Arhiva zilnică: 7 decembrie 2014

Cetatea Medievală Sighişoara: Turnul Țesătorilor

Data: 12 septembrie 2024 by Redacția

Sighișoara este considerată cea mai mare cetate medievală din Europa locuită fără întrerupere, dar şi cea mai bine păstrată cetate orășenească din Transilvania, cel mai atrăgător şi mai complet ansamblu urban medieval din România, devenit patrimoniu mondial al UNESCO din anul 1999. Sighișoara este înconjurată de un zid, care ajunge în unele locuri, la o înălțime de 14 m. Acesta a fost construit prin secolul al XIV-lea pentru a proteja orașul de atacurile turcilor. În afară de zid, s-au ridicat și 14 turnuri de apărare, în funcție de meșteșugurile celor care le-au construit (bresle). Nouă turnuri și trei bastioane dintre ele există și în prezent, iar restul au fost distruse. Astfel ne putem bucura de existența Turnului cu Ceas (Turnul Orelor), Turnului Frânghierilor (ce servește în prezent drept locuință paznicului cimitirului și datează din secolul XIX), Turnului Măcelarilor (are formă hexagonală și datează din secolul al XV-lea. În fața sa a fost construit un mic bastion, iar forma i-a permis să aibă câmp de tragere în toate direcțiile), Turnului Croitorilor (este turn-poartă și a suferit un incendiu în 1676. A fost reconstruit, iar în prezent se află pe partea opusă Turnului cu Ceas), Turnului Cositorarilor (înalt de 25 de metri și dotat cu 4 etaje, Turnul Cositorarilor, nu a putut fi cucerit niciodată. Și astăzi se pot observa urme de gloanțe care datează din 1704), Turnului Tăbăcarilor (este unul dintre cele mai vechi turnuri și este poziționat pe latura de Sud-Estică a cetății), Turnului Fierarilor (a fost ridicat în 1631 pe fundația Turnului Bărbierilor și 1676 un incendiu l-a distrus.

Din fericire, acest turn s-a reconstruit), Turnului Cizmarilor (se află în partea nordică a Sighișoarei și găzduiște stația locală de radio) și Turnului Cojocarilor (sau Turnul Blănarilor. Are o înălțime de patru etaje și este unul dintre cele două turnuri de apărare ale Porții Törle, unde, pe vremuri, se făcea împărțeala turmelor). Turnuri care au fost distruse de-a lungul timpului: Turnul Țesătorilor (dărâmat în 1858, când pietrele sale s-au transformat în pavaj pentru Cetate), Turnul Giuvaergiilor/Aurarilor (prin 1809 a fost incendiat de un trăsnet, resturile arse au fost dărâmate complet; pe fundația lui s-a construit o sală de gimnastică, iar în 1936 s-a transformat în capelă pentru cimitir), Turnul Pescarilor (se afla pe malul Târnavei, astăzi există doar pe macheta din Muzeul Turnului cu Ceas) și Turnul Lăcătușilor și Dogarilor (situat cândva între Turnurile Cizmarilor și Fierarilor). Acum când se refac anumite tronsoane din vechiul zid al cetății medievale au fost descoperite ruinele Turnului Ţesătorilor. Despre acesta se ştia doar că a fost demolat în anul 1848 şi a servit la un moment dat ca închisoare militară. Turnul era o enigmă pentru arheologi şi istorici.

Cercetările arheologice au scos la iveală pe lângă ruinele fundației acestui turn aflate pe Tronsonul 12 al zidului cetății și alte artefacte și obiecte ceramice rare. În municipiul Sighişoara, mai exact în Cetatea Sighişoarei, se lucrează prin fonduri europene, prin PNRR, la un proiect în valoare de 12 milioane de lei, care are ca temă şi ca obiectiv principal refacerea tronsoanelor 12, 16 şi 22 din zidul cetăţii. Despre Turnul Ţesătorilor se ştie că a fost ridicat în secolul al XV-lea, într-o etapă de evoluţie a armelor de foc şi că piatra rezultată din demolarea acestuia ar fi fost folosită la pavarea străzilor Cetăţii Medievale. Directorul Muzeului de Istorie din Sighişoara, dr. Nicolae Teşculă, a arătat că descoperirea Turnului Ţesătorilor este una foarte importantă pentru oraş, fiind considerat o enigmă. „Unul dintre turnurile dispărute ale Cetăţii Sighişoara, una dintre enigmele Cetăţii Sighişoarei a fost descoperită, este vorba despre ruina Turnului Ţesătorilor. Turnul Ţesătorilor a fost construit în secolul al XV-lea, între Turnul Croitorilor şi Turnul Cojocarilor. Se pare că avea trei etaje. Nu era un turn mare, dar este important pentru că aparţinea unei bresle importante, a ţesătorilor, care avea două branşe: ţesătorii în pânză şi ţesătorii în postav. Ulterior, în secolul al XIX-lea, secolul XX, Sighişoara va deveni un centru textil extrem de important în ţara noastră. Turnul a avut şi o altă funcţie, la baza lui a funcţionat o închisoare militară. A fost cea de-a doua închisoare militară a oraşului, prima găsindu-se sub Turnul cu Ceas, unde astăzi este expoziţia „Camera de Tortură”. În 1846 s-a decis demolarea turnului şi se spune că piatra obţinută în urma demolării a fost utilizată la pavarea unei părţi din străzile Cetăţii. Este o descoperire importantă”, a afirmat dr. Nicolae Teşculă. Arheologul Adrian Şovrea, de la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, a precizat că în timpul săpăturilor arheologice au fost descoperite fragmente ceramice care se datează din secolul al XIII-lea, un exemplu arătat presei fiind o marcă de olar aflată pe un fragment ceramic.

„Este un fragment de culoare roşie dintr-o pastă de argilă amestecată cu nisip destul de fin, iar pe spate are o marcă de olar care se încadrează în secolele XIII-XIV. Sunt rare şi au o cronologie aproape exactă. Istoric ele se întind din secolul IX, dar astfel de ceramică realizată în această formă, ceramică roşie lustruită, este caracteristică pentru primele valuri germane care ajung în Transilvania. Marca de olar din acea perioadă este o cruce înscrisă în cerc ce se regăseşte pe spatele acestui obiect ceramic”, a explicat dr. Adrian Şovrea. Arheologul Ioan Fedor Pascu a subliniat că ruina Turnului Ţesătorilor este foarte importantă, întrucât este unica mărturie a singurului turn care încă se mai putea descoperi în zilele noastre. „A fost iniţial un turn cu bază patrulateră ridicat la sfârşitul secolului XIII – începutul secolului XIV, după care, odată cu evoluţia armelor cu foc, turnul a primit o formă hexagonală. Este interesant de văzut zidul masiv cu o lăţime de aproape 1,8 metri, iar singura explicaţie este că în acest zid era şi o scară zidită ce conducea către beciul de arest militar din subsolul turnului”, a mai arătat arheologul Ioan Fedor Pascu. Deși proiectul aflat în desfășurare nu cuprindea și refacerea acestui important turn din fortificația cetății, un plan secundar nou creat poate prelua sarcinile necesare și astfel noua descoperire poate fi valorificată în mod armonios, odată cu celelalte segmente de zid aflate în restaurare și reconstrucție. Turnul Țesătorilor poate completa prin silueta sa imaginea generală a celei mai mari cetăți medievale din Europa, locuită fără întrerupere, dar şi cea mai bine păstrată cetate orășenească din Transilvania, cel mai atrăgător şi mai complet ansamblu urban medieval din România. (G.V.G.)

Pe urmele lui Gelu Românul (sec. IX-X)…

Data: 12 septembrie 2024 by George V. Grigore

Gelu, alături de Glad și Menumorut, conducea unul dintre primele state române din perioada secolelor IX-X. El este primul care iese înaintea luptătorilor din pustă și își apără cu înverșunare țara, până la sacrificiul suprem. Voievodul Gelu (numit uneori Gelou) a fost conducătorul unei formațiuni statale cu populație românească și slavă („blasij et sclaui”) ce cuprindea bazinele Someșului Mic și Almașului, până la Poarta Meseșului. Cuprindea minele de sare și de aur, care au atras atenția iscoadelor maghiare: „aurum terre illius optimum esset”. Lucrarea Gesta Hungarorum al lui Anonymus îl numește „Gelou, un anume blac” („Gelou quidam blachus”), și ne spune că el stăpânea („dominium tenebat”)[2] o țară locuită de români și slavi (blasij et sclaui). În preajma anului 904, oastea lui Gelou a fost înfrântă lângă râul Almaș de o expediție a unui trib maghiar condus de Tuhutum, unul dintre membrii consiliului celor 7 („hetumoger”). Gelou a fost ucis în luptă în timp ce încerca să se refugieze în cetatea sa de pe Someș, aflată undeva în regiunea Clujului, fie în zona Gilăului de astăzi (care a păstrat numele lui Gelou), fie la Cluj sau Cluj-Mănăștur. Neagu Djuvara a scris despre Gelou că este un nume autentic românesc și foarte vechi, legat de numele trac Gelupara, o veche așezare în Tracia. Conform cronicii lui Anonymus, pacea dintre români și maghiari s-a încheiat la Esculeu (astăzi Așchileu, la nord de Cluj-Napoca).

„Atunci locuitorii țării, văzând moartea stăpânului lor, din propria lor voință, dându-și dreapta, l-au ales domn al lor pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Și în acel loc numit Esculeu și-au întărit credința prin jurământ. Iar din acea zi locul acela este numit Esculeu pentru că acolo au jurat. Iar Tuhutum din acea zi a stăpânit acea țară cu pace și cu fericire” (Anonymus XXVII). Identificarea cetății de la Dăbâca cu reședința lui Gelou nu are date suficiente. Cetăți cum ar fi cele de la Șirioara, Cuzdrioara sau Moldovenești nu aparțineau țării lui Gelou. Gelou apare de mai multe ori în „Gesta Hungarorum” cu titulatura de „dux”. Acest fragment din Gesta Hungarorum povestește pe scurt, cucerirea voievodatului lui Gelou de unguri: „Tuhutum, tatăl lui Horca, un om șiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea „țării de dincolo de păduri” unde stăpânea un blac, anume Gelou… Și s-au luptat cu înverșunare și fură învinși ostașii ducelui Gelou și mulți dintre ei uciși, iar mai mulți fură prinși. (…). Gelou rămâne primul voievod atestat al Transilvaniei. A fost urmat de Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau Gyula). La aproape 70 de ani după moartea lui Gelou, fostul voievodat al acestuia era condus de Iula (Jula sau Geula) care era independent. Iula era pomenit în „Annales Hildesheimenses” ca fiind rege și dușman al regelui Ștefan al Ungariei. Iula pierde țara după războiul cu Ștefan pe la anul 1003.

