Naționalismul românesc de sărbătoare!

Greu de probat, dar și mai greu de crezut că sunt popoare care nu afirmă și nu manifestă continuu sau episodic un sentiment al apartenenței la un anumit tip etnic, nu aparțin unei spiritualități, unei identități sociologice și, în definitiv, unei spațio-temporalități etnogenetice, unei motivații a continuității și unor determinații ale ființării lor. Popor cu un sentiment special al istoricității și al vulnerabilităților naționale, românii sunt greu de cuprins într-o formulă naționalistă definitivă; istoricismul lui Iorga s-ar dovedi a fi mai mult relevant decât cuprinzător, criticismul lui Drăghicescu nu depășește limita etică, transcendențele dimensiunilor noastre spirituale relevate de Mircea Vulcănescu nu par rotunjite în tot spectrul factualității și nici paginile lui Noica, ancorate în sufletul și în sentimentul autohton al ființei, nu îl cuprind întrutotul în hexagonul determinațiilor lui maladive. Cu atât mai mult nu a reușit-o nici enciclopedistul voievod Dimitrie Cantemir, nici Xenopol, nici Gusti, nici Rădulescu-Motru, nici Ralea și cu atât mai puțin eseiști mărunți de aici sau de aiurea. Și până la urmă cui altcuiva în afara unui scop pur teoretic i-ar sluji o înghesuire a atâtor atribute într-o definiție, într-un concept?

Naționalismul nostru nu a cunoscut niciodată sincope, cum i s-a reproșat, ci a fost doar siluit la efuziuni care au excedat ritmului său natural. Așadar comunismul, cu opțiunile lui exotice, nu a reușit nicio mutație în naționalismul nostru nici în structură și nici chiar în modalitate, așa cum o clama cu infatuare. Formă identitară a naționalismului nostru, românismul, ca și maghiarismul, ca și slavismul se manifestă doar în marcă, se clamează ca sine și se argumentează; este vizibil mai mult ca spontaneitate a continuității. Nici românismul, nici naționalismul nu pot cunoaște deziluzii pentru că nu trăiesc în iluzii, iar eșecurile noastre au fost în celălalt plan; al putinței, al factualității, al istoriei deci, nu al ființei națiunii. Românismul sau etnicul românesc, deși se structurează pe un naționalism aidoma slavismul sau maghiarismul (de pildă) probează formal atitudini diferite și în arte ca și în război, și în festivism ca și în tragism, și în laic ca și în religiozitate.

Manifestul românesc nu poate fi numai atitudine fără a fi mai întâi credință și mai apoi conceptualizare; manifestările excentrice nu i se circumscriu și nu i se pot imputa lui. Că este perceput mai mult în planul restrâns al limbii și al teritoriului prin rupere de ființa neamului este un păcat pe care îl împărtășesc și ungurii, dar și rușii și mulți alții, de unde, la acest nivel de percepere, pot să apară excese, disensiuni, tensiuni etc. In fond este mai important ceea ce doar pare minor: idealul național, conturarea factorilor de progres (politica naționalismului nu e totuna cu politicul efervescent și centrifug, incapabil de începuturi și nici chiar de continuități și coerențe).

Naționalismul, în general, deci și cel românesc, nu poate fi o esență de paradă; românismul, slavismul, maghiarismul pot totuși cunoaște forme oficiale de paradă într-un sărbătoresc de autocontrol, ori de recurență. Și nu exemplificăm decât cu istoria românismului recent. Ziua Națională a României nu totdeauna a fost și ziua românismului în sine. La 10 Mai sau la 1 Decembrie românismul a cunoscut autenticul sincronizat, spre deosebire de 23 August care s-a îndepărtat de conținutul unui sărbătoresc al acestuia și a mers spre o denaturare a lui, rezumându-se în cele din urmă la ceea ce-l condamnase conținutul patriotismului artificial; la petreceri culinare, festivisme convenționale, declarații ipocrite etc. Dus-întorsul din istoria noastră recentă arată că românul nu are totuși o concepție idilică, sentimentală a vieții, chiar dacă a fost etichetat ca mioritic. Mai degrabă are o viață etică și socială cu criterii adânci în religiozitatea lui. Adaptabilitatea românească e recunoscută; în ce privește însă destinul, românismul exclude duplicitatea și, cum spunea Ralea, la răspântii a probat mai multă înțelepciune ca oriunde.

În anii comunismului, lipsiți de un orizont realist, românismul festiv era duplicitar. Steagurile românești erau purtate, golite de semnificație, doar la paradă. Astăzi, de pildă, sunt arborate în chip deliberat la casele românilor până și în afara arcului carpatic. Desteaptă-te, române, refuzat de autorități ca imn național, s-a reîntors acolo unde-i este locul prin conținut și conotații. Ziua Națională de la 1 Decembrie, Alba Iulia, Ziua Majestații Sale Regele Mihai, monumentele eroilor noștri autentici din memoria colectivă au fost readuse cu încărcătura lor simbolică într-un sărbătoresc al românismului în cele din urmă și ale naționalismului nostru identitar.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*