Relaţiile româno-germane – istorie şi istoriografie (2)

Tot în această perioadă a neutralităţii, România a fost teatrul unor acţiuni de sabotaj pregătite şi organizate pe Dunăre de către serviciile speciale britanice. În scopul amintit, “agenţiile de navigaţie Watson & Youell şi Anglo-Danubian au fost transformate în organizaţii de sabotaj. Printre misiunile primite de aceştia era şi blocarea Dunării în zona Porţile de Fier. Pentru a coordona mai bine aceste activităţi, s-a creat la Londra societatea Goelland Transport Limited, care avea o sucursală la Bucureşti”. Lipsa de combativitate manifestată de serviciile româneşti în prevenirea şi reprimarea sabotajelor care vizau, de fapt, zona de interes economic german, a dat prilejul maşinii de propagandă a Reichului să lanseze violente atacuri care incriminau încălcarea neutralităţii asumate anterior, la nivel declarativ, de ţara noastră. Tonul era atât acuzator, cât şi triumfalist, luând în considerare faptul că tentativa engleză de sabotaj pe Dunăre eşuase la 5 aprilie 1940.

Silit de succesiunea evenimentelor din viaţa politică europeană, Carol iese din espectativă în noiembrie 1939 şi se alătură demersurilor belgiene şi olandeze pentru reinstaurarea păcii, iar ministrul de externe Grigore Gafencu face publică, la 28 octombrie, propunerea română privind constituirea unui “bloc al neutrilor”, pe următoarele baze: “1) neutralitatea desăvârşită în cadrul actualului conflict; 2) neagresiunea între statele făcând parte din bloc; obligaţiile de asistenţă mutuală stipulată între unele state făcând parte din bloc rămân valabile în caz de agresiune; 3) în cazul unei agresiuni externe împotriva unuia dintre statele făcând parte din blocul neutrilor, celelalte vor păstra cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de statul atacat; 4) deciziuni luate de acord în vederea normalizării măsurilor militare luate la frontierele comune; 5) stabilirea unui contact direct între miniştrii Afacerilor Străine ai statelor făcând parte din blocul neutrilor; 6) adoptarea unor măsuri de ordin economic în baza comunităţii de interese”.

Din păcate, “răspunsurile guvernelor turc, iugoslav şi elen la propunerile României au venit mai târziu decât s-a aşteptat iniţial Gafencu”, abia spre sfârşitul anului, ceea ce a dus la întârzierea momentului în care s-ar fi putut face tatonări la Roma, Sofia şi Budapesta. Trebuie să avem în vedere mai mulţi factori care au concurat la zădărnicirea tentativei de constituire a “blocului neutrilor”, la eşecul acestui proiect: rivalităţile şi disputele teritoriale dintre statele sud-est europene: politica de revizuire a frontierelor; refuzul Bulgariei şi Ungariei de a consimţi la o apropiere cu unele state membre ale Înţelegerii Balcanice: opoziţia marilor puteri europene (în special Italia şi Germania).

Ce a urmat se cunoaşte: “precipitarea evenimentelor militare pe Frontul de Vest, campania de presă antiromânească din Ungaria, poziţia guvernelor Angliei şi Franţei – care acuzau România de lipsă de înţelegere faţă de Bulgaria, noua atitudine a Sovietelor au avut drept consecinţă izolarea ţării”. Presat de împrejurări, speriat de succesele germane în Vest şi de ameninţarea sovietică, Carol al II-lea schimbă, în mod oficial, la 29 mai 1940, traseul politicii externe a României, preferând apropierea de Germania. Se încheie “faimosul Pact al petrolului, semnat de Cancicov şi Neubacher, cunoscut şi sub numele de Pactul armament-petrol, dat fiind că România livra Reichului cantităţile de ţiţei ce-i reveneau ca redevenţe de stat, iar Reichul trimitea în schimb arme, inclusive cele capturate din Polonia. Pentru schimbul realizat, părţile nu efectuau plăţi în numerar”.

Lunile următoare aveau să aducă prăbuşirea graniţelor ţării şi drama României Mari. Într-o notă a lui Joachim von Ribbentrop, trimisă lui Veaceslav Molotov la 25 iunie 1940, se preciza că “Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este, deci, dezinteresată de problema Basarabiei”. În acelaşi timp, “pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate”, iar “în restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice”.

