La începutul secolului XX, România se afla încă în sfera de influenţă a Puterilor Centrale. Abia în 1912-1913, în timpul războaielor balcanice, eforturile conjugate franco-ruse au reuşit să schimbe definitiv orientarea în favoarea Antantei. “Definitiv” e un fel de-a zice, pentru că, în ajunul şi după izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, un întreg complex de împrejurări avea să ne arunce în tabăra Germaniei. Să ne oprim, deocamdată, la bilanţul primului război mondial. Documentele interne care au consfinţit Întregirea Ţării (Declaraţia de unire a Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918, Declaraţia de unire a Bucovinei cu România din 15/28 noiembrie 1918, Rezoluţia privind unirea Transilvaniei cu România din 18 noiembrie/1 decembrie 1918) au fost urmate de tratatele internaţionale privind noul statut teritorial şi politic al României. Astfel, în Tratatul de pace cu Austria (Saint-Germain, 10 septembrie 1919) se stipula că “Austria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei”, în Tratatul de pace cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 27 noiembrie 1919) se fixau fruntariile aşa cum fuseseră ele la 1 august 1914, iar Tratatul de pace cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) marca renunţarea acestei ţări, în favoarea României, “la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor [Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, aparţinând] fostei monarhii austro-ungare”. De asemenea, trebuie subliniat că, în absenţa unei recunoaşteri din partea Uniunii Sovietice a unirii Basarabiei cu România, această lipsă a fost suplinită de Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate, care, prin Tratatul de la Paris încheiat cu România la 28 octombrie 1920, declarau că “recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” şi că “vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă”.
În mod corect s-a afirmat că “prin Unirea din 1918, graniţele politico-statale aproape s-au suprapus peste cele etnice, situaţie care se menţine până în 1940, când României i-au fost impuse trei dureroase cedări teritoriale”. Istoricul Andreas Hillgruber avea să constate că “extinzându-şi teritoriul, România a devenit un stat saturat, nevoit să-şi orienteze în aşa fel politica externă, încât să-şi păstreze teritoriile şi să-şi asigure frontierele în trei direcţii. Împotriva eforturilor de revizuire făcute de Ungaria s-a ridicat Mica Antantă [Mica Înţelegere], creată în 1920/1921, formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România şi asupra căreia diplomaţia francază a început să exercite foarte curând o influenţă dominantă. Împotriva unor tendinţe similare din partea Bulgariei, în 1934 s-a încheiat Înţelegerea Balcanică între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia”. Totodată, trebuie să arătăm că, în perioada interbelică, România a încheiat tratate de prietenie sau convenţii de alianţă şi cu alte state decât cele menţionate; în acest sens, amintim: Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Poloniei din 1921 (reînnoită în 1926), Tratatul de prietenie dintre Franţa şi România din 1926 (prelungit în 1936), precum şi Tratatul dintre Italia şi România, din acelaşi an.
O contribuţie esenţială în trasarea unor jaloane ale politicii externe a ţării noastre a avut-o ministrul Afacerilor Străine din 1927-1928 şi 1932-1936, Nicolae Titulescu. Lucrarea sa, Politica externă a României, dă măsura întreagă a omului politic de al cărui nume se leagă protocolul semnat cu Maksim Litvinov privind pactul de asistenţă mutuală între România şi URSS, din 1936. Prin acest act, guvernul Uniunii Sovietice recunoştea, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, că “trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea guvernului regal al României”. Nu se poate omite nici semnarea, de către U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia, Iugoslavia şi România (sub ministeriatul aceluiaşi Titulescu), a Convenţiei de definire a agresiunii (Londra, 1933), care, din păcate, avea să fie încălcată brutal câţiva ani mai târziu.
După căderea guvernului Goga-Cuza, la 10 februarie 1938, şi instaurarea dictaturii carliste, puterea de la Bucureşti voia să dea semnale clare că nu va avea loc o răcire a relaţiilor cu Germania, ba dimpotrivă. Gheorghe Tătărescu sublinia, la 16 februarie 1938: “Comunitatea de interese economice şi simţăminte de bună prietenie vor continua să dea raporturilor noastre cu Germania o dezvoltare tot mai satisfăcătoare”.