Ultimele descoperiri arheologice de pe șantierul „Nokia” din Jucu reprezintă cea mai concretă dovadă a existenței unei populații creștine anterioare venirii maghiarilor în Transilvania. De asemenea, istoricii pot afirma cu exactitate acum că cetatea lui Gelu nu a fost la Dăbâca. Descoperirile de la Jucu reprezintă veriga lipsă din istoria Transilvaniei, între existența așezărilor întemeiate aici și sosirea maghiarilor în regiune.

De altfel, la Jucu se află și singura documentare fermă din lume a unui descendent al lui Ogmand, personaj menționat în cronica „Gesta Hungarorum“, izvorul istoric care atestă și existența voievodului Gelu. Potrivit istoricilor, Ogmand ar fi avut legătură cu moartea lui Gelu, fiind una dintre iscoadele lui Tuhutum, conducătorul maghiar care l-a învins în luptă pe voievodul roman. Săpăturile de la Jucu, conduse de conf. dr. Alexandru Diaconescu, de la Catedra de Istorie și Filosofie din cadrul UBB, atestă conviețuirea slavilor și vlahilor, lucru menționat și în cronica lui Anonymus. Cimitirul medieval timpuriu descoperit lângă Cluj conține morminte de rit creștin și păgân, deopotrivă. „Osemintele găsite aici sunt aliniate perfect pe axa est-vest, ceea ce este un semn clar al creștinismului. Potrivit ritului, la Judecata de Apoi morții trebuiau să se trezească cu fața către Răsărit, de aici și poziția mormintelor. Un alt indiciu al creștinității este cadavrul unui bărbat care a fost așezat cu mâna peste piept“, sustine Ioan Stanciu, cercetător științific principal în cadrul Institutului de Arheologie. Mormintele descoperite la Jucu sunt aliniate precum în zilele noastre. Printre ele s-au descoperit și două urne cu resturi calcinate, dovezi ale incinerării, obicei ce provine din cultura slavă.

Vechile manuale de istorie plasau cetatea de reședință a lui Gelu undeva în zona localității Dăbâca din județul Cluj. Or, actualele informații descoperite de arheologi și istorici tind să contrazică din ce în ce mai ferm acest lucru. Potrivit lui Ioan Stanciu, nu mai poate fi vorba despre Dăbâca drept principalul post de conducere, de vreme ce „fortificațiile de acolo sunt datate mult mai târziu decât perioada în care credem noi că a trăit Gelu Românu“. Istoricul Tudor Sălăjean are mai multe ipoteze despre locația cetății voievodului român. Potrivit acestuia, cetatea ar fi putut exista la Cluj-Mănăștur (zona Calvaria), la Gilău, la Gheorgheni (zona între cartier și Feleac) sau chiar în Centrul Clujului. Cât despre localitatea Râșca, istoricul consideră că aici ar fi fost doar un nucleu al formațiunii lui Gelu, nicidecum reședința de bază. În ceea ce privește Dăbâca, Sălăjean susține că, potrivit cronicarului regelui Bela al III-lea al Ungariei, cetatea lui Gelu se afla pe Someș, „or Dăbâca se afla la 11 kilometri de cursul apei, nu ai nici măcar o imagine cu Someșul de la Dăbâca, deci nu poate fi vorba despre reședința lui Gelu aici“.

Gelu, alături de Glad și Menumorut, conducea unul dintre primele state române din perioada secolelor IX-X. Singurul izvor care menționează existența sa este „Gesta Hungarorum“, cronica semnată de Anonymus, cronicarul regelui Bela al III-lea al Ungariei. Istoricul Tudor Sălăjean susține că voievodul stăpânea o zona de 5.000-7.000 de kilometri pătrați, în cadrul voievodatului său. Până în acest moment, nimeni nu poate preciza cu exactitate unde era situată cetatea voievodului, existând numeroase ipoteze în acest sens. Noi avem Legenda voievodului român Gelu, ce ne prezintă succinct evenimentele astfel: În vremurile de demult, românii trăiau pe văile râurilor și prin poienile codrilor. Ei aveau țărișoare mici, fiecare cu voievodul ei deosebit. Așa a fost țara lui Gelu în părțile de miazănoapte și apus, peste păduri, adică în Transilvania. În părțile acelea se află și azi satul Gilău, care o fi păstrând chiar numele voievodului Gelu. Țara lui Gelu era mândră și bogată. Românii aveau turme de oi, cirezi de vite, herghelii de cai și roiuri de albine. Se dusese vestea că în țara lui Gelu curge lapte și miere. Pe vremea lui Gelu (anul 900 de la Hristos), ungurii – popor străin, își părăsiseră sălașurile lor din depărtări neștiuite și s-au așezat spre apus în apropierea românilor. Iscoadele lor îndată au aflat de bogățiile lui Gelu. Astfel, o căpetenie a ungurilor a pornit cu armată mare spre răsărit și a trecut pădurile în țara lui Gelu. Luat fără veste, viteazul Gelu le-a ieșit în cale cu oaste mai mică. S-a dat o luptă mare. În toiul luptei, Gelu a fost rănit de moarte. Calul său năzdrăvan, cu frâul scăpat din mâna stăpânului, a apucat drumul castelului. Se zice că pe malul râului Cerna, Gelu a căzut de pe cal. Calul a rămas nemișcat lângă stăpân și îl privea cu jale. Iată cum spune poezia lui George Coșbuc că a vorbit Gelu în ultimele clipe calului său:

„De-acuma tu… cât va cuprinde / Mantaua, deasupra-mi o ‘ntinde! / Și-apoi cu picioarele îmi sapă / Mormântul pe margini de apă / Și-n urmă cu dinții mă prinde / Și-aruncă-mă ‘n groapă! / Jelească-mă apele Cernii / Să-mi vâjâi crivățul iernii / Că poate sosi-va o vreme / Când munții vor fierbe, vor geme. / Și-or trece ‘repezi șireaguri / Românii sub steaguri!”…

Românii văzând moartea voievodului lor, au făcut pace cu ungurii. Au legat credință cu jurământ că amândouă neamurile vor trăi în pace și cu prietenie. Totuși, ungurii însă și-au călcat jurământul. Ei s-au purtat cu răutate și dușmănie cu românii, stăpânitorii vechi ai țării. Și mult au gemut voievozii în morminte! Dar azi s-a-mplinit dorința lui Gelu din clipa de moarte. La glasul marelui rege, Ferdinand I, românii sub steaguri, în repezi șireaguri au azvârlit dincolo de păduri stăpânirea ungurească. Și astfel Gelu a rămas în istorie drept „conducătorul de slavi și vlahi“ ce a ieșit în calea invadatorilor și s-a luptat cu înverșunare, pentru libertate. Istoricii de astăzi vor studia și îi vor face dreptate!

Marele proiect de țară…

Data: 12 septembrie 2024 by Mihai Batog-Bujeniță

Preşedintele partidului de guvernământ aruncă o privire grea şi dojenitoare peste capetele baronilor adunaţi în sală. Baronii, destul de obişnuiţi cu astfel de tratament, îşi aruncară şi ei privirile pe ecranele telefoanelor. Oricum, pozele cu iaht, gagică şi şampanie sunt mult mai interesante decât tot ce dorea să transmită privirea plină de semnificaţii a şefului. „Băi, nesimţiţilor, aţi furat tot ce v-a căzut în mână, aţi mâncat căcat pe toate posturile de televiziune, aţi minţit şi înşelat fără nici un scrupul şi v-am iertat bă, ticăloşilor! Da’ acum, când partidul o ia în mână şi cade în sondaje mai ceva decât leul în raport cu dolarul, ce spuneţi!? Aveţi vreo idee care să ne scotă din nenorocire? Hai, că toţi sunteţi doctori în economie, filozofie, sociologie şi alte alea, cu diplome obţinute de la şcoala de poliţie, hai, să vă văd ce sunteţi în stare!”… Baronii însă erau oameni politici cu vechime aşa că nici nu-şi ridicară privirile de pe ecrane părând că sunt ruşinaţi de reproşurile boss-ului. De fapt îi durea drept în proverb fiindcă afacerile lor nu mai ţineau acum de putere sau opoziţie. Şi ca să fim sinceri, ştiau sigur că există vreun muţufan mai nou venit în partid care se va ridica el cu o propunere devenind candidat la luarea unui scuipat în ochi… Aşadar aşteptau…

Se dovediră astfel foarte înţelepţi deoarece din fundul sălii se ridică Dumistrăcel, un dobitoc notoriu, unul din finii şefului. Cum bufniseră deja în râs încercară să dea semne că lacrimile sunt de tristeţe faţă de durerile poporului. Unii chiar au reuşit! Asta în timp ce Dumistrăcel se dădea mare cu un proiect de lege care să mărească salariile şi pensiile şi să anuleze nenorocirea făcută în anii trecuţi de actuala opoziţie cea care dăduse o nemernică de lege a pensiilor speciale.

Poate că lucrurile ar fi decurs ca de obicei, adică nişte bancuri proaste la adresa vorbitorului, ceva miştouri de mahala şi apoi o beriţă la restaurantul de vis-a-vis… Doar că baronii o cam sfecliră când au observat că şeful părea foarte atent la ce debita tâmpitul deşi schema cu pensiile era fumată de multă vreme de toate guvernele! Atmosfera se schimbă radical! Toţi dădeau din cap aprobator şi păreau că suferă de hemoroizi.

Doar cretinul de ministru al finanţelor se ridică întrerupându-l pe vorbitor şi răcni din fundul bojocilor: „Nu sunt bani la buget pentru o asemenea măsură!”. Boss-ul se uită cam lung la el şi spuse ca şi cum ar fi luat cuvântul la catafalcul unui prieten drag (exclus!): „Eiii, poate ar fi bine să găseşti, ca să nu găsesc eu dosarele alea despre şmenurile cu fonduri europene”… „Deşi nu sunt bani la buget, vă asigur că voi face tot posibilul pentru ca acest măreţ proiect, atunci când va fi discutat în plen, să aibă şi suportul financiar necesar fără să mărim alte taxe şi impozite! Vom face praf opoziţia!”.

