„Către cei născuți întru limba română…”

Ca procedeu inedit, fără pereche în majoritatea limbilor, funcționează în limba română categoria substantivelor care pot avea la plural două forme, cu sensuri diferite. De data aceasta nu mai este vorba de neologisme, ci de cuvinte vechi. Iată, de la corn sau cot ori cap, avem chiar trei forme de plural, care corespund fiecare altui sens: corni, cornuri, coarne; coți, coturi, coate; capi, capuri, capete. Se înțelege că aceste cuvinte sunt la singular polisemantice, sunt „mai” polisemantice decât formele de plural: vis – vise, visuri, timp – timpi, timpuri; creier – creieri, creiere.

Procedeul este foarte viu și activ, aplicându-se și la neologisme: rapoarte – raporturi, nivele – niveluri, elemente – elemenți, termeni – termene, cadre – cadruri. Avem deci trei posibilități de exprimare a pluralului: prin -i, prin -e și prin -uri. Ele corespund în mare celor trei genuri din limba română. Interesant este că cele trei forme de plural diferențiază sensuri după gradul de abstractizare: forma masculină este pentru sensurile cele mai concrete dintre sensurile pe care le are forma de singular, iar forma neutră, în -uri, este atrasă de sensul mai abstract, mai puțin concret: elemenți – elemente, rapoarte – raporturi, nivele – niveluri. Așa se face că forma feminină a pronumelor estefolosită cu sens abstract, nu cea masulină: una zice, alta face, asta e!, acestea sunt de făcut, cele povestite, am pățit-o etc.

Nu este ușor să stăpânești diferența dintre concret și abstract, și mărturisesc că sunt momente când eu, unul, ezit între a spune nivele sau niveluri… Nu ezit să deosebesc rapoarte de raporturi, așa cum unii ezită între succese și succesuri, dar asta este o chestiune strict personală! Căci, nota bene!, nu toate substantivele au două forme la plural. Iar la unele dintre ele, între cele două forme nu există nicio deosebire de sens. Vezi celebra pereche chibrite – chibrituri!… Sau hotele – hoteluri.

Pe scurt, existența acestor substantive cu două forme de plural deosebite semantic este o subtilitate a limbii române, o „găselniță”, care încurcă mințile mai sărăcuț înzestrate. Dar este limpede că apariția în limba română a acestui procedeu semiotic denotă inteligență, inventivitate, creativitate etc.

S-ar părea că latina avea și ea această ciudată clasă de substantive cu două forme de plural. Vezi locus – loci, loca, jocus – joci, joca.  Limba latină este o limbă bine atestată prin sute și mii de texte. Insuficiente totuși ca să avem o idee precisă și completă despre latina vorbită, despre tendințele de evoluție ale acestei limbi. Tendințele acestea au fost puse la încercare de popoarele din Imperiul Roman cu care latina a intrat în contact, devenind cu timpul limba națională a acestor comunități. Adoptată de acești autohtoni, latina s-a simplificat mult, multe dintre tendințele ei de evoluție au fost abandonate.

Se pare că acesta este și cazul substantivelor latinești cu două forme de plural. Nu știu dacă într-adevăr procedeul s-a păstrat în română și numai în română, ca moștenire din latină. Acest fapt de limbă ar fi de o importanță extraordinară! Ar dovedi – alături de alte fapte asemănătoare, că strămoșii noștri latinofoni și latinofoRi au fost excelenți cunoscători ai limbii latine. Ar dovedi că limba latină le era limbă maternă și că alcătuiau o comunitate suficient de numeroasă ca să conserve și să impună subtilitățile limbii latine!