În concluzie, “conducerea Reichului ar fi pregătită (…) să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei, în sensul rusesc”. A doua zi, la 26 iunie, prima notă ultimativă a guvernului sovietic aducea “propunerea” de înapoiere cu orice preţ a Basarabiei şi de transmitere a părţii de nord a Bucovinei. A doua notă, din 27 iunie, stipula că guvernul român urma să evacueze teritoriul Basarabei şi Bucovinei de trupele româneşti în decurs de patru zile. Răspunsul autorităţilor de la Bucureşti, prin noul ministru de externe Constantin Argetoianu, a survenit pe 28 iunie: “pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, [guvernul român] se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate”. Analiza atentă a ultimatumurilor lui Molotov scoate în evidenţă faptul că “Moscova îşi însuşeşte rolul de purtător de cuvânt al Ucrainei, în numele căreia cere României cele două provincii”!

Istoricul Gheorghe Buzatu constata cu amărăciune că “acţiunile U.R.S.S. din iunie-iulie 1940 au avut, în ansamblu, un efect catastrofal asupra României. Notele ultimative din 26-27 iunie 1940 nu numai că au inaugurat, ci, pur şi simplu, au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari. Căci, în adevăr, odată satisfăcute revendicările Moscovei, cine mai putea stăvili pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia şi U.R.S.S.? Guvernul de la Bucureşti avea să fie silit, în consecinţă, să iniţieze tratative cu Sofia şi Budapesta, după ce, la 1 iulie 1940, a renunţat la garanţiile anglo-franceze din aprilie 1939, iar la 11 iulie 1940 s-a retras oficial din Liga Naţiunilor. La 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea s-a adresat direct lui Adolf Hitler, insistând pentru o colaborare mai intimă cu Germania, care ar fi putut fi întărită de o alianţă şi de trimiterea unei misiuni militare germane în România. Replica Fuhrerului, din 3 iulie 1940, a fost prezentată regelui Carol al II-lea a doua zi, având – la numai câteva ceasuri după terminarea evacuării dezastruoase din Basarabia şi Bucovina de Nord – efectul unui trăznet la Bucureşti: în mod amical, Carol al II-lea era avertizat că România ‹nu va putea evita cedarea unor teritorii care sunt populate de unguri sau bulgari şi nu de români›”.

În ciuda acestor chestiuni, reieşea limpede că ţara noastră nu avea alt drum decât cel alături de Germania. Ilustrativă în acest sens este declaraţia primului ministru, Ion Gigurtu, din 8 iulie 1940, privind “noua orientare“ a politicii externe: “Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor două mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Această orientare nu este o întâmplare sau o acţiune de moment, ci reintrăm prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru consideraţiuni ce nu mai sunt actuale şi care erau depăşite de evenimente încă cu mult înaintea actualului conflict”.

Desigur, Gigurtu nu avea cum să explice anumite probleme neclare din textul declaraţiei sale. Dacă locul României fusese tradiţional alături de puterile Axei, de ce nu fusese făcut pasul acesta firesc mai devreme, pentru a evita rapturile teritoriale din iunie? Dacă locul, din contra, nu era în rând cu Germania şi Italia, care erau explicaţiile schimbării de atitudine? Ce câştiga România alăturându-se Axei şi ce ar fi pierdut în cazul păstrării poziţiei anterioare? Iată doar câteva paradoxuri ale declaraţiei făcute de reprezentantul puterii de la Bucureşti. De altminteri, neîncrederea reciprocă dintre Carol al II-lea şi Hitler este evidenţiată şi în scrisoarea acestuia din urmă din 17 iulie 1940. Fuhrerul german ţinea să precizeze ferm şi cinic: “Atât timp cât nu s-a ajuns la o reglementare rezonabilă a tuturor chestiunilor pendinte între România, Ungaria şi Bulgaria, nu va exista nici un sens în explorarea de către Germania a posibilităţilor unei colaborări mai strânse şi în asumarea – în funcţie de posibilităţi – a unor obligaţii mai cuprinzătoare”. Umbrela germană nu era pregătită încă să asigure continuitatea statului român.

Condiţia pusă pentru existenţa protecţiei Reichului era reprezentată de noi cedări teritoriale sau, cu termenii lui Hitler: “Dacă totuşi ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări [România, Ungaria şi Bulgaria] printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesaţi, mai mult decât orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai târziu, ar duce inevitabil la noi crize”.

Inevitabilul s-a produs. La 19 august, încep la Craiova negocierile româno-bulgare. Cedarea Sudului Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra) se va realiza, pe baza unui acord semnat în aceeaşi localitate, la 7 septembrie. De fapt, atunci doar “se înregistrează cesiunea teritorială consfiinţită prin nota din 16 august 1940, notă care reprezintă concluzia unor îndelungate tratative între cele două guverne”. După ce, între 16 şi 23 august, au loc la Turnu Severin tratative infructuoase româno-ungare, Hitler se decide la 26 august să realizeze un arbitraj în vederea soluţionării diferendului în legătură cu Transilvania.