Cum planurile baronilor care văzuseră pentru câteva clipe o minunată posibilitate de a-l crucifica pe lingău se prăbuşeau fără zgomot pe mocheta persană, altele, mult mai subtile, precum otrăvirea sau infectarea cu pesta porcină începură să prindă consistenţă…

„Da! Aşa vom face! Punem în discuţia parlamentului proiectul de ţară, în care se va vedea că numai noi suntem în stare să redăm poporului demnitatea terfelită în anii când ceilalţi au fost la putere, să eliminăm odată pentru totdeauna sistemul clientelar al pensiilor speciale, săăă”…

Baronii picoteau cu gândurile lor aurite în care poporul… Hai să fim serioşi! „Stamate! Boss-ul, extrem de nervos, îl aduse în chinuitoarea realitate pe baronul din sud, cel mai puternic dintre ei”. Stamate tresări, se şterse la gură de bale şi privi destul de aproximativ pe direcţia zbierătului… „Peste o săptămână, cu temele făcute la milimetru de echipa noastră de specialişti, prezinţi în plen acest punct forte al programului nostru de guvernare! Fii convingător!”. „Şefuuu, da’ io săptămâna viitore sunt răcit în gât şi nu pot vorbi… Aşa că, tot tânărul nostru coleg, Dumistrăcel”… „Foarte bine Stamate, dar poate, mult mai bine, prezintă proiectul mă-ta aia analfabetă care şi-a tras recent castel şi podgorie cu cramă pe dealurile alea, ştii tu”… „Aoleooo, nu merge şefuuu, că-i cam cu minţile rătăcite, aşa că mă voi ocupa eu de problemă şi promit să”… „Sictir! Şi dacă nu trece proiectul, ar fi bine să vă spălaţi la cur că la pârnaie veţi fi foarte apreciaţi de colegi! Mde, prospătură, bine hrăniţi, dolofani, parfumaţi”…

Şedinţa se încheie cu un angajament solemn, aşa că, exact peste o săptămână, Stamate tuna şi fulgera de la tribună precum că poporul, ajuns la limita sărăciei din cauza abuzurilor fostei puteri, va fi răsplătit pentru răbdarea sa şi vom mări veniturile tuturor în aşa fel încât decenţa traiului zilnic… Mă rog, lucruri care se repetă de câteva ori la fiecare ciclu de guvernare… Aleşii îşi vedeau de treburile lor, mai dădeau câte un telefon, mai citeau un ziar, ceva, mai un filmuleţ, lucruri obişnuite pentru o zi de muncă istovitoare în acest înalt for legislativ. Din când în când, la semnalul dat de preşedintele grupului, reprezentanţii puterii aplaudau şi strigau bravo, bravooo! La fel şi opoziţia numai că ea huiduia şi tropăia. Însă, la un moment dat, de şeful opoziţiei s-a apropiat un ales şi i-a spus la ureche: „Lică, dacă eşti tâmpit şi vrei să dispărem de pe eşichierul politic pentru totdeauna continuă cu tâmpeniile. Băi, boule, tu nu-ţi dai seama că ăştia ne îngroapă cu propunerea lor populistă, iar noi ca idioţii ne săpăm singuri groapa?”.

Desigur, numitul Lică nu era el o somitate nici măcar în politică însă şopteriul era adevăratul şef şi nu se făcea să te pui rău cu el. Prin urmare, a luat cuvântul şi un reprezentant al opoziţiei care a spus în plen că desigur şi ei sunt pentru creşterea nivelului de trai al poporului, însă vor să fie siguri că acest proiect nu este o simplă manevră politicianistă, ci un plan fezabil, bine argumentat financiar. Aici i-a venit apa la moară ministrului de finanţe care, zâmbitor, a urcat la pupitru şi a ţinut un adevărat curs de inginerie financiară dovedind cu cifre că totul a fost gândit în cele mai mici amănunte, iar sumele necesare vor veni doar din încasări, în nici un caz, Doamne fereşte, din mărirea vreunei taxe sau inventarea unui nou impozit…

În consecinţă, toată lumea este mulţumită, iar proiectul de lege se transformă imediat în lege şi este trimisă spre promulgare preşedintelui. Acesta îşi dă cu pumnii în cap, sparge, de nervi, o vază chinezească din patrimoniul palatului, semnează scrâşnind din dinţi, apoi, ca să se mai liniştească, pleacă într-o vizită de lucru în insulele Seychelle. Legea apare deci sub cele mai faste auspicii şi toată lumea se bucură, mai ales beneficiarii care află astfel că pensiile nesimţite s-au redus cu 0,1 la sută, iar celelalte s-au mărit cu, incredibil, 0,01 la sută. Însă ce să vezi!? Poporul înjură, probabil fiindcă aşa-i el obişnuit să-şi trăiască bucuriile… Mde! Nici nu mai vorbim de faptul că în urma aranjamentelor financiare rămâne un oarecare câştig pe care ministrul de finanţe, cu abilităţile sale proverbiale, îl face dispărut în propriul buzunar. Să fie pentru zile negre, că nu se ştie… Asta doar până când boss-ul află, dintr-o turnătorie, de ghiduşie şi, foarte încântat, îi dăruieşte ministrului o pereche de palme de-i scapără ochii. Imediat surplusul îşi mută firul spre buzunarele partidului, adică ale şefului.

Cu toate acestea partidul continuă o vajnică prăbuşire în sondaje! Şeful face crize de turbare şi pe acest fond îi mai cară nefericitului ministru de finanţe castane şi pumni în stomac. Dar, cu ceva timp înainte ca distinsul ministru să facă ulcer, pe toate posturile de televiziune apare şeful opoziţiei care afirmă cu o seninătate pe care nu ţi-o poate da decât o fază avansată de tâmpenie că atunci când vor veni ei la putere, deci peste câteva luni, toate măririle de salarii şi pensii făcute în deplină iresponsabilitate de actuala putere, cele care vor prăbuşi debila noastră economie, vor fi anulate.

Minunat! Partidul creşte în sondaje, seful suprem este fericit şi ministrul finanţelor scapă de crucificare! Precum vedem totul este posibil atunci când există voinţă politică. Doar poporul rămâne constant pe secvenţa înjurăturilor. Oribil popor!

Numărul 689

Data: 11 septembrie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Relațiile partidelor istorice cu Mareșalul Ion Antonescu (2)

Data: 11 septembrie 2024 by Ioan Scurtu

Problema cea mai gravă în relațiile partidelor istorice cu Ion Antonescu a fost continuarea războiului pe teritoriul U.R.S.S. Imediat după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, Iuliu Maniu a trimis un memoriu mareșalului Antonescu prin care-i cerea să oprească armata la Nistru și să nu o angajeze alături de Germania în interiorul Uniunii Sovietice. La acest demers s-a asociat și Dinu Brătianu. De altfel, liderul național-liberal a continuat pe tot cursul războiului să se afle alături de Maniu, astfel că mai multe memorii au fost semnate împreună. Această poziție era o continuare a celei promovate de P.N.L. și P.N.Ț. în perioada interbelică, promovând o politică alături de Anglia și Franța, iluzionându-se că acestea vor apăra integritatea teritorială a României. Realitatea s-a văzut în 1940, când de la Paris și Londra nu a venit nici un sprijin. Încă de la 22 iunie 1941, Iuliu Maniu se declara convins că „aliații noștri occidentali, care vor dicta pacea viitoare”, nu se puteau supăra pe noi că, „profitând de războiul germano-sovietic, noi ne luăm dreptul nostru și ne oprim la Ceremuș și Nistru”. În opinia sa, „Antonescu trebuia să-i întrebe pe ruși mai întâi dacă sunt dispuși să ne redea provinciile noastre și numai în caz de refuz să se recurgă la arme și aceasta pe cont propriu, nu ca aliat al Germaniei”. Acest punct de vedere a fost exprimat și într-un memoriu trimis generalului Antonescu, din care o copie a fost predată lui Franklin Mott-Gunther, ministrul plenipotențiar al S.U.A. la București.

La 14 august 1941, Roosevelt și Churchill au adoptat Carta Atlanticului în care erau stabilite obiectivele urmărite de cele două state după încheierea războiului: dreptul popoarelor la autodeterminare și nici o schimbare teritorială făcută împotriva voinței popoarelor. Pe această bază, la 1 ianuarie 1942 a fost semnată „Declarația Națiunilor Unite”. Iuliu Maniu afirma că are „încredere totală în onestitatea democrațiilor anglo-americane”, care „nu doresc nici o modificare teritorială, care să nu fie în acord cu voințele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Peste două săptămâni liderul național-țărănist afla că S.U.A. și Marea Britanie au semnat „tratate de alianță” cu U.R.S.S. în care nu era vorba despre frontierele din 1938, ci despre cele din 22 iunie 1941, când Basarabia și nordul Bucovinei fuseseră ocupate de sovietici. De această dată, el dădea vina pe regele Carol al II-lea: „Dacă ar fi fost admis protocolul Litvinov-Titulescu de către blestematul și ticălosul de Carol, România nu ar fi ajuns în tabăra germană și nu s-ar teme de o victorie rusească”. Liderul național-țărănist a semnat un nou memoriu, care a fost prezentat lui C.I.C. Brătianu și președintele PNL s-a declarat de acord cu conținutul acestuia. Dr. Lupu l-a prezentat în ziua de 25 august 1941 lui Ion Antonescu, pe care l-a felicitat mai întâi pentru înaintarea sa la gradul de mareșal. După ce l-a citit, Antonescu a apreciat că Maniu și Brătianu „nu sunt la curent cu problemele militare actuale”. În scrisoarea din 19 decembrie 1941, Maniu și Brătianu cereau lui Antonescu să „pună capăt campaniei din Răsărit” și să retragă trupele în țară și pregătite pentru o eventuală confruntare cu Ungaria în vederea eliberării nord-estului Transilvaniei.

Manifestându-se ca lideri politici aflați în opoziție, președinții P.N.Ț. și P.N.L. nu-și puneau problema dacă oprirea la Nistru era o soluție viabilă. Ei nu țineau seama de situația concretă și anume că U.R.S.S. considera Basarabia și nordul Bucovinei ca teritorii care-i aparțineau și susținea că România a comis un act de agresiune împotriva sa. Ca urmare, Kremlinul nu au pus nici o clipa problema de încheia o pace sau măcar un armistițiu cu România pe baza renunțării la notele ultimative din iunie 1940.