Dar chiar și la singular limba română ne pune în situația de a alege între două cuvinte, două „forme” de singular, ușor deosebite semantic: bob – boabă, joc – joacă, nod – noadă, pom – poamă, fapt – faptă, lăsat – lăsata (lăsatul secului și lăsata din bătrâni), cu sensuri diferite, sau sinonime, dar stilistic diferențiate: cojoc – cojoacă, floc – floacă. Partea interesantă este că avem de-a face cu substantive care nu au referent ființe vii, la care să existe deosebiri de gen natural. Ci referentul este obiect neînsuflețit sau chiar lipsit de materialitate; lăsatul – lăsata. Aceasta ar dovedi că, la un nivel foarte subtil al mentalului, vorbitorii atribuie o semnificație genului masculin versus feminin, dincolo de semnificația pe care o are genul natural, la substantive ca ursus – ursa. Din nou, este vorba de o moștenire din latină. Un procedeu pe care româna nu numai că l-a păstrat, dar l-a și dezvoltat.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ele s-au păstrat o vreme și în latina vorbită în Nordul Dunării. Formele lupoaică sau ursoaică sunt mai recente. Vezi Ursa Mare, Ursa Mică, toponime ca Coasta Lupei. Ciudată este în latină perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului, al abstractului pur.

Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacăbob-boabăfapt-faptănod-noadăfloc-floacă, lăsat-lăsată.

Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă, mai puțin filosofică, dar de o subtilitate și ea greu de egalat. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe.

Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti, buni cunoscători ai domeniului, în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat de tot. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacăfapt-faptă, moc-moacă.

Morfologia verbului ne oferă şi ea câteva ciudățenii, cum ar fi seria de verbe de tipul mă îndoimă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia dintre verbele latinești albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina unor vorbitori precari, secundari, ai latinei. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. 

Românul s-a folosit și demisteriosul sufix verbal  -ez pentru a crea dublete ca manifestă – manifestează, acordă- acordează: Boala se manifestă prin… / Ei manifestează împotriva… Acordă atenție – acordează pianul… Intră aici şi participiile înflorit-înfloratadeverit-adevărat, curăţit-curăţatdatorită-datoratăîngrijit-îngrijat, forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a. Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic.

Semnalez faptul spectaculos că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, alcătuind o pereche întru totul similară celor de mai sus: curățare-curățire etc., ceea ce ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc mai departe un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente în succesiune temporală, cea latinească şi cea românească. La aceeași concluzie ne duce și discuția privind etimologia unor cuvinte ca adăpa, degetar sau cepar ori apar. Ele pot fi explicate la fel de bine printr-un etimon latin, ca și prin formarea lor în interiorul limbii române. Într-atât de bine seamănă româna și latina! Ceea ce confirmă spectaculos încă o dată dreptatea pe care a avut-o Alexandru Rosetti atunci când a dat vestita definiție: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre.” (definiție ușor „prelucrată” pe Wikipedia)

Așadar, limba română este limba latină!… Nu se poate afla care este momentul în care latina devine limba română. Un asemenea moment nici nu există, căci în mod firesc orice limbă este vorbită de mai multe generații, de vârste diferite. Totdeauna există străbunici și strănepoți, care se înțeleg între ei, vorbesc aceeași limbă, ceea ce înseamnă că nu putem indica nici măcar secolul în care se produce trecerea de la ceea ce numim limba latină la oricare  limbă romanică!… Nu poate fi un moment, ci o perioadă de trecere, care poate dura cel puțin două-trei secole…

…Perechea îngrijit-îngrijat, derivată de la un cuvînt de  bază slav, ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară, păstrată și în latina latinofonilor ajunși pe malul Dunării.

Consemnăm, de câte ori este cazul, conservarea, din latină în română, a unor fapte de limbă care particularizează latina, considerând că acest fenomen nu se putea petrece decât în condițiile în care vorbitorii latinei care au adus-o în Dacia erau niște cunoscători deplini ai limbii latine, ceea ce infirmă vestita teză de care fac atâta caz neprietenii noștri, cum că strămoșii noștri romani erau o adunătură „ex toto orbe romano”, care, deci, vorbeau o latină precară, alta fiind limba lor maternă, a fiecăruia!