La 30 august – prin Dictatul de la Viena – nordul Transilvaniei şi întrândul secuiesc sunt desprinse de România. Comunicatul oficial preciza că “teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia”. Inutil să mai subliniem că până şi acest termen a fost nesocotit, iar invadarea teritoriilor menţionate anterior s-a produs mai devreme decât fusese stabilit. Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României în acea perioadă şi unul dintre semnatarii dictatului, povesteşte că i s-a făcut rău când a văzut pe hartă nenorocirea ce se pusese la cale: “Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenuşiu, din cenuşiu negru…În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa”.

România fusese ciopârţită şi aruncată în sfera de influenţă a Reichului. Constantin Corneanu arată că, în drumul ei către tabăra Germaniei, ţara noastră nu prea a avut de ales: “Întrucât în zona geopolitică şi strategică în care România s-a aflat, evitarea sferelor de influenţă era dificilă, aproape imposibilă, concluzionăm că România nu ar fi putut evita războiul. S-a ales partea germană care asigura o independenţă a statului, chiar limitată, menţinea regimul politico-social, promitea refacerea integrităţii ţării. De partea cealaltă se aflau deznaţionalizarea, un sistem politic, economic şi social străin spiritului naţional”.

Cum s-a ajuns aici şi cine sunt vinovaţii pentru prăbuşirea graniţelor – iată o întrebare la care istoricii noştri au încercat să dea un răspuns concludent. Gheorghe Buzatu sublinia că “în perioada 1938-1940, după acordul nefast de la Munchen şi în mod cu totul deosebit după încheierea Pactului Hitler-Stalin, situaţia externă a României s-a agravat treptat, dar sigur, atât sub raport politico-diplomatic, cât şi militar. Nu mai puţin s-a deteriorat situaţia internă a României. Momentul de vârf al crizei a survenit în vara anului 1940 (iunie-august), fiind nu numaidecât intens şi minuţios pregătit şi aşteptat de către statele vecine agresoare şi revizioniste (U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria), dar şi anume ales de către acestea. Guvernele de la Bucureşti, regimul însuşi al lui Carol al II-lea, ale căror decizii de cedare în faţa statelor menţionate încercăm să ni le explicăm, nu pot fi însă absolvite integral de rezultatul atins – izolarea externă rapidă a României, dat fiind că, aşa cum au guvernat anterior şi în zilele de angoasă ale crizelor survenite, ele poartă răspunderea lor, distinctă, pentru conducerea ţării pe toboganul prăbuşirii”.

Aşadar, acceptarea fără luptă a ciuntirii graniţelor este departe de a fi unica soluţie. Mai mult, este departe de a reprezenta cea mai bună variantă, iar “forţele politice de la Bucureşti au optat prea uşor şi rapid pentru soluţia evacuării regiunilor istorice din est, ele aflându-şi fără mare greutate un alibi convenabil pentru actul lor: izolarea politico-diplomatică a ţării, imposibilitatea obţinerii asistenţei militare din partea Angliei (singura rămasă în faţa asaltului german) şi a Franţei (nevoită să capituleze la 22 iunie 1940) şi voinţa de a păstra nucleul statului român, ca în 1916-1918, când România fusese redusă la Moldova dintre Carpaţi şi Prut, dar care trebuia să constituie magnetul ce avea să atragă, la sfârşitul presupus fericit al ostilităţilor aflate în curs, pe toţi românii laolaltă, aidoma ca în 1918”.

Principalul culpabil dintre cei din interior (regele anilor ´30) pleacă din ţară, dar nu înainte de a lăsa frâiele puterii în mâinile unui om considerat “providenţial”. După cum constata istoricul Jipa Rotaru, “zvârcolirile ţării, triplu mutilată în vara lui 1940, îl determină pe Carol al II-lea să-l caute pe generalul Ion Antonescu, socotindu-l singurul în măsură a salva ţara, pentru a-i încredinţa sarcina formării unui guvern care să poată stăpâni situaţia care se agrava de la ceas la ceas. (…) Prin Decretul de învestire cu puteri depline a generalului Ion Antonescu, din 5 septembrie, practic, domnia lui Carol al II-lea se încheie. În ziua următoare a fost îndeplinit şi actul formal al abdicării în favoarea fiului său Mihai, care şi-a început domnia prin semnarea unui act de reînnoire a învestirii generalului Ion Antonescu cu depline puteri. A urmat, la 8 septembrie, Înaltul Decret nr. 3072 prin care se crea o nouă insituţie politică, cea de Conducător al Statului, învestită cu puteri discreţionare. Ea concentra atât atribute ale puterii legislative, cât şi pe cele ale puterii executive”.