La 7 decembrie 1941, Marea Britanie s-a declarat în stare de război cu România și Finlanda. Prin această decizie, România a fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial, care se desfășura la nivel Planetar. Aflând despre această hotărâre, Constantin Argetoianu nota:„Actul săvârșit de guvernul britanic împotriva României și Finlandei care își apără existența va rămâne ca un gest de o mârșavă imoralitate”. Luând cunoștință de hotărârea guvernului de la Londra, mareșalul Antonescu a declarat că România nu se consideră în război cu Marea Britanie: „Eu sunt aliatul Reich-ului împotriva Rusiei, dar sunt neutru între Marea Britanie și Germania”. Peste trei ani, la 2 aprilie 1944, Antonescu îi scria mareșalului englez Wilson: „Noi suntem prietenii dvs, nu dușmanii dvs”.

Prin decizia Marii Britanii, România a fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial, care se desfășura la nivel Planetar. La 22 august 1942, Maniu și Brătianu au trimis o scrisoare lui Ion Antonescu prin care-i aduceau la cunoștință: „Națiunea română cere să se termine acest război, iar armata ei să fie adusă acasă ca să apere hotarele țării și glia strămoșească”. Ion Antonescu a explicat în repetate rânduri: dacă România și-ar retrage armata de pe front, Germania ar considera acest act ca fiind inamical și având neapărată nevoie de petrolul și de cerealele ei, le-ar fi luat singură, procedând la ocuparea acestei țări.

Cele două partide istorice erau convinse că războiul se va încheia cu victoria Angliei și S.U.A., care nu vor accepta ca U.R.S.S. să-și impună punctul de vedere la conferința păcii și vor apăra interesele României. La 15 mai 1942, într-o discuție cu René de Weck, Maniu a sugera că „ar trebui o declarație comună a celor două puteri anglo-saxone, care să garanteze că U.R.S.S.-ul nu se va atinge nici de Basarabia, nici de Bucovina de nord”. În bătălia de la Stalingrad, armata română a fost sacrificată de comandamentul german. Mareșalul Antonescu îi transmitea la 30 decembrie 1942 generalului Ilie Șteflea: „Răspunderea în fața istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită ușurinței cu care a procedat conducerea germană”. După Stalingrad, mareșalul Antonescu a cerut lui Mihai Antonescu să inițieze discuții diplomatice pentru încheierea armistițiului (București, Editura Enciclopedică). La 6 martie 1943, Mihai Antonescu a înființat Biroul păcii cu misiunea de a pregăti documentația necesară pentru congresul de pace. Între membrii acestuia s-au aflat liberalii Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu, Teofil Sauciuc-Săveanu, și național-țărăniștii Ștefan Ciobanu și Ioan Hudiță. Maniu și Brătianu și-au continuat seria memoriilor, cerând aducerea trupelor în țară. La un memoriu comun semnat de cei doi, mareșalul amintea că în 1919, pentru a asigura actul unirii Transilvaniei cu România, armata română nu s-a oprit la Oradea, ci a înaintat până la Budapesta. La scrisoarea din 12 august1943 semnată de C.I.C. Brătianu, mareșalul Ion Antonescu argumenta că retragerea trupelor de pe front însemna „anihilarea dintr-o dată” a tuturor sacrificiilor făcute de armata română după trecerea Prutului și ocuparea României de către trupele germane. „Germania are nevoie de petrolul și de grâul nostru. Astăzi vine dl. Clodius și dl Neubacher, negociază cu noi și primesc condițiunile noastre. Mâine ne va lua și petrolul și grâul, cum le-a lua peste tot cu pumnul”. Mareșalul l-a invitat: „Poftiți, veniți dv., să vină dl Maniu, veniți împreună și puneți în aplicare această necugetată și nebunească idee”. Dar tot el aprecia: „O țară și viitorul ei nu pot fi compromise fiindcă doi domni se intitulează șefii unor partide inexistente, condamnate și spulberate de opinia publică”. La 22 august 1943, Maniu și Brătianu au trimis prima scrisoare regelui Mihai prin care-l informau despre conținutul scrisorii trimisă mareșalului Antonescu la 12 august 1943, prin care-i cereau scoaterea țării din război.

Bizuindu-se pe informațiile transmise de „Radio Londra”, partidele istorice au comentat favorabil rezultatele Conferinței de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), socotind-o un „succes imens” pentru Roosevelt și Churchill, care l-au determinat pe Stalin să „respecte principiul libertății fiecărui popor, mare sau mic, de a-și decide soarta lui. Acest angajament este deci incompatibil cu pretențiile Moscovei la orice expansiune teritorială sau sfere de influență”. În realitate, cei trei lideri au hotărât ca cel de-al doilea front să fie deschis în Franța, iar nu în Balcani cum sperau liderii partidelor istorice, și au stabilit organizarea lumii postbelice, apreciind că în privința statele vecine U.R.S.S. rolul „conducător” revenea Kremlinului.

În martie 1944 trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, după care au staționat pe aliniamentul Iași-Chișinău. Guvernul, prin Mihai Antonescu, și opoziția al cărei principal reprezentant era Iuliu Maniu și-au intensificat acțiunile diplomatice (secrete) vizând încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Guvernul a purtat negocieri la Stockholm cu U.R.S.S., țară cu care România era în război, în timp ce opoziția și-a legat speranțele de negocierile desfășurate la Cairo unde se afla un sediu diplomatic al Națiunilor Unite. Iuliu Maniu avea să declare i-a propus lui Barbu Știrbey să meargă la Cairo și acesta a acceptat cu condiția de a i se înmâna o scrisoare prin care se confirma că era emisarul său, ceea ce liderul național-țărănesc a acceptat. Apoi Maniu i-a trimis o telegramă lui Ion Antonescu prin care-l ruga să înlesnească ieșirea lui Barbu Știbey din țară, iar mareșalul „a avut bunătatea și patriotismul să înlesnească acest lucru”. Barbu Știrbey a ajuns la Cairo în ziua de 17 martie 1944, unde reprezentanții Marii Britanii și ai SUA i-au precizat că orice demers trebuia adresat și diplomatului sovietic. Maniu a trimis lui Mihai Antonescu telegramele primite de la Cairo, iar Mihai Antonescu îl informa despre negocierile de la Stockholm.

Liderii celor două partide nu aveau o viziune clară privind modalitatea de scoatere a României din război. Uneori aveau în vedere înlăturarea lui Antonescu. La 13 ianuarie 1943, Dinu Brătianu se pronunța pentru o lovitură de stat realizată de șeful unei mari unități militare, cu sprijinul celor două partide. Tot atunci, Iuliu Maniu aprecia că „autoritatea regelui față de armată este un element hotărâtor în reușita acțiunii noastre”. La 1 mai 1943, Biroul PNȚ s-a pronunțat pentru „un guvern de uniune națională prezidat de Maniu”. La 8 mai 1943, Ion Mihalache afirma: „ideal ar fi ca Antonescu să facă el desprinderea de nemți, iar noi să-l sprijinim în măsura în care va găsi de cuviință”. La 16 ianuarie 1944, dr. Constantin Angelescu, membru în Biroul PNL, afirma că „nu vede altă soluție decât un guvern de uniune națională sub președinția lui Maniu”. În ianuarie 1944, a început evacuarea populației și instituțiilor din Basarabia, Bucovina și nordul Moldovei, care au fost repartizată în localități din Oltenia și Banat. Universitatea din Iași a fost evacuată la Alba Iulia unde, potrivit profesorului Gheorghe Zane (național-țărănist), exista „un belșug alimentar; în piață – carne, zarzavaturi, fructe pentru toată lumea; în micile restaurante sau birturi locale – fripturi de tot felul. Războiul nu zdruncinase economia transilvană”. Maniu și Brătianu i-au adresat un memoriu lui Antonescu la 21 martie, prin care-i reproșa că nu a ținut seama de „sfaturile” lor. Ca urmare îi scria: „trebuie ca tot dvs să arătați germanilor că trebuie să retrageți restul trupelor noastre care mai operează în Rusia, că nu le mai puteți da concursul militar de până acum. Dacă nu puteți face aceste acte, nu mai rămâne decât să arătați M.S regelui că nu mai puteți conduce mai departe o politica țării și că trebuie să avizeze formarea unui nou guvern” La 6 aprilie Brătianu îi cerea lui Antonescu să propună regelui „să facă un guvern de generali care să caute să salveze ceea ce se mai poate”.

Cele trei mari puteri și-au coordonat acțiunile. La 2 aprilie 1944, Molotov a făcut o declarație de presă în care afirma că intrarea trupelor sovietice în România era determinată de necesitățile militare și că U.R.S.S. nu urmărește schimbarea ordinii sociale din acea țară. Peste 2 zile, la 4 aprilie 1944, aviația engleză și americană a executat un monstruos bombardament asupra Bucureștilor vizând exclusiv ținte civile: Gara de Nord, unde se aflau sute de refugiați, cartierul Giulești, locuit de familiile ceferiștilor, hoteluri etc. Constantin C. Giurescu (liberal) avea să scrie că a fost „un adevărat carnaj” și că „niciodată în istoria Bucureștilor n-au pierit, în mai puțin de două ceasuri, atâția oameni”. La rândul său, Gheorghe Zane (național-țărănist), aprecia că „a fost o crimă în masă, care era făcută în numele eliberării Europei! În curând, pe lângă crimă se va adăuga și trădarea”. Conducerile celor două partide istorice nu au condamnat acest bombardament barbar și cele care au urmat din partea unor state cu care România nu se afla efectiv în război, dar care sprijineau Uniunea Sovietică. C.I.C. Brătianu îi scria lui Antonescu la 6 aprilie 1944: „Bombardamentele din ultimele zile au creat o stare de suflet de care nu puteți să nu țineți cont” și-i cerea „să intrați în tratative de armistițiu, cerând anglo-americanilor să înceteze să ne considere ca vrăjmași”. La 12 aprilie 1944, guvernul URSS a făcut cunoscute condițiile de armistițiu cu România. Deși aceste condiții erau foarte grele, Maniu era „foarte bucuros că sovieticii garantează independența și suveranitatea țării” și erau dispuse „să negocieze cu noi condițiile de armistițiu”, aceasta fiind „o mare favoare care ni se face”. Evident, Iuliu Maniu a supraestimat puterea de influență a Marii Britanii, apreciind că Churchll îl va determina pe Stalin să nu-și întindă dominația asupra României.