Vom mai avea ocazia să înregistrăm asemenea situații, mai mult sau mai puțin unice, când în fața vorbitorului român apare obligația de a alege între două soluții posibile teoretic, din care însă numai una este cea potrivită, iar adecvarea respectivă nu este chiar așa ușor de stabilit. Bunăoară, în continuarea celor de mai sus și fiind mai departe cu un ochi la limba franceză, am putea introduce în discuție și substantivele derivate din forma lungă a infinitivelor: instalare față de instalație, rezervare – rezervație, creare – creație, satisfacere – satisfacție. În franceză avem un singur cuvînt, pe care limba română l-a împrumutat, dar nu l-a preluat mecanic și servil, ci a știut să-l introducă într-o pereche de termeni aflați în opoziție,  dobândind astfel un plus, un câștig, o posibilitate expresivă inaccesibilă limbii de care s-a folosit cu atâta ingeniozitate.

Ne limităm deocamdată la exemplele date – le vom completa când se va ivi alt prilej, pentru a prezenta acum un caz cu totul neobișnuit, când limba română ne pune să alegem între 12 soluții diferite, nu mai puțin de douăsprezece! Colegii mei, profesori de limba română, de data asta cred că nu ghicesc, nu-și dau seama unde vreau să ajung, deși este vorba de o situație extrem de frecventă, în vorbirea noastră cea mai curentă! Prea puțin comentată însă din această perspectivă, a excelenței românești, vădită și prin graiul nostru.

Am în vedere secvența alcătuită din articolul genitival al, a , ai, ale și formele de genitiv ale pronumele relativ care, în număr de trei: cărui, cărei, căror. Sunt posibile 12 combinații ale acestor elemente. O asemenea combinație, să zicem într-o secvență atât de banală precum cartea al cărei preț este…, este alcătuită din articolul genitival/posesiv al și pronumele relativ cărei. Este o combinație de „instrumente gramaticale” extrem de ciudată. Cele două cuvinte sunt flexibile, flexionează prin acord, dar regula acestui acord nu este deloc simplă: al se acordă cu substantivul subiect din propoziția atributivă: preț, masculin singular, deci al. Nota bene: se acordă cu un substantiv care urmează să fie rostit, fără să fie în vecinătatea sa imediată.

Între articol și substantivul determinat se interpune pronumele care, a cărui formă, prin acord, este determinată de un substantiv care se poate afla la distanță de mai multe cuvinte: cartea aceea albastră și cu titlul scris cu roșu, al cărei preț nu este prea mare… După cum se vede, acordul se face numai în gen: feminin. Cazul genitiv al formei cărei este luat, prin acord, de la un substantiv care lipsește, care se află în ceea ce specialiștii numesc structura de adâncime a unui enunț. În cazul de față punctul de plecare este (am cumpărat această) carte, prețul cărții (este mic). Prin introducerea lui care în locul substantivului cărții, care va prelua de la acesta semnele de genitiv și feminin: cărei. Ajungem astfel la secvența al cărei.După cum se vede, ca să nu se repete substantivul, introduc pronumele care, pe care îl acord în gen, număr și caz cu substantivul, dar nu cu substantivul în forma cu care rămâne în enunț, ci cu forma pe care am eliminat-o din enunț: cărții. Așa ajung la secvența al cărei, care are la bază secvența prețul cărții: articolul (-u)l este înlocuit de articolul genitival al, astfel că preț rămâne aparent nearticulat, iar care ia forma genitivului  cărții, care a dispărut din text. Dar rămâne prezent în mintea vorbitorului, fără mintea acestuia textul nu ar putea fi construit corect.