Istoricul Ioan Chiper arăta că “Anschlussul [din 13 martie 1938] – actul de forţă al Germaniei, prin care erau încălcate prevederile Tratatului de la Saint-Germain şi prin care Germania nazistă proceda la prima agresiune şi expansiune teritorială – avea să schimbe într-o măsură însemnată nu numai configuraţia politcă a Europei, ci şi raportul de forţe din Europa, cu implicaţii importante pentru situaţia României şi pentru relaţiile româno-germane”. Acelaşi istoric preciza că “ocuparea Austriei de către trupele germane atrăgea după sine o creştere considerabilă şi periculoasă pentru ţările sud-estului european a factorului de putere german” şi, tocmai de aceea, “măsurile decise la Bucureşti imediat după Anschluss şi întreaga activitate a diplomaţiei româneşti începând din martie 1938 deschideau o nouă etapă în relaţiile româno-germane”. La 19 martie, Carol al II-lea declara că “Anschlussul trebuia să aibă loc” şi că el îl saluta acest act “cu recunoştinţă”. Se temea însă că metodele şi momentul Anschlussului vor duce la complicaţii cu Anglia şi Franţa. Exista, evident, o vizibilă preocupare pentru conservarea graniţelor româneşti, în contextul unor revizuiri de frontiere în Europa. În replică, Hitler anunţa că Germania “nu are nici un fel de aspiraţii teritoriale în Balcani” şi că “nu este interesată de problemele teritoriale dintre statele balcanice”.
În legătură cu jocul extern al României în lunile care au urmat, Hillgruber este de părere că, în perioada crizei regiunii sudete (partea din Cehoslovacia care era locuită, în majoritate, de etnici germani – vizată de Reich în perspectiva creării “Spaţiului Vital”), “privind retrospectiv politica guvernului român din vara anului 1938, se pot constata următoarele tendinţe: sub presiunea poziţiei adoptate de Polonia şi de teamă că România ar putea deveni teatru de război între Germania şi Rusia, guvernul român se opune insistenţelor Franţei în problema trecerii trupelor sovietice prin România. […] Pentru regele Carol, factorul hotărâtor în politica europeană în timpul crizei şi într-un eventual conflict era Marea Britanie, a cărei poziţie era în mare măsură determinantă pentru România. Faţă de Germania, politica românească este deosebit de precaută şi rezervată. Ea încearcă, ce-i drept, să preîntâmpine o prea mare extindere a puterii Germaniei în sud-estul Europei”. La 1 septembrie 1938, Carol al II-lea se gândea la “legături cât mai strânse cu Franţa şi Anglia, fidelitatea absolută a aliaţilor noştri, să nu ne lăsăm angajaţi niciodată într-un conflict cu Germania, iar faţă de U.R.S.S. nici o legătură strânsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil. (…) Cheia situaţiei tot Anglia este”.
După Acordul de la Munchen din 29-30 septembrie 1938, situaţia s-a schimbat radical, în sensul că regele s-a decis să acţioneze energic pentru o apropiere politică de Germania. În acest context, se lua în calcul şi posibila dispariţie a Micii Înţelegeri, care putea conduce la slăbirea capacităţii României de a face faţă pretenţiilor revizioniste maghiare. De aceea, “se impunea găsirea unor noi soluţii care puteau fi folosite pentru menţinerea integrităţii teritoriale, a independenţei şi suveranităţii ţării”.
Eşecul convorbirilor pe care suveranul le-a purtat între 15 şi 20 noiembrie la Londra şi Paris l-au determinat pe conducătorul statului român să-şi înfrângă rezervele, să treacă peste prejudecăţi şi să se întâlnească cu Hitler, la 24 noiembrie, la Berghof, pentru a-i prezenta obiectivele României: relaţii comerciale bune cu Europa centrală, în primul rind cu Germania; un drum de legătură sigur spre Europa centrală; cunoaşterea poziţiei Germaniei în problema pretenţiilor revizioniste ungare faţă de România, precum şi în problema Ucrainei subcarpatice. Răspunsurile primite de la Fuhrer au fost nuanţate, dar liniştitoare: ţara noastră nu era ameninţată.
Între 25 şi 26 noiembrie, Carol s-a întâlnit la Leipzig cu Hermann Göring, astfel debutând convorbirile cu privire la încheierea unui tratat economic româno-german.
Totuşi, bunele raporturi dintre cele două state aveau să fie grav tulburate numai câteva zile mai târziu, prin asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 membri ai Mişcării Legionare, la ordinul suveranului Carol al II-lea, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Această măsură sângeroasă şi pripită a produs stupefacţie la Berlin, iar tensiunea dintre cele două ţări, în loc să scadă, a crescut simţitor. România avea să revină la vechiul ei obiectiv al politicii ei externe: “de a interesa puterile occidentale şi, în primul rând, Marea Britanie, în sud-estul european şi de a realiza legături cât mai strânse între acestea şi România. Evenimentele din martie 1939 au oferit prilejul pentru o înaintare spectaculoasă în această direcţie”.