Președinții celor două partide au evitat să-și asume răspunderea încheierii unui armistițiu care avea la bază capitularea României. Liderii partidelor istorice – de comun acord cu mareșalul Antonescu și cu ministrul de externe Mihai Antonescu – și-au pus speranțe în reușita misiunii lui Barbu Știrbey la Cairo. În realitate, au avut loc discuții care nu au dus la nici un rezultat. După debarcarea Aliaților în Normandia, la 6 iunie 1944, aceștia „și-au pierdut brusc tot interesul față de evenimentele din România”. Maniu a trimis noi mesaje la care nu a primit nici un răspuns. Diplomatul Alexandru Cretzeanu aprecia: „Tăcerea Aliaților l-a pus într-o situație extrem de dificilă” pe liderul național-țărănist. La 2 iunie 1944, Barbu Știrbey a transmis un mesaj lui Iuliu Maniu pe care-l informa despre discuțiile cu diplomații englezi: „suntem sfătuiți să ajungem neapărat la un acord cu partidul nostru comunist, trecând peste orice considerații, numai pentru a face plăcere Moscovei”.

La 20 iunie 1944, Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrecu și Lucrețiu Pătrășcanu au semnat Declarația Blocului Național-Democrat prin care cele patru partide se angajau să colaboreze pentru „înlăturarea actualului regim de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional, democratic”. La 28 iulie 1944, Maniu și Dinu Brătianu au convenit, ca „pentru orice eventualitate” să se facă o împărțire a ministerelor după înlăturarea lui Antonescu: P.N.Ț. – șase, P.N.L. – patru, P.S.D. unul. Maniu a apreciat că cea mai bună soluție era un guvern de militari, sub președinția lui Sănătescu, din care să nu facă parte nici un om politic. Guvernul militar ar avea avantajul că „nu putea angaja națiunea și se va putea negocia la conferința păcii”. La începutul lunii august 1944, liderii partidelor istorice, dar și Mihai Antonescu continuau să-și facă iluzii, sperând că „anglo-americanii vor debarca în Balcani și vor înainta spre Dunăre, participând, eventual, la ocuparea României”, împiedicând astfel pe sovietici să ocupe această țară.

Ofensiva armatei sovietice, declanșate la 20 august 1944, a impus rezolvarea rapidă a situației în care ajunsese România. În seara zilei de 22 august, Ion Mihalache – vicepreședinte al P.N.Ț. – a discutat la Snagov cu mareșalul Antonescu, arătându-i necesitatea de a încheia armistițiul. A doua zi dimineața a avut loc o ultimă consfătuire a reprezentanților P.N.Ț., P.C.R. și PSD, privind constituirea noului guvern. Iuliu Maniu a refuzat să-și asume președinția noului cabinet, susținând că armistițiul trebuia încheiat de un general sau de mareșalul Antonescu. S-a stabilit să facă un nou demers pe lângă Antonescu, drept care a doua zi, 23 august, Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Snagov, unde de la ora 10,00 a pledat în același sens. De această dată, mareșalul s-a declarat de acord, dar a solicitat o „scrisoare de garanție” din partea partidelor istorice prin care să-și asume răspunderea pentru încheierea armistițiului. Vicepreședintele P.N.L. a promis să aducă scrisoarea înainte de ora 15,00, când Antonescu avea audiență la rege. Nu a reușit să obțină documentul respectiv, deoarece în jurul orei 12,00, C.I.C Brătianu a plecat la Florica pentru înmormântarea surorii sale, iar Iuliu Maniu i-a declarat că nu era „nici o grabă”. În realitate, liderul național-țărănist a evitat să-și asume răspunderea unei acțiuni fără a avea o garanție din partea Aliaților englezi și americani. La 16,05 mareșalul s-a prezentat la Palat, unde – după o discuție tensionată cu regele – a fost arestat. Generalul Constantin Sănătescu a fost numit președintele Consiliului de Miniștri; acesta a încropit o listă de guvern în care Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au fost numiți secretari de stat. Seara, de la 22,05, s-a transmis Proclamația către români citită de regele Mihai prin care se anunța că „România a acceptat armistițiul oferit de Națiunile Unite”.

La „procesul marii trădări naționale” intentat mareșalului Ion Antonescu și principalilor săi colaboratori, Iuliu Maniu – după ce a depus ca martor – s-a îndreptat spre banca acuzaților și i-a strâns mâna mareșalului. La acuzațiile ce i s-au adus pentru acest gest, Maniu a replicat. „Noi am fost adversari politici, nu canibali”. Cert este că România a pierdut atât războiul, cât și pacea. Deși s-a alăturat Națiunilor Unite de la 23 august, iar contribuția armatei române la înfrângerea Germaniei a fost substanțială, România nu a primit calitatea de stat cobeligerant, fiind tratată la Conferința păcii din 1946 ca stat învins, aliat al Germaniei. (sfârșit)

„Specialii” nu au avut timp pentru legile apărării!…

Data: 11 septembrie 2024 by Viorel Patrichi

Ce poate fi mai aiuritor? Parlamentari și militari deopotrivă nu au adoptat încă o lege care să ne permită să dăm jos o dronă care planează pe deasupra Centralei de la Cernavodă sau, de ce nu, pe deasupra Casei Poporului lor! Avem război la frontieră de doi ani între două țări turbulente, imprevizibile prin obsesiile lor imperiale, am aderat la NATO și am devenit țară de front, iar ei nu au elaborat încă o lege elementară, care să permită apărarea teritoriului national! Dar tot ei se înghesuie la salarii și pensii speciale! Cu ce se ocupă ei, dacă nu cu apărarea țării? De peste un an, generalul Vlad Gheorghiță, șeful Marelui Stat Major, cere această lege absurdă, iar ei se fac că plouă! Prostănacu susține că el a participat „la elaborarea planului strategic al NATO”, iar țara lui nu poate doborî o dronă care pune în pericol viețile noastre! Când a copt o asemenea strategie pentru NATO (deși eu nu bag mâna în foc pentru el!), cum a făcut-o dacă nici nu s-a gândit la România care nu are voie să dea jos o dronă banală? Dar o rachetă? Că nici racheta nu poate fi somată de opt ori de către generalii păpușoiului! Nu avea Prostănacu timp de fleacuri pentru că el s-a tot gândit cum să scrie o carte înaintea lui Ciucă al nostru, cum să candideze la președinția României și nevertebrata să ne fericească pe toți!

Marcel Ciolacu, celălalt corifeu al patriei, își bea cafeaua liniștit cu ministrul Tâlvăr, în timp ce pluteau dronele peste oamenii din Tulcea sau Galați. Dronele străine pot avea aparatură de spionaj la bord, dar nu-l interesează. Și apoi, el este handicapat după cum îl arată numele Ciolacu = Ciungu în turcă. N-ai cu cine! Nu mai pomenesc de Klaus Iohannis, șeful CSAT, comandantul suprem al patriei. Ar fi convocat de urgență o ședință CSAT, dar era în vacanță și e civil și nu are vreme de prostii. Măcar Ciucă al nostru era ocupat cum să lanseze chirpiciul la o ciorbă de târtiță, printre limbile catifelate de Mircea Dinescu. Și e general cu 4 stele, ce mai, mareșal, domne!… Numai mareșalii Ion Antonescu, Constantin Prezan și Alexandru Averescu puteau purta pe merit cele patru stele de aur pe umăr, pentru sacrificiile lor, iar nu nemernici ca Gabriel Oprea, Ciucă sau Neculai Onțanu, Carol al II-lea și tot neamul lor! Bine, bine, dăm legea apărării, dar cum o dăm?

Ca să vedeți ce le bâiguie mintea! Nu ar fi mai bine să-i lăsăm pe ucraineni să tragă asupra dronelor care zboară prin spațiul României? Ce atâta grijă pentru „specialii” noștri, dacă Ucraina este „țară frățească” după mintea lor? Haholii pot doborî orice și oriunde prin România dacă le dăm nas. De când așteaptă ei un prilej, dacă tot le dau americanii arme? De unde știm că, într-o bună zi, Zelenskii sau un alt Bogdan Hmelnițkii nu va ceda psihic și nu se va uni din nou cu Rusia? Iar „specialii” noștri le-ar da voie să arunce rachete asupra României. N-au ei treabă cu apărarea țării, ei au alte obiective… Eu nu știu cum de nu-i trăsnește Dumnezeul popoarelor!

Fabrica de eroi…

Data: 11 septembrie 2024 by Petru Jipa

Nu mai avem combinate petrochimice, agricultură, combinate siderurgice, dar fabricăm politicieni, eroi, scriitori, istorici, pe tot cuprinsul Europei. Fabricarea falșilor eroi implică manipularea și crearea unei imagini fictive a unei persoane sau grup de persoane, astfel încât să fie percepuți ca eroi în ochii publicului, fără ca această imagine să se bazeze pe fapte reale sau merite autentice. Există mai multe tehnici care pot fi folosite pentru a fabrica falși eroi. Folosirea mass-mediei pentru promovarea unei imagini pozitive a unor persoane sau grupuri, ignorând sau minimalizând aspectele negative. Prezentarea unor realizări sau acțiuni fictive ca fiind ale falșilor eroi, cu scopul de a le crește popularitatea și prestigiul. Promovarea excesivă a liderului într-un cult al personalității pentru a-i construi o imagine de erou. Încercând să minimizeze sau ascundem defectele și eșecurile, astfel încât să nu afecteze imaginea de erou. Fabricarea falșilor eroi este adesea folosită în scopuri politice sau propagandistice pentru influențare si manipulare socială nefăcând cinste eroilor autentici! De la „Pas cu pas” la pas peste nas nu a mai fost decât un strănut încărcat cu metehnele politicii manelizate. Cert este un lucru: cei care au făcut cinste istoriei acestei țări, astăzi pun panouri pe șoselele patriei să ne reamintească cine vor ei să fie. Bani să ai, că ești orice…! Am mai avut un președinte care a fost la un pas să ajungă academician, apoi s-a adeverit că a fost ciripitor la toate porțile pământului. Astăzi eroi, mâine ciocoi…

Cred că ar trebui să ne îngrijoreze și schimbările care au loc în Europa. În timp ce situația politică din Europa este în continuă schimbare, există câteva evenimente și tendințe importante care atrag atenția. Marea Britanie a părăsit oficial Uniunea Europeană pe 31 ianuarie 2020 și încă se află în perioada de tranziție până la sfârșitul anului. Negocierile privind relațiile viitoare dintre Regatul Unit și UE sunt în curs, iar impactul Brexitului asupra economiei și relațiilor internaționale continuă să fie o preocupare majoră. Europa se confruntă cu o continuare a fluxului de imigranți, iar gestionarea acestei probleme rămâne un subiect controversat în cadrul Uniunii Europene. Întreaga Europă se confruntă cu consecințele pandemiei de coronavirus, inclusiv restricții stricte impuse pentru a controlul virusului și eforturile pentru vaccinare. În multe state europene au avut loc alegeri locale sau naționale care au produs schimbări semnificative în conducerea politica locală sau națională. Aceste evenimente reflectă doar câteva aspecte ale politicii europene actuale, iar contextul politic poate varia semnificativ de la o țară la alta. Din punct de vedere economic, Europa se confruntă cu o serie de provocări și schimbări importante. Impactul economic al pandemiei de coronavirus a fost un șoc pentru Europa, cu recesiune în multe țări și efecte negative asupra piețelor financiare și locurilor de muncă.