Nu-i deloc simplă această regulă, acest fel de acord. Cu atât mai mult cu cât secvența al cărei face parte dintr-o paradigmă, dintr-o listă de variante care pot să apară într-un asemenea moment al rostirii: al cărui, a cărei, a cărui, ale cărui, ale căror etc. Lucrul de mirare pe care vreau să-l semnalez este numărul acestor variante  (denumirea este improprie, ca termen cât de cât lingvistic). E vorba de nu mai puțin de douăsprezece variante dintre care românul trebuie s-o aleagă de fiecare dată pe cea corectă!… Și de fiecare dată numai una din variante este corectă! Să numărăm și noi aceste variante: a cărui, a cărei, a căror, al cărui, al cărei, al căror, ale cărui, ale cărei, ale căror, ai cărui, ai cărei, ai căror! O duzină în cap!…

Nu mai cunosc un alt caz, în limba română, asemănător. Când vorbitorul ajunge în situația de a alege una din cele 12 variante posibile. A alege este un fel de a zice, căci vorbitorul trebuie să se conformeze unei reguli prin a cărei aplicare pot rezulta 12 sintagme diferite, pe care limba română îți cere să le distingi, să nu le încurci.

Din fericire, am observat că sunt rare situațiile în care camarazii și tovarășii mei întru limba română greșesc în mânuirea dificilei reguli! Să-i dăm un nume? Regula celor 12 combinații?…

Și mă mai întreb o dată: găsim o regulă de asemenea complexitate în alte limbi? În franceză, singura limbă care mi-e cât de cât accesibilă, sigur nu! Francezii au redus cele douăsprezece variante la una: dont!

Care era situația din latină? Regula se pare că era aceeași: Pronumele relativ qui, que, quod se acordă cu substantivul pe care îl înlocuiește, dar numai în gen și număr, exact ca și care-le nostru, românesc. În privința cazului, pronumele latinesc este pus la cazul funcției sintactice pe care ar fi avut-o în propoziția atributivă substantivul înlocuit, care însă nu mai apare în text a doua oară… Simplu, nu?!

Așadar,  Agri quos colimus, vastati sunt (Caesar) „ogoarele pe care le cultivăm au fost pustiite”. Nos quorum maiores Antiochum superarunt  „noi, ai căror strămoși au învins pe Antioch”. În primul  text, quos este substitutul lui agros, care lipsește din text sub forma de acuzativ, de complement direct. Iar în al doilea text quorum este substitutul unui genitiv al lui nos, formă care nu există de fapt nici în limba latină, deoarece ne folosim de pronumele posesiv noster

Dacă modificăm un pic textul latinesc obținem o secvență mai ușor de analizat. Să zicem Daci quorum maiores Antiochum superarunt!… Deci punctul de plecare este maiores Dacorum care devine quorum maiores.

Regula nu este deloc simplă. Ne-a fost greu s-o descriem și nouă. Și nu sunt sigur că am descris-o corect. Se pare că ea a fost abandonată de celelalte limbi romanice exact din această cauză: pricinuia dureri de cap… Nu era deloc simplu să fie aplicată, să te folosești de ea. O regulă prea complicată!

Nu și pentru vorbitorii limbii române care, nu numai că au păstrat incomoda regulă, dar au mai și complicat-o prin introducerea articolului definit genitival al, a, ai, ale, care, la rândul său, este o creație a limbii române, o inovație, fără pereche și ea în peisajul romanic, al latinofonilor! Dar și al celorlalte limbi care cunosc articolul!

(Folosirea cu prepoziție a pronumelui care naște dificultăți interesante, îndeosebi dacă e vorba de prepoziție pe, care poate preceda un complement direct, un complement indirect sau un complement circumstanțial:  cartea pe care am citit-o aseară față de crucea pe care am jurat, respectiv cartea pe care am notat telefonul tău. Interesant este că în aplicarea regulei celor 12 combinații nu prea i-am „prins” pe români greșind. În schimb, nu trece zi de la bunul Dumnezeu să nu aud la televizor vreun politician zicând  cartea care n-am citit-o sau cartea care am auzit despre ea că e bună… Evident, este vorba de persoane care nu pot gândi, cu anticipație de trei-patru cuvinte, la ce urmează să spună!…)

În general, articolul, ca parte de vorbire sau ca morfem – cum îl consideră unii, este un capitol glorios (sic!) al limbii române. Articolul este o achiziție recentă a limbajului. Este partea de vorbire cea mai „intelectuală”, solicitând o atenție mereu trează a vorbitorilor, care trebuie să țină seamă de persoana Receptorului, ce mesaje s-au mai schimbat cu acesta, ce și despre ce a mai fost vorba. Este partea de vorbire cea mai meta-lingvistică. Și tocmai această parte de vobire este în limba română mai dezvoltată, mai complexă decât în oricare altă limbă.

