…N-am închis un ochi toată noaptea. Fără stări de oboseală, fără panică, fără bâlbe… fără trac… să dai cu ele de pământ de emoții și să răvășești prin gândurile cititorului…. să nu-l lași să se dezmeticească. Cristi (Cristian Cruți, n.r.), să fii frumos, îmbracă-te pentru mine elegant…! O să fiu o doamnă în roșu și… a naibii de explicită în detalii… Poate prea explicit… Ochii mi se zbat de atâta nesomn! Cum poți să-mi ceri? Eu, care port lanțuri…. Nu e stilul meu! Poezia ne-a unit de atunci, de la antologia din vară. Când vorbim prin ea, e sacrilegiu! Și durerea aia de cap care te-a ținut încordat tot timpul… Dar, să-ți pară bine: ai avut alt șarm, consumul ne maltratează frumos, fir-ar să fie…! Să zâmbești, da? Ai dat duritate și formă poeziilor… Iar eu, care n-am găsit nici o farmacie în drum în Bucureștiul acesta nenorocit și mare… 
Cândva, am scris despre îngeri veniți în noapte… în paltoane lungi… eleganți… salvând personajul principal de la un mare dezastru. De la un accident, ceva, sau de la o prădălnicie interioară…. Nu mai știu, nu prea îmi mai amintesc. S-o citești pe Teona…! Dacă am s-o termin vreodată…. dacă am s-o public! Mă consumă și pe mine până la autodistrugere. Până atunci, doar lansarea volumelor de autor (la Gaudeamus, la București… n.r.). Încearcă să te odihnești, Cosmina! (Cosmina Cozmean, n.r.). Ești în tren. Eu nu pot dormi, dar, cel puțin sunt în patul meu. Emoțiile sunt mari, Amalia…. Abia aștept să te cunosc! Să nu spui nimănui din „Terapie” (că vin, n.r.)…. Vreau să le fac …surpriză! A, mă întorc la tine, Cristi: Le facem surpriză celor din Terapie: recital în doi…. cu dialog! Învață-ți replica! Apoi…. Am uitat poeziile acasă. Scrie-le pe ceva și vino tu cu ele!… Ești nebun! Sunt în mașină, spre capitală… Nu ne-a ieșit! Sau, poate, doar… n-am avut curaj! Și-apoi, tot niște emotivi… Niște speriați am rămas… Dezorientare totală! Parcă eram loviți cu lotca… Timpul trece prea repede…. Abia ne-am revăzut și…. parcă ne e teamă că se termină. Ai mei, cu câteva ore de plecare… În seara precedent… Zburlit păr… Repede…. Repede… Unghii… Să arate mama bine la autograf! Și rochia de gală cărată în paporniță degeaba tot drumul. Rămas copila așa îmbrăcată să se poată asorta cu mama la culoare… Pictat mâna. Trei ore, detalii… oglindă…. emoție pictor. Copilă de 16 ani… Nu pictase niciodată mâini. Să se mândrească, trecut și purtat autograf la încheietură… Un telefon…! Surpriză maximă…! Prietenă prea modestă pentru a veni cu cadoul la lansare. Mi-a ars, mi-a înșurubat, lipit, tras, ca prin războiul de țesut, covoare zeci de fluturi. Semnătura ei peste semnătura mea. Artă pentru artă… ca să parafrazez. Și, iarăși, starea aia tâmpită de oboseală, de extaz, de…măi frate… Îmi dau seama că nu știu, nu pot să exteriorizez! Doar gem de bucurie !…. În scurt, în
