu-şi ştiu nici vârsta, nici sfârşitul
în goana pe-al eternului întins.
Nu ştim ce suntem şi ce-om fi
– nevrând să ştim de Cel ce este –
şi omenirea se grăbeşte
spre-al morţii univers de-aci…
Apoi, când anii se-nmulţiră
şi renunţările la fel,
înţelepciunea mi-a servit
să-l osebesc pe vrednic de mişel.
Şi nu-i uşor în aste vremuri
doldora de ticăloşie,
pe oi de capre să separi
în Noul Testament cum scrie!
Democraţia – bat-o vina! –
atunci când e originală,
la ţanc pe hoţi îi face ştabi
cu diplome şi fără şcoală,
ca să susţină un regim
cum n-a făcut Fanaru-n veac –
atâta de corupt, încât
chiar şi trădarea-i doar un fleac.
Cu toate astea-i axiomă
că după ploaie vine soare
şi că un rău oricât de mare
ajunge-n timp lipsit de noimă.
Istoria le-a făcut vânt
la toţi tiranii câţi au fost,
ca jertfa viului Mesia
să fie-al omului prim rost.
Cu-atât mai mult pentru români
şi ţara lor ca o Grădină
de Maica Domnului vegheată –
prin tot ce iese la lumină,
ea merită să redevină
la starea ei de altădată.
Epilog
Deşi Scripturile susţin
că-i imposibil ca deodată
să slugăreşti la doi stăpâni,
ai noştri politruci de paie
– ipochimeni şuţi şi haini –
ţin să ne-arate că se poate.
După ce-n vârf s-au căţărat
minţind,
trădând
şi-amarnic dând din coate,
ei nu-s doar servi,
ci chiar se-nchină
la banul-zeu,
ca mai apoi
– jurând şi promiţând de toate
şi-oribili în a lor rutină –
martor să-L ia pe Dumnezeu
prin cruci din interes schiţate
că n-au alt crez afară de minciună.
Lasă un răspuns