Nu sunt multe limbile care au articol. În mod firesc, limbile care folosesc articolul au creat un sistem popriu, de o complexitate care diferă de la o limbă la alta. În limba română însă avem de-a face cu o complexitate copleșitoare. Aparțin acestui capitol următoarele forme:  om (adică substantivul nearticulat), un om, omul, cel tînăr, ăl bătrân, al meu. Adică ceea ce gramatica numește a fi (1) articol zero, (2) articolul nehotărît, (3) articolul hotărît propriu-zis, (4) articolul adjectival (demonstrativ) și (5) articolul posesiv (genitival).

Limba română s-a priceput ca nimeni alta să dea valori noi și formei substantivale ne-articulate: Peste vârfuri trece lună… Bate vânt de primăvară… Corb la corb nu scoate ochii… Taman acest sens, pe care îl capătă în limba română forma nearticultă a substantivului, în anumite contexte, este sensul, valoarea pe care nu o pot exprima substantivele nearticulate în limbile în care nu există articol, în care toate substantivele sunt nearticulate… Absența articolului poate fi semnificativă numai în limbile care uzează de articol. Aceste limbi pot face diferența subtilă dintre Crimă și pedeapsă, titlu de roman, și titlul unui tratat de ciminalistică: Crima și pedeapsa! Între Agonie și extaz, titlul unui text literar, și Agonia și extazul, titlu posibil al unui tratat de psihologie sau psihiatrie.

După observațiile mele, după impresia mea, dintre limbile care folosesc articolul româna este limba care apelează cel mai mult la forma nearticulată, în scopul de a exprima ceva ce altminteri rămâne ne-exprimabil! Nu întâmplător această șansă oferită de limba română este frecvent valorificată de poeți, de Eminescu cel mai mult: Un soare de s-ar stinge-n cer, se-aprinde iarăși soare!…  Peste vârfuri trece lună… Să folosești substantivele lună și soare, denumiri ale unor obiecte unice, la forma nearticlată, este o veritabilă performanță în plan metalingvistic, intelectual… Este frecvent articolul zero și în limba vorbită, în poezia populară: Bate vânt de primăvară…

Colac peste pupăză – sau, în traducerea din româna veche în cea actuală, bomboana de pe colivă: pe lângă cele de mai sus, limba română a mai inventat și un articol, numai al ei, cu totul nemaiîntâlnit în alte limbi. Așa clasific eu sensul și valoarea lui vreun, vreo. El face parte din sistemul de articulare și trebuia la un moment dat să apară. A apărut prima oară în limba română și până acum numai în limba română!

Să ne aducem aminte: articolul precizează poziția Receptorului și a Emițătorului față de referentul /semnificația unui substantiv pe care vorbitorul simte nevoia să-l introducă în enunțul său. Dacă Emițătorul nu cunoaște referentul, „obiectul” denumit, substantivul va fi articulat nedefinit, nehotărît: Pe drum am întâlnit o fată. Dacă acel referent este cunoscut de Emițător, substantivul se articulează hotărît: Fata cu care m-ai văzut ieri este fiica mea. Dar mai sunt de imaginat încă două situații teoretic posibile: persoana despre care vorbim este necunoscută atât Receptorului, cât și Emițătorului: Crezi că o să vină vreun student la curs? În satul acesta există vreo fată numită Maria?

Așadar, în aceste situații vom apela la cuvîntul vreun, vreo, pe care grămăticii români îl consideră adjectiv nehotărît, alături de o mulțime de alte adjective/pronume nehotărîte: cineva, ceva, altul…… Ce legătură are vreun, vreo cu aceste adjective? Locul său este alături de un, o, segmentând împreună domeniul „necunoscut pentru Emițător”! Articolul un, o pentru obiectele necunoscute numai receptorului,  articolul vreun, vreo, pentru obiectele necunoscute atât pentru Emițător, cât și pentru Receptor.