Guvernele din Europa au adoptat diverse măsuri pentru a sprijini economia, inclusiv programe extinse de ajutoare sociale și investiții masive în infrastructura și sectoare cheie. Europa continuă să fie una dintre cele mai mari regiuni comerciale din lume, însă contextul global al comerțului este influențat puternic atât de relațiile comerciale transatlantice precum și de tensiunile comerciale cu alte regiuni ale lumii. În ultimii ani, preocuparea pentru protecția mediului s-a intensificat considerabil și multe state europene au adoptat politici orientate către reducerea emisiilor poluante și promovarea energiei regenerabile. Aceste sunt doar câteva exemple ale aspectelor economice curente care afectează Europa, dar ce m-a pus pe gânduri a fost când am văzut că marele constructor de mașini Volkswagen, se pregătește să părăsească scena europeană. Vă dați seama: Volks- popular, wagen- automobil. Automobilul popular, un gigant care a făcut istorie Europei. Asta înseamnă mii de salariați pe străzi alături de mii de oameni care au emigrat pe acest continent. Dar cui îi pasă, politicienii scriu cărți despre cine sunt ei și ce au făcut ca să ajungem aici.

De-a lungul istoriei, multe mari firme au decis să părăsească țara de origine, din diverse motive. Iată câteva exemple notabile. Deși Apple a fost fondată în Statele Unite, o mare parte din producția sa a fost externalizată în China și alte țări. Motivul principal este că costurile de producție sunt mult mai scăzute în aceste regiuni, iar China oferă o infrastructură puternică pentru fabricarea electronicelor. Compania Boeing a relocat o parte din producția sa în afaceri externe, cum ar fi în Brazilia și în anumite țări din Asia de Sud-Est. Motivele includ costurile de producție și atracția unor piețe noi pentru avioanele comerciale. Ford a început să producă mașini în Mexic pentru a beneficia de costuri de muncă mai mici și pentru a mări competitivitatea pe piața auto. Acest lucru a stârnit controverse în SUA, deoarece a dus la pierderi de locuri de muncă. De asemenea, G.M. a transferat o parte din producție în Mexic și alte țări, motivată de reducerea costurilor de producție și de căutarea unor piețe în expansiune, dar a fost criticată pentru impactul asupra locurilor de muncă din SUA. Această bancă, HSBC, a decis să mute sediul central din Regatul Unit în Hong Kong, în principal din cauza taxelor mari și a reglementărilor stricte din UK, căutând un mediu de afaceri mai favorabil. Compania finlandeză Nokia care a fost un lider pe piața telefoanelor mobile, a mutat producția în China și alte țări asiatice pentru a reduce costurile și a se adapta la cerințele globale. Aceste decizii sunt, în general, motivate de dorința de a reduce costurile de producție, de a accesa piețe noi sau de a beneficia de condiții mai favorabile de reglementare fiscală. Cu toate acestea, plecarea companiilor din țările lor de origine poate fi o lovitură asupra economiilor locale, conducând la pierderi de locuri de muncă și la alte efecte negative.

Trăiască politica înțeleaptă a Europei și fabrica de eroi!

„Peștera cu sarcofage” de la Olteni-Dobrogea…

Data: 10 septembrie 2024 by Redacția

De la Albeşti drumul ne poartă prin sate retrase prin văi meandrate, fugind din faţa vântului care mătură podişul dobrogean. Citim pe indicatoare ruginite: Cerchezu, Viroaga, Căscioarele. În localitatea Olteni prindem o cărare ce coboară spre o derea seacă (derea=canara, vale meandrată şi cu pereţi verticali). Canaraua Curvii denumeşte un gen de locuinţe rupestre suspendate la o înălţime de circa 25-30 metri deasupra firului văii. Numele vine de la fetele furate şi necinstite prin aceste locuri de către bandiţi din vremuri de mult apuse. Firul principal al canaralei în care ne aflăm continuă mult spre amonte şi după circa 3km trece graniţa în Bulgaria. Peştera cu Sarcofage se află suspendată la 6 m în peretele de calcar friabil. Ea este un cavernament natural, dar ajustat în unele porţiuni şi de mâna omului. Lungimea galeriei este de 15-20 m. Peştera cu Sarcofage de la Olteni este unicat în România, aici aflându-se singurele sarcofage găsite într-un spaţiu subteran natural. La intrare, în podeaua de piatră, au fost descoperite 3 scobituri de mărimea unui om, identificate a fi sarcofage fără pietre de capac. Accesul în peşteră necesită scară, ori coborâre în rapel. Unul dintre numerele revistei „Natura României” este dedicat integral călătoriei speologului Ică Giurgiu (membru al Clubului de Speologie „Emil Racoviţă“ din Bucureşti) şi a prietenilor săi (fotografii Andrei Samoil şi Radu Piţigoi) la „Peştera cu sarcofage” de la Olteni din Dobrogea de Sud. Speologii – dar şi autorii reportajului deopotrivă – povestesc că prezenţa lor în această zonă a ţării a avut ca scop continuarea unor cercetări începute de unul dintre colegii lor de club în mai 1993, în satul Cerchezu, pentru a găsi o grotă denumită şi „Peştera de la Cişmea”.

Intrarea în acest loc, se spune, fusese astupată pentru ca peştera să nu mai fie folosită „pe post de sală de mese“ de animalele care dădeau iama prin păsările de curte ale oamenilor. Ică Giurgiu a ajuns la Cerchezu în martie 2004. În timp ce lucra la deblocarea peşterii, printre nenumăratele „exagerări“ povestite de localnici (cum ar fi, de exemplu, faptul că era atît de lungă încât, prin ea, se putea ajunge până în Bulgaria, sau că în trecut intrarea era atât de înaltă încât acolo se putea întoarce un car cu boi), două informaţii i-au atras în mod special atenţia autorului. „Povesteau, cu reţinerea oamenilor care nu fabulează, de o peşteră aflată nu foarte departe, în perimetrul localităţii Olteni, la Canaraua Curvii, unde „hoţii ascundeau fetele furate”, peşteră care are scobituri ca nişte băi. Asocierea celor două informaţii (peşteră nouă şi „băi”) au făcut ca echipa să meargă până acolo, neregretând schimbarea de plan. „Canaraua Curvii” – explică speologul – este numele dat de localnici peretelui în care se afla peştera; obligaţi, probabil, să modifice acest nume, arheologii au început să folosească denumirea de „Canaraua Fetei”, care ar putea să creeze unele confuzii, dat fiind că acesta este şi numele unei rezervaţii la vest de Olteni.

După cum avea să descopere Ică Giurgiu mai tîrziu, „băile” despre care sătenii îi povestiseră fără să îi poată da însă prea multe detalii s-au dovedit a fi nişte sarcofage (coșciuge) foarte bine conservate, dar fără capace şi fără conţinut. Costel Chiriac, care a publicat în urmă cu cîţiva ani o notă despre complexul de la Dumbrăveni în revista „Pontica”, a lansat ideea că la baza peşterii a existat şi o biserică care pe jumătate folosea spaţiul natural săpat de ape în stâncă, pe jumătate era ridicată din lemn (construcţie care nu s-a păstrat); cele trei sarcofage ale peşterii se pare că ar fi fost săpate deasupra acestei biserici. Locul în sine şi nu doar informaţia istorică pe care o oferă („singurele sarcofage din România găsite într-un spaţiu subteran natural“) are o atracţie specială prin piesele de piatră de diverse mărimi şi forme care împrejmuiesc zona. Cu toate acestea însă – povesteşte Ică Giurgiu – sătenii şi autorităţile locale sunt prea puţin interesate de faptul că grota în sine, dar şi împrejurimile ar putea fi valorificate economic, fapt care ar fi în interesul comunităţii locale. „Ce se descoperă prin peşteri este obiect de joacă (schelete, ceramic, alte piese…), ce se poate transporta dintre şlefuirile din piatră rămâne rătăcit sau ignorat […] Peştera cu sarcofage de la Olteni este unicat în România, un impresionant monument aflat într-un judeţ pe care cu greu reuşim să-l cunoaştem şi să-l pricepem, nicicum să-l valorificăm la cât ne spun peisajele locurilor şi urmele lăsate de vechile locuiri. Membrii clubului nostru „Emil Racoviţă“ – descoperitori, printre altele, ai singurei peşteri cu urme de utilizare din perioada dacică, din apropierea cetăţii capitală a lui Decebal, dar şi a picturilor din peştera Cuciulat din judeţul Sălaj – regretă că nu vrem să promovăm şi să respectăm mesajele rămase peste timp.“ (R. T.).