grabă… din nou cu frica de a nu-mi ajunge timpul să mă bucur. Că trebuie să plece pentru a ne odihni și a porni dimineață spre capitală. Mașina în trombă. Prietenă care nu mai venea. Așteptat trei sferturi de ceas la scară. Plecat cu părul ciufulit, nepieptănat doar pentru a fi punctuală. Dar, iertat prietena… Și tata pitulându-se modest pe locul din spate al mașinii. Noapte… faruri pe autostradă… apoi zori mijind… discuții în contradictoriu despre cerul dimineții… Romexpo… Gaudeamus… Derutare totală… emoții… emoții… emoții… Se deschide abia la 10.00. Panică! Oricum, eram îmbrăcată ca o sorcovă: toate culorile vii prinse într-un ac de siguranță la mijloc, pentru a nu-mi murdări trena succesului. Rochie roșie! Paporniță albastră. Precum păsările mele dragi… Mers puțin mai în lateral. Tras șoșonii din picioare… Luat tocurile indispensabile personalității mele… Nu mai aveam ruj… Nu-l luasem de-acasă! Prietena… salvat situația. S-a achitat de faptul ca am așteptat după ea atât de mult în mașină, la plecare. Pieptănat în geamul de la ușa de la intrarea în pavilionul lateral unde avusese loc lansarea în vară. Dezolant! În interior praf… Hârtii aruncate. M-am du cu gândul la Titanic. Parcă fusesem la bordul lui și nu mai eram… Iar covorul… O mochetă de la intrare…. care era totuși roșu… sau verde?! Nu mai știu. Eram preocupată doar să-mi descâlcesc părul cu o perie știrbă… Tremuram toți din toate încheieturile. Cam friguleț… Și, apoi, amestecat prin mulțime…. Un grupuleț mic: eu, Mari, tata și zâna mea minunată, copila mea! Lumea se adună ca spre vadul unei ape. S-a deschis! Tropa, tropa, tropa… Încercăm să găsim locul. Într-un final întreb la un stand. Acolo… se văd mai multe scaune! Mulțumim și plecăm. Normal! Mai multe scaune! Doar suntem o echipă de „terapiști”. Ne apropiem. Hmmmm! Și, totuși, cam puține scaune…. cam puține, lume multă… Nu îl văd pe domnul Tarhon, nu-l văd! Dacă nu mai vine? Dacă s-a întâmplat ceva imprevizibil…? Minte de femeie slabă! Ce se poate întâmpla? La asemenea evenimente, nimic de rău… Doar de bine… doar de bine…! Îmi tremură 
picioarele. Îmbrățișez pe Rodica (Rodica Norocea, n.r.) pe care doar FB (facebook, n.r.) mi-a îngăduit să-i cunosc sensibilitatea până atunci. Și pe Lu (Lucia barbu, n.r.), și pe Magda (Magda Ignat, n.r.), pe… nu-mi vine-n minte acum numele… Muiere și eu! Poale lungi și minte scurt…! Ce fraieră sunt la emoții! Pic din picioare! Sunt extenuată. Se vede de la o poștă! Îl văd pe Cristi! Ne săgetăm cu privirile! Impetuos se îndreaptă spre mine. Ne îmbrățișăm. Obosiți, încordați. Spune Cristi… că era să nu ajungi…! Și Cosmina, care nu mai apare… Ba da: o văd!… Pălăria mai purta încă aroma cafelei vărsate în tren. Am mirosit-o când ne-am strâns în brațe. Dar, n-am spus nimănui! Mari, făcându-ne fotografii într-una. Memorabile, cu bun gust, de epocă precum fluturii ei care mi-au stricat vreo trei volume în nebunia lor… Și… iată-l și pe domnul Tarhon: elegant…! Și mi-a plăcut că am putut asorta albastrul păsării de la mâna mea cu cravata și fularul lui… Ca o punte… Ca o legătură. Editor și… ucenic! Păi, ce,-i de colo…? Să ai doi editori?! Cezar (Cezar A. Mihalache, n.r.), cu un zâmbet cald, ceva mai în lateral… Deja eram ca acasă. Toți cei de acolo eram acasă doar prin prezența celor doi. Și a invitatului de onoare: Andrei Sever Mureșan. Alina Danciu, Andreea (Andreea Vasilica Arsene, n.r.)… Superbe… tinere… primitoare, calde, sincere! Și atât de… autoare și ele! Atât e înzestrate! Eram acasă, nu mă înșelam…. nu… nu! Cineva ne oferă gratuit spațiu pentru înființarea Cenaclului nostru… Domnule Crețu (Iulian Crețu, n.r.), să ne invitați la cultură gratis!… Lumea știe?! 
