Oftica…

Moș Gheorghiță era trecut prin multe. Fost perceptor, casier și contabil, avusese mereu de-a face cu oameni de tot soiul. Ajunsese adevărat negustor de oameni. Îi plăcea gluma, dar și treaba. Era om de cuvânt, gata să ajute, sufletist, dar îi plăcea să și glumească, să facă șotii. Cei din Bârda îl știau și întotdeauna, unde ajungea el, se făcea voie bună.

La Broșteni era mare târg în fiecare duminică. Veneau oameni din zeci de sate să vândă și să cumpere. Târgul începea foarte devreme. Cei de departe trebuiau să meargă toată noaptea pe drum ca să ajungă la timp. În Florești, sat vecin cu Broșteniul, era un bătrân, moș Toader, care rămăsese singur. Spirit întreprinzător, găsise o întrebuințare celor vreo patru-cinci camere ale casei sale. Casa era la marginea drumului ce venea de la Severin și trecea spre Motru și sâmbătă noaptea pe drum era tot un dute-vino de care, căruțe și călători. Treceau la târg. Moș Toader primea în casa lui pe oricine și-l găzduia peste noapte. Îi dădea și lui dimineața fiecare cât voia. Iarna le făcea și focul. Chiar dacă era doar câte un pat în fiecare cameră și câteva scaune, oamenii se mulțumeau să stea și pe jos, ba chiar și în picioare, numai să nu stea în drum, mai cu seamă când era vreme rea.

Într-o seară, la moș Toader a ajuns și moș Gheorghiță din Bârda. Era împreună cu un bun prieten al său, moș Dumitru. Crescuseră împreună, fuseseră împreună la școală, în armată, în război, se aveau ca frații. În casa lui moș Toader era aglomerație de n-aveai unde arunca un ac. Afară era zăpadă și viscol. Moș Toader abia se strecura printre ,,chiriași” până la sobe să mai facă focul. Pe paturi erau câte cinci-șase. De scaune nici nu mai putea fi vorba. Grea problemă să stai, om bătrân, în picioare, o noapte de iarnă, după ce străbătusei câteva zeci de kilometri pe jos. Pentru cei doi bătrâni nu se întrevedea nici o șansă de a sta altfel decât în picioare. Nimeni nu-i cunoștea dintre cei prezenți. Nimeni nu s-a oferit să le dea locul. Moș Gheorghiță s-a strecurat cu greu într-o cameră, până aproape de sobă. Acolo a început să tușească. Se prefăcea. Tușea sec, cu spasme. De la ușă, moș Dumitru i-a strigat, când tusea i s-a mai potolit: „ – Ești bolnav, mă Gheorghe!” „ – Sunt bolnav, mă nea Dumitre! Nu mai mă fac bine!” „ – Dar ce boală ți-au găsit?” „ – Oftica! Mi-au dat drumul acasă, că nu mai au ce-mi face. Mă duc la târg să iau vreo vită, să aibă muierea ce tăia la pomană!” „ – Mă, săracul de tine!” a mai zis moș Dumitru. Din camera respectivă, lumea a început să iasă buluc, călcându-se pe picioare. Oftica era o adevărată ciumă la începutul veacului trecut. Unde apărea, toată casa dispărea. Nu erau antibiotice, alte medicamente nu erau și cel atins era sortit pierzării. În două minute, camera în care era moș Gheorghiță a rămas goală, patul eliberat. Moș Gheorghiță s-a așezat pe pat și a început iar să tușească. Moș Dumitru, de la ușă, în auzul celorlalți, a mai zis: „ – Mă, Gheorghe, vin eu lângă tine, că și așa sunt bătrân. Dacă s-o lua, s-o lua! Să închid și ușa, ca să nu se întindă și la oamenii ăștia!”

Moș Dumitru a intrat în cameră, a închis bine ușa, a stins lumina și s-au culcat amândoi în pat până dimineața.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*