În toamna anului 2011 s-a făcut o „tură de descoperiri” prin Dobrogea de Sud şi unul din obiective a fost Rezervaţia naturală de la Canaraua Fetii. Din localitatea Băneasa am prins un drum betonat spre sud, spre o carieră abandonată. Dincolo de această carieră există un drum de pământ care străbate mai întâi o pădure tânără, după care iese la lărgime în poienile din Canaraua Fetii. Canaraua Fetii este o vale sinuoasă, largă de 50-100m şi cu profilul transversal în forma literei U. Ca fundament geologic, arealul sud-dobrogean s-a format în Paleozoic, iar până în Cuaternar a suferit mai multe acoperiri de către apele mărilor de atunci, perioade în care s-au depus stratele masive de calcare sarmatice pe care le vedem astăzi în tot locul. În prezent valea este secată, cu scurgeri spre Dunăre numai în perioadele cu precipitaţii abundente. Versanţii sunt verticali, dar foarte depărtaţi, ceea ce denotă o îndelungată eroziune externă, dar şi în regim inundat. Tot în acest regim inundat au fost realizate şi peşterile din versanţi. La vizita noastră din septembrie 2011 am găsit în capătul din stânga al poienii o rulotă în care doi călugări pregăteau şantierul de construcţie al unui schit. Sfinţirea noului lăcaş creştin, cu hramul „Sfântul Cuvios Gherman”, s-a săvârşit de către arhiepiscopul Teodosie al Tomisului la 29 iulie 2012. Cu această ocazie stareţul noului schit, părintele Gherman Nicolae venit de la Mânăstirea Dervent, a dat locului şi o aură de sacralitate afirmând următoarele: „…în Dobrogea de Sud ar fi dus, pentru un timp, o viaţă de pustnic însuşi Apostolul Andrei, legenda aflându-i locul de odihnă în peştera de la Ioan Corvin, loc ce se cheamă acum „Peştera sfântului Apostol Andrei”. Pe la grotele din Canaraua Fetii ar fi trecut şi Sfântul Ioan Casian, însoţit de prietenul său mai vârsnic, Cuviosul Gherman. Acest fapt ar fi fost urmat de apariţia unui mare număr de discipoli ai sfinţilor, care vor fi rămas să vieţuiască în peşterile din zonă. Doar că scrierile despre vieţile celor doi sfinţi dobrogeni spun că după plecarea lor la Betleem, apoi în Egipt, la Constantinopol şi Roma, ei n-au ajuns să se mai întoarcă şi în Dobrogea. Cuviosul Gherman şi-ar fi aflat sfârşitul la Roma în anul 405, iar Ioan Casian s-a îndreptat spre sudul Galiei si a pus la Marsilia temeliile a două mănastiri creştine de rit răsăritean. Biserica rupestră la care face referire stareţul Gherman Nicolae, cu 2-3 încăperi şi cu sarcofage în podea nu este alta decât „Peştera cu Sarcofage” de la Olteni, la 35-40km mai spre est şi nicidecum în Canaraua Fetii. Pustnicii amintiţi că ar fi trăit în peşterile din Canaraua Fetii nu se regăsesc şi în eventualele urme de locuire din cele 14-15 peşteri din zonă. E drept că de curând a apărut în faţa „Peşterii Mari de sub Graniţă” o scândură de lemn pe care e scris destul de stângace „Peştera Pusnicilor”. Legenda care dă numele de Canaraua Fetii spune că în aceste grote se ascundeau şi românii în vremurile de restrişte, când hoardele de turci năvăleau în ţară. Şi pentru a nu cădea în mâinile păgânilor, una din fetele din zonă a preferat să se arunce în apele tulburi şi adânci ale râului din Canara. Legenda se potriveste istoric şi geografic multor zone din Muntenia ori Moldova, în schimb în Dobrogea ea devine total nepotrivită. Şi asta pentru că Dobrogea a făcut parte din imperiul otoman încă din anul 1393, după ce turcii înving cel de-al doilea Ţarat bulgar şi până în 1878, când intră în hotarele regatului român. Deci e puţin probabil ca turcii să mai fi năvălt tot timpul în propria lor ţară…

…Şi nici râul învolburat nu a curs vreodată prin defileul larg de aici. Speologii notează Peştera nr. 1 din Canaraua 7 (P. din Canaraua Fetei) din Dobrogea de Sud (9 / 5205) din Bazinul Lacului Oltina şi Valea Canaraua Fetei. De la Rezervația „Canaraua Fetii”, drumul continuă prin pădurea care a devenit rezervație naturală. Spre stânga, vizitatorii pot ajunge la Mânăstirea Sf. Gherman, a cărei construcție a început în anul 2011. Dacă privim spre dreapta, vedem un mic indicator către Peștera Sihaștrilor. Drumul până la grotă dureaza în jur de zece minute. Intrarea nu este deloc impozantă, însă există un indicator care arată pe unde se face accesul spre grotă, sub care a fost așezată o cruce. Peștera este, de fapt, un fel de tunel scurt, săpat în stâncă, în capătul căruia se adâncește o prăpastie. Dar iata că lucrurile se mişcă acum în direcţia dorită aici, la Canaraua Fetii şi am văzut câteva doamne demne de toată încrederea care ieşeau cu un aer cucernic din „Peştera Pustnicilor”, cea de sub Graniţă, spunând ca „simt din plin energia acelor locuri, devenite sfinte prin rugăciunile a atâtor sute şi sute de sfinţi părinti neştiuţi de nimeni…” Astfel că timpurile noastre nu sunt cu nimic mai prejos decât cele de dedemult, sacrul continuând să se nască chiar şi sub ochii noştri. (G.V.G.)

Realitatea din vis sau visul realității?…

Data: 10 septembrie 2024 by Ben Todică

Eram în vest și doream să ajung acasă. Știu că peste mări și țări, munți și văi este casa. Pentru mine acasă este locul părinților mei. Însă cineva mi-a șoptit că pot ajunge mai repede dacă trec printr-un tunel. Am luat-o prin tunel, trec pe lângă multe grupuri de oameni, unii se odihneau, alții munceau săpând după aur și diamante, iar unii emigrau din est spre vest. În sfârșit, am ajuns la capătul labirintului subteran care era celula unui pușcăriaș. Un pat de fier, o pătură din păr de cal, o fereastră cu gratii și o ușă deasupra patului. I-am spus înlănțuitului că vreau să ajung la Ciudanovița. Mi-a arătat ușa. Am deschis-o și, în fața mea, s-a revelat satul Gârliște. L-am recunoscut, aici veneam vara, în copilărie, la scăldat în râul Caras. Această celulă era așezată pe o piramidă de trepte concentrice, albe, lucioase și călcând pe ele, am realizat că este crusta de zahăr alb al unui imens tort de nuntă din cafea, nuci și stafide. L-am recunoscut de pe vremea când o filmam pe Nicoleta Voica la marile nunți orgolioase din Melbourne. Trebuia să pășesc atent pentru că eu sunt cam greuț.

Am scăpat din celulă, am coborât treptele marelui tort. Oare tortul era fort? Alerg pe șosea spre puțul din Ciudanovița. Era o șosea asfaltată, un fel de autostradă acum, în schimbul celei construite de ruși din bolovani cât curcanul, asta, cu scopul să nu alunece la vale basculantele iarna când le înghețau ploile îmbâcsite cu zăpadă și sare drumul.

Nu vreau să fiu prins!

În curba de la podul râului Jitin, apar luminile unui mare Truck Rig. Știu cine e. Urcă în viteză panta. Sar în șanțul șoselei, îmi trag capul sub crengile copacului proaspăt crescut în margine. Sper că nu voi fi văzut. Sunt îmbrăcat în salopeta de culoarea bolovanilor de uraniu steril de pe margine, ușor de mascat. Truck-ul oprește chiar lângă mine. O văd pe tipa care conduce. E cea din filmul „Terminator” al lui Arnold Schwarzenegger. Se preface că nu mă vede. E ocupată cu bordul mașinii. Oare de ce? Ne jucăm de-a războiul!? În copilărie ne făceam săbii și cine o avea pe cea mai frumoasă era căpitanul. La parter, locuia Nicolae un copil firav si pipernicit al lui Pleșa, Moș Pleșa, un mare becher/șmecher și fi-su nu accepta, niciodată, ierarhia săbiilor pentru că era un pămpălău, nu era capabil să fie creativ să-și construiască o sabie și atunci aplica șantajul. O tehnică învățată de la taică-su. El nu se juca până nu-i dădeam noi cea mai frumoasă sabie ca să fie și el Făt-Frumos care omoară balaurul pentru a câștiga inima Ilenei Cosânzene. Apoi vine Yuval Harari și ne spune că Inteligența Artificială va nenoroci lumea și că suntem terminați ca ființe biologice. Eu îi spun că mănâncă prea multe chimicale când sperie lumea, că tot așa s-ar putea spune despre cel ce a inventat toporul. Imaginați-vă ce se va întâmpla dacă îi vom dota pe cincizeci de mii de soldați cu topoare și vor porni să se lupte cu cincizeci de mii de fermieri cinstiți. Vom ajunge muritori de foame, nu va mai avea cine să lucreze pământul.

Atunci au apărut colonialiștii și au zis: Ce idee grozavă! Noi n-o să-i omorâm, ci o să le furăm o parte din recoltă ca să nu murim de foame ca ăștia cu topoarele. Și uite așa, avem azi baze militare staționate precum erau rușii la minele de uraniu în Ciudanovița. Șoferița din truck/camion n-a vrut să mă prindă ca să-și poată justifica existența în episoadele următoare și a dat vina pe roboți. Așa putea continua lupta. După ce l-a omorât pe balaur nu a mai fost nevoie de Făt-Frumos. Azi, Cosânzeana lucrează în străinătate. Nicolae ar fi împlinit japoneza vârstă de 106 ani. Desigur, modificat genetic. Orice crimă e considerată Progres, iar Conştienţa, Halucinație. Conștiință sau conștiență, nu știu care i se potrivește răului mai bine, produs în ziua de azi. Toți cei lipsiți de ele, cei ce rănesc umanitatea ar trebui să fie în linie, la Haga.

Imaginea asta era văzută de noi, a celor din est despre vest în anii șaptezeci, însă deasupra tortului nu era un castel, ci o celulă.

Fortificația „Turnul Spart” din Boița

Data: 10 septembrie 2024 by Redacția

Lucrările de defrișare de pe Valea Oltului au scos la lumina zilei și o parte din restul ansamblului care compunea fortificația medievală de la Boița, respectiv vechiul zid al vamei dintre Transilvania și Valahia, parte a complexului de apărare al Turnului Roșu. Turnul Spart (Halbertum) reprezenta cea de a treia fortificaţie a sistemului de apărare și a fost construit în interiorul trecătoarei, la doar cinci kilometri de Turnu-Roşu. Înalt de 20 de metri, cu ferestre de tragere la trei nivele avea ziduri groase de circa patru metri la bază. Acoperişul, de formă conică, era compus din ţiglă. În anul 1493, în urma unei invazii turceşti ce a prădat ţinutul Sibiului, regele Ladislau al Ungariei hotărăşte construirea unui turn masiv nu departe de Turnu-Roşu cu scopul de a asigura securitatea prin trecătoare. Prin secolul XIX era considerat a fi turn roman, componentă a „Porţii lui Traian”, deoarece pe aici au trecut o mare parte a trupelor lui Traian când au invadat Dacia. Turnul Spart a fost clar, o fortificaţie de graniţă şi un important punct de control la trecerea frontierei dintre Valahia şi Transilvania. Aşezat în aşa fel încât să controleze drumul care trecea pe malul Oltului, de la Cîineni spre Boiţa, complexul fortificaţiei mai era alcătuit şi dintr-un zid ce pornea de pe coasta muntelui, cu un pasaj boltit la nivelul drumului şi prelungit dincolo de turn până în albia Oltului. Turnul Spart a avut însă o viaţă scurtă. Marea inundaţie din anul 1532 a spart Turnul masiv, rămânând doar o jumătate din el, şi anume, partea de către Olt. Săpăturile arheologice întreprinse în anul 1991 au scos la iveală urme ale fortificaţiei medievale, ale clădirilor construite ulterior, dar şi evidenţierea unor nivele de arsură sau depuneri rezultate din inundaţii.