Realizează ce ne faceți…?! Mai în spate, cineva care scrie poezii dintr-un scaun cu rotile… Am frânt emoții și admirație în secunda aceea. Terapist nu glumă! Alex (Alexandru Eneche, n.r.), bine ai venit! Dar… iar… timpul scurt… scurt… scurt. Trecem pe rând pe la microfon… Mari, prietena mea, îmi spune în drum spre casă: Poeziile voastre… le-am ascultat cu atenție… dor! Esență de durere, transmit…! Păi, ce?! Așa sunt visătorii: dureros de sensibili! Și incidentul de la Nord. Cu o pasăre călătoare căzută printre șine și vegheată îndeaproape (referință subtilă la starea de rău a Cosminei Cozmean, după eveniment, n.r.). E doar o metaforă plină de încărcătură și învățăminte! Despre zbor, ascensiune, desăvârșire prin sentimente și artă! Sentimente halucinante alergând haotic pe hârtie… Fiecăruia ni s-a împlinit un vis. Cunoașteți tremurul pixului în autograf…?!
Amalia Năcrin
*
Dimineața de Duminică, 23 noiembrie. Am plecat de acasă devreme, cu gândul de a ajunge la timp la marea întâlnire cu grupul „terapiștilor” (la Gaudeamus, n.r.). Totuși, ne-a luat ceva timp până ne-am informat. La etaj, la sala „Mircea Sântimbreanu”, împătimiții de poezie erau deja strânși, l-am zărit pe Romeo Tarhon care vorbea la microfon, prezentând autorii cărților care se lansau sub ochii noștri. M-am strecurat cuminte printre invitați, dar am fost repede reperată de liderul grupului care mi-a făcut semn să mă apropii de microfon, să facem poze… Am avut plăcerea de a ma afla lângă oameni cu care interacționasem doar pe FB, descoperindu-le talentul, sensibilitatea, acuitatea versului cizelat sau frust, mereu minunat. Descopeream chipuri familiare, îl auzeam pe domnul Tarhon, apoi pe Lucia, pe Rodica… Doamna Carmen Rodica Norocea m-a recunoscut și a venit sa mă îmbrățișeze, am sarutat-o ca pe o veche prietenă. Toți cei care s-au aflat la microfon au menționat faptul ca si-au regăsit aici familia de suflet. Acesta a fost și sentimentul meu. Oameni frumoși, având ceva de spus, un umor spontan, de bună calitate, emoție, vibrație… Eram paralizată de emoție. Am reușit, în cele din urmă, să iau un 
volum pe care-l strângeam la piept ca pe o comoară. Mi-am făcut mie însămi niște promisiuni în acea zi. Sigur vor mai fi întâlniri, lansări de carte, ocazii să ne cunoaștem. Le mulțumesc tuturor pentru atmosfera de sărbătoare, pentru regalul de poezie. Le mulțumesc organizatorilor și inițiatorilor grupului pentru că ne-au indus aceasta sfântă stare de competiție spirituală. Am descoperit grupul în septembrie și în noiembrie deveneam co-autor într-o minunată antologie de poezie contemporană. A fost un eveniment memorabil care, sigur, va avea și un „va urma”…
Daniela Badea
*
Îmi cer scuze celor care mi-au așteptat prezența, acelor prieteni minunați care au interacționat cu mine prin intermediul grupurilor din rețeaua de socializare „Facebook”! Diverse aspecte personale m-au oprit din drumul spre București… Cum mi-am dorit să ajung la „Gaudeamus-2014”, vă mărturisesc că am fost și sunt sufletește alături de voi și mă bucur că pot împărtăși aceste sentimente minunate cu ajutorul impresiilor și fotografiilor postate de la acest superb eveniment. În ziua lansării antologiei TERAPIE PRIN POEZIE nu am avut liniște… Atunci când, în cele din urmă, am reușit să-mi instalez fizicul, cuminte, în fața monitorului, am așteptat cu nerăbdare primele semne de entuziasm de la cei prezenți… Vă mulțumesc pentru impresiile și fotografiile postate. Aștept cu bucurie tot mai multe amintiri legate de acest eveniment. Felicitări tuturor autorilor de carte personală și coautorilor din antologia colectivă, dar și tuturor membrilor care ne citesc creațiile și ne încurajează prin aprecieri!
Emilian Lican
Lasă un răspuns