Aproape şi departe: Revelarea chipului

Expoziţia „Revelarea chipului” reuneşte 30 de lucrări de pictură figurativă. Fie că este vorba de portrete propriu-zise sau de compoziţii care includ figuri umane, lucrările reprezintă o nouă etapă a creaţiei lui Sorin Dumitrescu-Mihăeşti, care şi-a dedicat cea mai mare parte a carierei artei abstracte. Sorin Dumitrescu-Mihăeşti este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi în ultimii 25 de ani a expus în zeci de expoziţii din ţară şi din străinătate. Lucrările sale au fost incluse în colecţii private din România, Germania, Franţa, Belgia, Suedia, Austria, Canada, SUA şi Bolivia. În 2011, Sorin Dumitrescu-Mihăeşti a fost inclus în International Dictionary of Artists, editat în Statele Unite ale Americii.

Vernisajul expoziţiei Revelarea chipului de Sorin Dumitrescu-Mihăeşti mi-a confirmat încă o dată ceea ce am constatat anterior în arta plastică românească: artistul are talent, dar a întârziat în istoria artei, în albia căutărilor. Adică pictează déjà vu. Are un penel remarcabil, o linie de maestru, dar ceea ce face el, s-a mai făcut. Artiştii români, mai ales după 1989, au căutat să recupereze ceea ce le-a fost interzis în regimul comunist. Dar, cel mai adesea, au căzut în capcana imitaţiei.

Expoziţia are loc la Metropolis Center ArtGallery şi merită să o vedeţi, fiind excelent organizată de Asociaţia Identitate Culturală, în parteneriat cu inimoasa Dana Art Gallery, care ne-a mai oferit recent o plăcută surpriză cu expoziţia Mistic Ciric. Poveşti din tabăra de creaţie de la Iaşi, organizată la sediul ei permanent de la Teatrul Odeon. Dacă ar fi să mă iau după ultimele experienţe ale artei plastice americane, în care mari artişti pictrează ceea ce au pictat un Rembrandt, Vermeer, Van Gogh şi alţi clasici, dar altfel, adică o recunoaştem pe Mona Lisa, însă reproducerea se face printr-o nouă tehnică, de neimaginat pe vremea lui Da Vinci, i-aş propune lui Sorin Dumitrescu-Mihăeşti să realizeze şi la noi aşa ceva. Sigur, după tablouri iconice româneşti, intrate în conştiinţa privitorilor. Să vedem reprodus, dar altfel, Evreul lui Nicolae Grigorescu, de pildă. Sau Ţăranca voioasă, Carul cu boi, Dorobanţul şi altele. Şi Brâncuşi desenase un dorobanţ grigorescian. Sau să dea o nouă viaţă autoportretelor lui Luchian sau Pallady! Există o asemenea tendinţă în arta mondială datorită faptului că s-au epuizat căutările, adică s-au experimentat toate formele posibile şi artiştii se întorc la izvoare.

Sigur, am avut această idee, fiindcă Sorin Dumitrescu-Mihăeşti este înzestrat cu puterea imitaţiei. El pictează lejer ca marii maeştri ai picturii, şi nu este greu să facem “afinităţi elective” pe linia Corneliu Baba, Mircea Ciobanu, Nicolae Maniu sau Adrian Ghenie, cu care chiar seamănă izbitor. Iar afinităţile cu artiştii străini ar fi pe linia Kokoschka, Munch, Francis Bacon, Georg Baselitz până la canadianul Joseph Adolphe, a cărui operă este expusă constant la Bertrand Delacroix Gallery din New York. Multe despre aceşti artişti le puteţi găsi în volumul meu FINE ARTS IN AMERICA.

De multe ori, din necunoaştere, un artist autentic, cât ar fi el de înzestrat, face ceea ce s-a mai făcut, fără să ştie. Mai ales când este vorba despre portret şi expresia lui directă, realizată fără artificii, din linii şi culori. De aceea, azi, a murit artistul de atelier, strict de chilie, el trebuie să ştie ce au făcut şi alţii, pentru a nu repeta inutil căutările lor, deşi, în esenţă, căutările de bază au fost deja făcute, mai toate experienţele au fost încercate de oameni, de aceea, în vârful artei americane, stă imitaţia, stă refacerea acestor căutări, revenirea la izvoare, la modele. Imitaţia de valoare, ca şi arta kitsch sunt calităţi, pe care le admir mereu la Outsider Art Fair din New York, nu trebuie private cu superioritate prostească şi desconsiderate, aşa cum se întâmplă la noi.

Din punct de vedere al valorii estetice, sigur că această tendinţă a imitaţiei este un semn al crizei, al crizei în care se află arta, dar nu arta de gang, ci valoarea autentică. Un semn al acestei crize, al marii crize, este dat curent de casele de licitaţii. Ele, pentru câştig, lovesc în valoarea adevărată. De fapt, prin bani, vor să o compromită, adică vând kitsch-uri pe milioane de dolari. E şi cazul faimoasei Case Christie’s de la New York, care a vândut recent două imagini realizate de Andy Warhol cu 153 milioane de dolari! Sunt două fotografii desenate, reprezentându-i pe Elvis Presley şi Marlon Brando. Aşa s-a petrecut şi cu alte banalităţi realizate de copilul teribil al pop-art americane. Nici o capodoperă a unui clasic nu se vinde cu asemenea sume, totalul vânzărilor celor 75 de lucrări contemporane licitate la Christie’s ridicându-se la 853 milioane dolari, sumă record! Astfel se împing lucrurile la extrem, se compromite de fapt istoria artei. Însă cunoscătorii ştiu ce e vorba de o diversiune, de impunerea prin bani a artei americane şi, în ultimă instanţă, de spălare de bani. Se acoperă mizerii făcând donaţii caritabile sau cumpărând artă kitsch. Este, categoric, o sfidare a realităţilor triste ale acestui pământ, când s-ar putea salva multe vieţi cu aceşti bani risipiţi fără rost, pe lucrări fără valoare. Se cască astfel o prăpastie între istoria adevărată a artei şi o istorie scrisă de casele de licitaţii. Ar trebui să se studieze separat astfel de experienţe. Istoria artei este accesibilă pentru toţi, ţine de suflet, e aproape de om, cealaltă istorie e departe, e accesibilă doar milionarilor, care, din plictiseală sau alte raţiuni, aruncă saci cu bani pe mizerii, pe fotografii colorate!

La noi, din păcate, casele de licitaţii vând clasici români la preţuri derizorii, iar arta valoroasă se face în ateliere, în singurătate, în nerecunoaştere. Evident, ceea ce îi doresc cu adevărat lui Sorin Dumitrescu-Mihăieşti este să-şi găsească propriul drum, inconfundabil, propriile evadări, propriile revelări ale chipului uman. Când intri intr-o expoziţie de-a lui, să nu spui: “A, aşa ceva am mai văzut! Seamănă izbitor cu ce a făcut X sau Y”. Dumitrescu nu mai e un începător, e un artist foarte experimentat şi are toate calităţile, în primul rând ştiinţa culorii. Este un colorist remarcabil, care se vede mai ales în compoziţiile portretistice, atunci când chipurile portretelor sunt şterse, devin neclare. Din păcate, tablourile nu au titluri sau etichete explicative, ca să le putem cita.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*