La 15 martie 1939, se produce dezmembrarea Cehoslovaciei şi dispariţia acestui stat de pe harta Europei. România face demersuri pentru încheierea unui tratat economic cu Germania (Tratatul “Wohlthat”, după numele înaltului responsabil german care s-a ocupat de negocierea condiţiilor), semnarea având loc la Bucureşti, la 23 martie; în paralel, încearcă să obţină solide garanţii franco-britanice, a căror publicare, la 13 aprilie, este întâmpinată cu satisfacţie la Bucureşti.
Această duplicitate este observată şi de Hillgruber, căruia nu-i scapă că “în pofida marii importanţe economice a acordului româno-german, România a rămas până în timpul războiului între marile fronturi politice care se conturau”. De altfel, preponderenţa în guvern a cercurilor francofile şi anglofile a determinat încheierea unor acorduri economice similare celui cu Reichul atât cu Franţa (31 martie), cât şi cu Anglia (11 mai). Totuşi, trebuie spus că “semnarea Tratatului [“Wohlthat”] a însemnat pentru economia românească un adevărat succes. Această colaborare rezolva problema excedentului de produse agricole. Totodată, colaborarea cu pretenţioasa economie germană obliga la acumularea de cunoştinţe tehnice şi de utilaj de înaltă calitate. Prin investiţiile făcute cu infrastructura şi instituţiile publice, România realiza un import de capital necesar, pe care cu resurse proprii nu l-ar fi obţinut”.
În diplomaţie, intensă a fost în acele luni activitatea ministrului de externe Grigore Gafencu, al cărui periplu european a inclus vizite la Varşovia (4-6 martie), Berlin (18-20 aprilie), Londra şi Paris (24-30 aprilie). Jocurile se făceau, însă, din păcate, fără noi. La 23 august 1939 se încheie Pactul de neagresiune germano-sovietic (“Ribbentrop-Molotov”, “Hitler-Stalin”), al cărui protocol adiţional secret stipula, la punctul 3: “În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes faţă de acest teritoriu”.
Istoricul Gheorghe Buzatu remarca faptul că “pe moment, Hitler a câştigat: a vrut războiul şi a putut ataca Polonia, beneficiind de neimplicarea U.R.S.S., dar, în perspectivă, a făcut o eroare de strategie politică şi militară de proporţii şi cu consecinţe nebănuite. Pactul (…) a ridicat U.R.S.S. la nivelul de putere continentală şi, în perspectivă, mondială, satisfăcută de Hitler, dar curtată de adversarii săi – Franţa şi Marea Britanie, mai cu seamă. Consecinţa? Europa a fost aruncată pe mai mulţi ani sub dominaţia nazistă, în primul rând, căreia i se va substitui (…) stăpânirea comunistă pe o durată de mai bine de patru decenii”. Despre cum a influenţat acest pact evoluţia ulterioară a statului român, merită amintită confidenţa lui Adolf Hitler făcută lui Benito Mussolini la 25 august 1939; Fuhrerul se declara convins că “România nu se mai află în postura de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Axei”.
Declanşarea celui de-al doilea război mondial, după invadarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, a îngrijorat România, care îşi declară în grabă neutralitatea: “suntem hotărâţi a păstra mai departe atitudinea paşnică de până acum”, se arată în comunicatul Consiliului de Miniştri, dat publicităţii după şedinţa din 4 septembrie. Situaţia externă a ţării era foarte gravă, dacă ţinem seama că izbucnirea războiului mobiliza forţele Germaniei, Franţei şi Marii Britanii în vestul Europei, lăsându-i Uniunii Sovietice o largă libertate de a acţiona în răsăritul continentului. Istoria îi jucase o festă Poloniei, a cărei atitudine incorectă fusese probată, între altele, chiar în 1939, cu puţin timp înainte ca Ucraina subcarpatică să fie ocupată de armata ungară, când guvernul de la Varşovia avansase României propunerea de a participa alături de Ungaria la această acţiune de cotropire…
Gheorghe Buzatu aprecia că “perioada neutralităţii declarate a României (6 septembrie 1939-28 mai 1940) a fost în esenţă, favorabilă aliaţilor anglo-francezi şi victimelor agresiunii fasciste. Departe de a se caracteriza prin pasivitate, ea s-a dovedit activă, condiţionată şi, în măsura posibilului, prevăzătoare. (…) România a dus o politică activă şi a iniţiat acţiuni pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial şi evitarea extinderii agresiunii în sud-estul Europei”.
Fie şi un singur exemplu se dovedeşte elocvent: guvernul României a acordat găzduire guvernului polonez, în frunte cu preşedintele Moscicki şi premierul Skladkowski, ceea ce a stârnit un val de proteste dinspre Germania.
Lasă un răspuns