Veşti proaste…

Deloc triumfală, runda electorală din 16 noiembrie activează spectacular votanţii circumspecţi, cu interes aplatizat până acum de inerţia unor guverne fără însuşirea coerentă a „cărţii tehnice″ de administrare eficientă a unei ţări. Ofertele/promisiunile de redresare a unor domenii socio-economice s-a făcut secvenţial, aiuristic, mizându-se pe pariuri vărsate în coterii de tot felul şi de toată absurditatea (începând, spre exemplu, cu sprijinirea unor numere fixe, reduse, de tineri fermieri, neapărat apartenenţi unui partid sau deschiderea de afacere tot pentru un număr de trei-patru cifre, respectivele ″iniţiative″ pierzându-se într-un anonimat necontrolabil cum şi sumele adiacente).

Un audit corect şi mai mult decât necesar la subsolul miilor de proiecte irositoare de fonduri şi neproducătoare de locuri de muncă ar impune triplarea numărului celulelor de meditaţie situate, evident, tot la subsol. Miza pe Iohannis, cu reapariţia GDS-ului pe post de guvern provizoriu de criză, scârţâie din toate încheieturile, nedepăşind zona ofertei de servicii, mai ales când în acest sector terţiar descoperi semnătura Monicăi Macovei (ca eurodeputat), una şi aceeaşi persoană în raportarea 1/14 la prezidenţiale, una şi acceaşi cu cea care îşi oferă votanţii (de parcă i-ar ţine în ţoşca personală) lui Iahannis, condiţionat de anumite obligaţii, un CV care ne atenţionează demersul acesteia spre postul de ministereasă robespieriană. C-a mai fost. Pe poartea cealaltă, reapariţia gâfâită a lui Vadim, în ciudat pas-de-deux cu UDMR-ul, depăşeşte grotescul urmuzian.

Culmea este că în spatele celor doi pretendenţi la preşedenţie amestecul de persoane, mutanţi politici de tot soiul, accelerează un carusel gogolian, viteza compactându-i într-un singur personaj, animalul politic nesătul, avid, încurcând cu bună ştiinţă coteţele aderenţilor şi neaderenţilor.

În sine, clamatele „dreapta″ şi ″stânga″ nu-s altceva decât mădularele aceluiaşi trup politicianist bolnav, oligarhie aşezată cu spatele spre interesul public (mai puţin în perioadele de alegeri când, circul circurilor, sunt în stare să se despoaie unii pe alţii – politicienii –, să se facă de tot râsul, numai şi numai să nu-şi piardă prelungirea abonamentului la osânză. Aceştia mai primesc, tot mai rare, aplauzele unui public abandonat, condamnat la pauperitate, cu un indice al deznădejdii în creştere alarmantă.

Vălurind printre oameni, în varii contexte, reţin câteva opinii:

Dezinteresul pentru o dezbatere între cei doi actanţi, spectacol scenarizat, regizat şi unde vor lipsi, cu siguranţă, întrebări de esenţă:

– Susţineţi dispariţia atributului de ″interes naţional″ (resurse, procente din venitul naţional obligatoriu dirijate spre învăţământ, cercetare, sănătate,etc) din Constituţie?

– Susţineţi cererea unor chiriaşi ai istoriei de federalizare a României?

– Subiectivitatea/interesele în proiectul regionalizării nu induce cumva un surplus artificial creat al divizării entice în teritoriul unitar al ţării?

– De ce şi cum pot fi atenuate dereglările la nivelul politicienilor în exerciţiu şi care ar fi instrumentele corecte de raportare a veniturilor acestora la salariu mediu din economie?

– Cum priviţi situaţia pensiilor speciale acordate foştilor parlamentari în contextul unei deteriorări a stării naţiunii şi prin nefuncţionalitatea acestora? Reducerea parlamentarilor nu ar fi posibilă prin eliminarea celor purtând insemnele penalităţii dovedite?

– Credeţi că preşedintele, desprins de interesele platformei de susţinere politică (suma politicienilor propagandişti) va utilize votul prelungit al electoratului (prin referendum) ca instrument de „susţinere” a proiectului necesar ţării?

1. Cei doi candidaţi, mai ales în ultima perioadă, par a fi nefuncţionali propriilor baze de susţinere: Victor Ponta, nefericit în câteva reacţii, este asemănat, ca fripturist, ţintei sale predilecte, Băsescu, pe când contracandidatul, liberalul Iohannis, pune în poziţie de tragere multe dintre subiecte în aşteptare ale social-democraţiei (autentice).

2. În ce măsură, ca reprezentant (posibil) al electoratului, va impune guvernului obligaţia structurării unui proiect/strategie de dezvoltare al României, ca unic obiectiv pentru care sunt plătiţi din banul public?

3. Când şi în ce condiţii va impune, ca exerciţiu periodic obligatoriu, raportul de ţară al premierului şi, anual (cel puţin) al preşedintelui?

4. Amnistia, ca pârghie la îndemâna preşedintelui, ar putea fi folosită pentru descarcerarea profitorilor dovediţi? Cu Ponta sau Iohannis, ca vârfuri ale partidelor/formaţiunilor susţinătoare, indiferent de variante, menţinerea populaţiei în aceleaşi structuri corosive speranţei, decenţei, mărirea efectelor derivei economice, dincolo de scoaterea din poligonul de trageri a lui Băsescu (şi aici este un plus de manipulare) va face să rămână vizibil, în toată hidoşenia şi nefolosinţa sa publică trupul oligarhiei politice cu cele două mădulare în fals de opoziţie: ″stânga″ şi ″dreapta″.

Indiferent de personajul care va popula Cotroceniul, am o veste proastă pentru acesta: minţit încă odată (ultima dată), acest ″stupid peuple″ va fi obligat, în lipsa utilităţii instrumentelor democratice, să-şi facă singur dreptate. Şi nu doresc nimănui un astfel de ″audit″.