În fine, a patra situație teoretic posibilă: Emițătorul vorbește despre un obiect necunoscut numai pentru Emițător, nu și pentru Receptor! Dacă încercăm să ne imaginăm o asemenea situație, constatăm că ne vine greu s-o facem. Constatare suficientă pentru a pricepe de ce nu există niciun semn lingvistic, cuvînt sau morfem, care să facă față acestei situații rarisime, dacă nu cumva chiar imposibilă! Imposibil de imaginat chiar!… Ne întoarcem la vreun, vreo, pe care l-am propus pentru …premiul Nobel, căci este fără de pereche, de corespondent în alte limbi, având funcția de articol, un articol existent, ca semnificație, ca valoare, numai în limba română. L-am identificat ca atare în teza mea de doctorat, în urmă cu vreo 36 de ani: nel mezzo del cammin di nostra vita… Iar în tot acest răstimp niciun coleg nu m-a învrednicit cu o replică, cu un răspuns, din care să pricep cât de mult m-am înșelat…

Drept care, lăsat de capul meu, am perseverat și am stabilit o legătură de „consonanță” între acest articol și modul verbal prezumtiv. Despre modul verbal prezumtiv s-a spus deja, de către cei ce l-au identificat primii – este vorba de fosta mea profesoară și colegă ELENA SLAVE, că este un mod verbal care există numai în limba română. N-a existat în latină, nu există nici în vreuna dintre celelalte limbi romanice sau indo-europene.

Modul verbal prezumtiv se constituie din formele verbale de tipul va fi fiind, o fi fost, va fi fost, o fi, o fi fiind etc.  Eu am emis ipoteza că am avea de-a face (1) cu un vast domeniu al prezumtivului, în care intră articolul vreun, vreo, modul verbal prezumtiv și unele cuvinte – pronume și adverbe (cum ar fi oriunde, undeva etc), iar originea acestui capitol aparte din gramatica și lexicul limbii române, dacă nu este în limba latină, va fi fiind, a conchis ipotetic Elena Slave, o creație a daco-romanilor, ulterioară despărțirii de restul lumii romanice. Eu aș zice că este vorba de (2) o moștenire din limba dacilor, unde ar fi existat și modul prezumtiv, și articolul respectiv. Învățând latinește, dacii au transferat în limba latină prin calchiere o mulțime de strucuturi gramaticale și lexicale din limba pe care o părăseau, îmbrăcând în haină latină semnificații care existau numai în limba dacilor. Domeniul prezumtivului, atât de specific limbii române, este un bun exemplu al simbiozei originale, daco-romane, pe care o reprezintă „fenomenul” românesc, în toată amplitudinea și complexitatea sa unică.

Intră în sistemul de articlare și niciun, nicio. Îl putem numi articol negativ! Acest articol apare în propozițiile negative, în alternanță cu vreun, vreo, în propoziții interogative: O fi existând vreo fată Maria în satul vostru? Nu există nicio fată Maria în satul nostru.

Este important pentru limba română și vorbitorii ei să constatăm câtă complexitate, câtă inteligență și creativitate s-a decantat prin ani și a devenit bun spiritual comunitar prin semnele, cuvinte și morfeme, ale limbii române.  Articolul este partea de vorbire cea mai recentă și cea mai „intelectuală”, „mai” metalingvistică, în structura limbilor indo-europene care s-au învrednicit să-l dobândească, să-i simtă nevoia! Nu toate!

Originalitatea limbii române și „avansul” luat la acest nivel de excelență nu-s de trecut cu vederea! Chiar dacă nu ne pică bine, nu ține de „specificul românesc” să ne lăudăm prea tare cu isprăvile noastre. Dar nu putem consemna anumite aspecte fără a le cântări și valoarea.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*