Frânturi de gânduri şi sentimente la împlinirea a şapte ani de la momentul marii sale treceri…
Mi-am adus aminte pentru câteva momente, cuprins fiind de emoţie, respect şi veneraţie, de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan acum, la împlinirea a şapte ani de la momentul naşterii sale în viaţa cea cerească, după o lungă şi grea suferinţă, cruce şi încercare, având venerabila vârstă de 77 de ani, eveniment ce s-a săvârşit în ziua de joi – 22 Noiembrie, totodată şi în timpul slujbei prohodirii şi înmormântării sale, care s-a desfăşurat în ziua de sâmbătă – 24 Noiembrie anul 2007 la Mănăstirea Sihăstria – Neamţ, la care am reuşit să particip şi eu alături de foarte mulţi slujitori ai altarului bisericesc străbun şi ai cinului călugăresc, precum şi de mulţi fii duhovniceşti şi ucenici, cunoscuţi ori apropiaţi!…
Personalitatea Părintelui Arhimandrit Ioanichie – Duhovnicul ori Părintele Duhovnicesc s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; după aceea cultura teologic – duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii Preacuvioşiei Sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!… Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…
Sfinţia sa realiza faptul căpăstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1]. Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…
Şi totodată, Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan a fost un om al bucuriei, al seriozităţii, conştiinciozităţii şi discreţiei ori modestiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Ioanichie de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ, şi toate acestea fiindcăvocea profetică a Bisericii şi a Părintelui duhovnicesc din Ea, se aude în istorie, căci nu se concepe ca, propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, curăţindu-l şi îndepărtându-l prin baia celui de-al doilea botez, adică prin lacrimile pocăinţei.
Citindu-i datele sale biografice mă uit, cu multă admiraţie, la data şi locul naşterii sale: – 10 februarie anul 1930 în localitatea Stăniţa, judeţul Neamţ; la studiile pe care le-a făcut: 1942 – 1949 la Liceul Comercial din Roman; la anii de studii teologice săvârşiţi între anii 1971 – 1975 la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti; la faptul că a intrat de la vârsta de 19 ani ca frate în Mănăstirea Sihăstria – Neamţ, unde în anul 1953 a fost hirotonit diacon, urmând a fi între anii 1949 – 1971 casier, contabil şi secretar, precum şi ghid la această strălucită „vatră de sihăstrie românească”; apoi între anii 1971 – 1990 a fost casier, contabil şi ghid la vestita lavră nemţeană a Bistriţei; în anul 1979 va fi hirotonit ieromonah; în anul 1987 este ridicat la rangul de protosinghel, iar în anul 1992 la cel de arhimandrit, tot la Mănăstirea Sihăstria, unde a cunoscut foarte mulţi din pleiada marilor duhovnici români din perioada interbelică şi postbelică, cum ar fi părinţii: Ioil Gheorghiu, Ioanichie Moroi, Arsenie Papacioc, Paisie Olaru şi îndeosebi marele său şi al nostru îndrumător duhovnicesc – Ilie Cleopa; la demnitarii şi slujitorii bisericeşti pe care i-a cunoscut şi cu care a colaborat: – Patriarhii Iustinian, Iustin, Teoctist – şi el trecut cu doar câteva luni în urmă, şi care l-a evocat de multe ori deoarece l-a apreciat foarte mult, de asemenea nu în ultimul rând, actualul întâistătător al bisericii noastre – în persoana P.F.P. Daniel, ori Episcopii Eftimie al Romanului şi Casian al Dunării de Jos; Nu în cele din urmă îmi aduc aminte de zecile de articole, studii şi cărţi apologetic – misionare şi ziditoare de suflet, pe care le-a scris cu o competenţă, cu o rigoare ştiinţifică şi pastorală deosebită, cum ar fi spre exemplu: în anul 1980 „Patericul Românesc”, cu 736 pagini, apărut la E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti în condiţii deloc uşoare, bine ştiind regimul totalitar – comunist sub care vieţuiam cu toţii; 1984 „Convorbiri duhovniceşti” – vol. I, apărut la Editura Episcopiei Romanului iar în 1988 cel de-al doilea volum al acestei lucrări, tot la Roman; 1992 „Pelerinaj la locurile sfinte” (reeditare din anul 1988 a cărţii „Mărturii la locurile sfinte”), apărut tot la Roman; în acelaşi an au mai apărut: „Călăuză ortodoxă în Biserică” apărută la Editura „Trinitas” din Iaşi; în anul 1993 a apărut „Călăuză ortodoxă în familie” la aceeaşi editură a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, apoi „Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii”, „Părintele Paisie Duhovnicul”; în anul 1994 au fost publicate „Părintele Cleopa Duhovnicul” sau „Convorbiri cu teologi ortodocşi şi străini” – toate apărute la aceeaşi editură bisericească ieşeană, multe dintre aceste lucrări fiindu-i traduse şi în limbi de circulaţie internaţională cum ar fi: engleză, franceză sau greacă.
Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Ioanichie Bălan – cel care a ajuns, în urmă cu şapte ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!
Lasă un răspuns