Vechiul regim, responsabil pentru politica externă catastrofal de ezitantă care, prin însăşi natura ei, nu avea cum să asigure păstrarea intactă a frontierelor de la 1918, lăsa locul unui regim nou, care încerca să-şi profesionalizeze mecanismul politico-diplomatic. Orientarea pro-Germania avea să se păstreze până la lovitura de palat din 23 august 1944, când deschiderea Cutiei Pandorei a dus la invadarea României de către Armata Roşie, sovietizarea ţării şi înrobirea ei pentru aproape jumătate de veac.

Relaţiile româno-germane, fie ele de natură economică sau, mai ales, de natură politico-diplomatică şi militară, au fost în centrul atenţiei istoriografiei româneşti din perioada comunistă şi din cea postdecembristă. Dacă, pentru prima perioadă menţionată, lucrările, studiile, articolele sunt numeroase, nu acelaşi lucru se poate afirma şi pentru perioada istoriografică ulterioară anului 1989. Pe de altă parte, lucrările de până la această dată trebuie consultate cu un pronunţat spirit critic, impus atât de evidenta politizare a discursului, cât şi de utilizarea documentelor de arhivă româneşti sau străine, de multe ori complete, dar interpretate distorsionat şi aceasta nu din cauza incompetenţei autorilor, ci „mulţumită” condiţiilor concrete – până la urmă, tot politizarea istoriei se cheamă.

Tratate în capitole ale unor lucrări de anvergură, ca studii de sine stătătoare sau cărţi, aceste relaţii au fost puse sub semnul dihotomiei atotcuprinzătoare în epocă: germanii şi “lacheii” lor fascişti/nazişti autohtoni, faţă în faţă cu reprezentanţii plini de cele mai nobile intenţii cu privire la viitorul României, comuniştii. În mod evident, mai ales după instaurarea statului naţional-legionar, întreaga viaţă de stat, economică sau socială a fost aservită intereselor germane. Unul dintre autorii extrem de serioşi ai perioadei – Aurică Simion – cade, din păcate, în aceeaşi capcană. În extrem de documentata sa monografie a perioadei statului naţional-legionar se regăseşte capitolul “Politica externă: alianţa totală cu Axa. Subordonarea României de Reichul hitlerist”. Titlul capitolului sugerează conţinutul. Bref, România a fost doar un stat subordonat necondiţionat Berlinului, încă de la intrarea trupelor germane de instrucţie pe teritoriul ţării: “Intrarea trupelor germane pe teritoriul României a constituit o încălcare flagrantă a independenţei şi suveranităţii naţionale a patriei noastre”. Asemenea aserţiuni pot fi culese din majoritatea scrierilor predecembriste.

Este, însă, tot atât de adevărat că o serie de contemporani ai lui Antonescu au constituit sursa principală a acestor atitudini. Exemplificăm aici prin cazul Iuliu Maniu (fără a încerca să negăm sau să minimalizăm statura politică şi morală a liderului opoziţiei anti-antonesciene, apoi anti-comuniste), care, în scrisorile adresate Mareşalului (adevărate rechizitorii, de care, cu siguranţă, a fost mândră istoriografia epocii comuniste, fără a o putea exprima), a lansat „moda” culpabilizării integrale a acţiunilor economice şi politice ale Conducătorului Statului. “Dv. vorbiţi de «colaborarea româno-germană» – îi scria, la 23 iulie 1941, liderul ţărănist lui Ion Antonescu. Istoria va vorbi de «capitularea română» faţă de germani. Politiceşte şi economiceşte aţi deschis porţile ţării. Şi, istoria repetându-se aidoma, sunteţi – ca şi regele Carol II – silit – şi cu atât mai mult silit, cu cât credinţa însăşi vă este aşa – să cedaţi mereu, pe cale economică, pentru a vă menţine regimul politic ameninţat, ca şi regimul trecut, de aceiaşi legionari”.

Dacă, pentru perioada războiului, au existat tendinţe de atenuare a ideii supunerii desăvârşite a conducerii politice şi militare româneşti faţă de “stăpânii” de la Berlin, în ceea ce priveşte perioada statului naţional-legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941), concluzia generală este cât se poate de clară: conducerea legionaro-antonesciană a statului român a aservit în întregime România Germaniei, din toate punctele de vedere.

Dar, oare, a fost într-adevăr România un stat total şi necondiţionat subordonat Germaniei naziste? A încetat, deci, orice politică externă proprie? Şi-a lăsat toate resursele în mâna “cotropitorului”? Sau a fost vorba de nişte relaţii, dictate de imperativele contextului internaţional, războiului, în cadrul cărora România a încercat să-şi păstreze atributele de suveranitate? În perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941 s-au pus bazele aservirii totale a României ori s-au fixat jaloanele unei colaborări – cu bunele şi relele ei – care va continua până în 1944?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*