Turnul Spart era vizibil pentru toți șoferii care traversau Valea Oltului. Dar, de data acesta a ieșit la iveală și fortificația punctului vamal de altadată. Construit în secolul al XVI-lea, ansamblul fortificat al Turnului Spart de la Boița era vizibil pentru trecători în special prin ruinele care mai dăinuie pe malul drept al Oltului. În cadrul lucrărilor de defrișare executate în vederea studierii terenului pentru viitoarea autostradă Sibiu – Pitești (lotul 2), muncitorii au îndepărtat vegetația de pe versantul aflat vis-a-vis de Turnul Spart, astfel încât și resturile zidului care compunea întreaga fortificație pot fi acum văzute de trecători.

„Pentru prima dată văd cum trebuie și restul construcției ce făcea parte din complexul turnului de la Boița. Deși pare la îndemână de vizitat, înainte era destul de greu de făcut acest lucru din cauza vegetației şi a terenului înclinat. Acum e posibil pentru că s-au efectut lucrări de defrișare necesare construirii autostrăzii A1 Sibiu – Pitești. Zidul pornea de pe coasta muntelui, cu un pasaj boltit la nivelul drumului şi prelungit dincolo de turn până în albia Oltului”, semnalează Laurențiu Cuțaru, un pasionat de istorie care a fondat proiectul „Țara cu balauri”. Zidul nou descoperit nu afectează în vreun fel culoarul autostrăzii, putând să rămână pe locație. Monument istoric de importanță națională, Turnul Spart face parte din a patra fortificație medievală din complexul de apărare a Turnului Roșu, conform datelor din „Monografia istorică Boița”, volum publicat în 1990. Turnul Spart din Boița este declarat a fi un monument istoric aflat pe malul râului Olt, pe teritoriul satului Boița, comuna Boița., având Cod LMI SB-II-m-A-12334. Expediția nautică cu pluta „Cutezanța” din filmul artistic „Egreta de fildeș” (1988; regia Gheorghe Naghi; rol principal: Ovidiu Moldovan), trece pe lângă Turnul Spart, prilej pentru membrii expediției să poarte o scurtă discuție despre istoria lui. Enigmaticul Turn Spart de la Boiţa – Sibiu a suscitat de-a lungul timpului o serie de întrebări şi controverse legate de originea, rolul şi modul în care s-a prăbuşit. Ultimele cercetări arheologice au mai făcut lumină în acest caz. Chiar dacă un drum medieval pe Valea Oltului nu a existat niciodată, în urmă cu aproximativ şapte secole, una dintre trecerile peste munţi, între Transilvania şi Ţara Românească, străbătea o porţiune din acest traseu.

Drumul transcarpatic medieval pornea din cetatea săsească a Sibiului şi cobora pe la Turnu Roşu şi Cetatea Lotrului, iar în Ţara Românească pătrundea pe la Vama de la Genune – Câineni de astăzi. Iar de aici, se treceau munţii prin Ţara Loviştei. Deşi dificil de străbătut în acele timpuri, drumul a devenit o principală arteră comercială, mai ales după lărgirea sa la Turnu Roşu, cu acordul Regelui Ungariei, în 1473. Un secol mai târziu, ruta avea să fie din nou reparată de către voievodul Ardealului. Vama de la Genune (Câineni) avea corespondenţă în Transilvania pe cea din zona Turnu Roşu. În timpul domniei lui Ladislau Jagello,1490 – 1510, potrivit documentelor, a fost ridicat un turn de apărare pe Valea Oltului, mai jos de Turnu Roşu, la Boiţa – Tălmaciu, cunoscut acum sub denumirea de Turnul Spart. În 2015, când au avut loc lucrări de consolidare ale Drumului Naţional DN 7, pe Valea Oltului, în zona ruinelor Turnului Spart, acesta fiind decretat monument istoric de categoria A, a fost necesară o cercetare arheologică preventivă.

Cu această ocazie, arheologii Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu au anunţat o serie de descoperiri, menţionând că „datele arheologice recente susţin şi completează vechile informaţii”. Claudia Urduzia, arheolog specialist în cadrul Muzeului Naţional Brukenthal, coordonatoarea echipei care s-a ocupat de cercetări, a anunţat că în urma săpăturilor, la baza turnului, s-a găsit segmentul lipsă al turnului prăbuşit, alături de un zid de împrejmuire circular. Din raportul succint al cercetărilor – „The 2015 preventive archaeological research from Turnul Spart (Boiţa, Sibiu County)”, s-a reţinut că printre dărâmături au fost descoperite: „două archebuze şi un vas de bronz” care „au oferit suportul necesar pentru datarea prăbuşirii turnului la începutul secolului al XVI-lea”. „Compararea datelor arheologice cu puţinele şi ambiguele informaţii anterior cunoscute despre turn, ne-a oferit o imagine mai clară a acestui vechi punct de frontieră dintre Transilvania şi Valahia”, a explicat specialistul. Cu ajutorul archebuzelor, s-a stabilit că turnul datează, aşa cum se cunoştea deja, din secolele XV – XVI, iar distrugerea lui despre care existau „informaţii scrise (documente) puţine şi ambigue”, a avut loc în 1533 (după cum menţionase şi von Treuenfeld în 1839).

Printre descoperiri s-a aflat şi un „vas de bronz care afişează pe o parte un decor vegetal şi pe cealaltă inscripţia «1516»”. „Cele mai multe dintre elementele găsite, dar mai ales aceste trei (vasul şi archebuzele), toate având o valoare considerabilă în timpul în care au fost folosite, atestă faptul că jumătatea turnului a căzut în timp ce era încă în uz”, a mai specificat şefa arheologilor în raportul cercetărilor. În plus, aceasta a mai precizat: „Concentraţia de reziduuri pe o suprafaţă relativ mică, absenţa unor obiecte mai uşoare şi faptul că nu au fost recuperate elementele menţionate, par să sprijine ideea că prăbuşirea a fost cauzată de o inundaţie după cum menţionează surse mai vechi (von Treuenfeld 1839, 402)”. Cât despre controversatul an al construcţiei turnului – 1493 după unii, 1501 după alţii, tot pe baza documentelor şi studiilor mai vechi, „concluzionăm că turnul a fost construit în vara anului 1503 (Munteanu-Beşliu 1999, 58)”, dar şi că „a funcţionat pentru mai mult de treizeci de ani”. Cu ocazia cercetărilor din 2015 s-a mai descoperit că partea estică a zidului de împrejmuire a fost afectată de apele râului Olt, în timp ce partea vestică „se află astăzi sub drumul naţional DN 7”. În ceea ce priveşte rolul turnului, din datele existente până acum, dar şi din „modul de construcţie” reiese că „utilizarea nu a fost în primul rând militară”, aşa cum s-a ştiut până acum. „Rezultatele cercetării ne ajută să completăm puţinele informaţii scrise pe care le avem despre istoria acestui monument şi să întregim imaginea ruinei prezente cu acele structuri care au marcat anterior graniţa dintre Transilvania şi Ţara Românească, pe valea râului Olt”. Cercetări arheologice în zonă au fost făcute şi în 1991, când au fost scoase la lumină „câteva date privind stratigrafia şantierului, a clădirilor care urmează turnului şi a drumului medieval târziu şi modern. (Munteanu-Beşliu 1999, 54)”, se menţionează în acelaşi raport. Tot atunci, s-au scos la iveală urme ale fortificaţiei medievale, fiind „evidenţiate unele nivele de arsură sau depuneri rezultate din inundaţii”.

În urma cercetărilor, specialiştii au ajuns la concluzia că fortificaţia mai era compusă dintr-un zid care pornea de pe coasta muntelui şi ajungea până în albia Oltului. Exista un pasaj boltit în zid, la nivelul vechiului drum, care pe atunci era mai jos faţă de cel de astăzi – DN 7 / E 81. Potrivit reconstituirilor, la nivelul superior al turnului existau guri de păcură şi de tragere, iar deasupra un acoperiş circular. Zidul avea doi contraforţi şi un drum de strajă. În picturile şi desenele de epocă este înfăţişat zidul care traversa vechiul drum, precum se vede şi în pictura lui Franz Neuhauser cel Tânăr, dar şi o construcţie cu etaj despre care se bănuieşte că era punctul de control de după carantina de la Râul Vadului. Cel mai probabil acesta reprezenta un loc de popas pentru comercianţi, în pictura lui Neuhauser observându-se o „tabără” cu oameni în port popular românesc. În secolul al XIX-lea se credea că turnul reprezenta o componentă a „Porţii lui Traian” sau „Poarta Romanilor”, fiind construit de daci şi circulau o serie de legende potrivit cărora Halber Turm, Gebrochener Turm, sau Törttorony, cum i se mai spunea, comunica printr-un sistem subteran complex de tuneluri secrete cu zona dinspre Valahia. Din fortificaţia de graniţă de la Boiţa a rămas doar jumătatea de turn, îndreptat spre Olt, şi o urmă de zid circular, pe malul drept al râului, la confluenţa Oltului cu Meghişul. Monumentul este semnalizat de un indicator în dreptul căruia există o parcare. „Jumătatea de turn” stă în picioare de sute de ani, marcând locul unde se termina Transilvania şi începea Ţara Românească. O reconstituire a acestei părți de fortificație nou descoperită și aparținătoare de ansamblul Turnului Spart și o consolidare a ruinelor acestui turn emblematic va atrage numeroși turiști și pasionați de istorie. Sperăm să fie luate aceste măsuri cât mai urgent. (G.V.G.)