De câtva timp, în multe publicații interne și internaționale se face mare caz cu privire la două atitudini pe care le-a avut papa Francisc al II-lea recent. La ultimul conciliu, papa ar fi susținut că și homosexualii au părți bune, care ar trebui valorificate; la o conferință din mediul academic, papa a afirmat că s-ar putea că bing-bangul primordial să fie adevărat, oricum, Dumnezeu este cel care știe mai bine acest lucru.
Nu știu ce-au scris publicațiile bisericești catolice despre aceste afirmații. Analizându-le însă mai atent, am ajuns la concluzia că papa a știut ce vorbește. Caracterizat în termeni lumești, am putea spune că papa s-a dovedit încă o dată a fi un mare diplomat; caracterizat în termeni bisericești, am putea spune că papa s-a dovedit a fi un bun păstor, un arhiereu cu mult tact pastoral.
În primul caz incriminat, comentatorii s-au grăbit să-l pună la zid. Papa nu a acceptat homosexualitatea; n-a făcut din unul dintre cele mai mari păcate o virtute. Dimpotrivă. Papa n-a acceptat păcatul, ci a întins o mână păcătoșilor, celor ce practică acel păcat. Nu făcea altceva decât să împlinească cuvântul Mântuitorului: „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!” Mântuitorul Însuși nu a venit în lume pentru cei care „nu au nevoie de mântuire”, ci tocmai pentru păcătoşi şi S-a jertfit pentru mântuirea lor. Așadar, papa și-a făcut doar datoria în acest caz.
În al doilea rând, papa s-a dovedit iarăși a fi diplomat și cu mult tact pastoral. Un segment important de intelectuali occidentali stau departe de Biserică, fiindcă aceasta nu le împărtășește convingerile. Papa a întins o punte de legătură și cu acest segment. Cu siguranță, însă, că nu este de acord întru totul cu teoriile care sunt la modă, inclusiv cea cu bing-bangul primordial. Copilul când vrei să-l împaci, te prefaci că-i dai dreptate și-l câștigi. Așa a făcut și papa.
Cât privește bing-bangul, trebuie să zăbovim puțin asupra acestei probleme. Conform teoriei respective, înainte de a exista lumea, pământul, soarele, luna și stelele, într-un cuvânt, cosmosul, a existat un bloc uriaș de materie. La un moment dat, acest bloc a explodat. Miezul blocului, materie arzândă, a rămas pe post de soare. Bucățile desprinse din bloc s-au depărtat cât s-au depărtat, apoi au început să se învârtească în jurul soarelui. Și uite așa a apărut cosmosul și apoi lumea, fără ca Dumnezeu să aibă vreun rol. Orice om de bună credință poate observa cât de naivă este această teorie. Oricine își poate imagina o explozie. În cazul unei explozii, bucățile desprinse tind să se depărteze cât mai mult de locul exploziei. Nici vorbă să se învârtească în jurul locului exploziei. Mai mult, indiferent cât de puternică ar fi fost explozia, bucățile desprinse capătă o viteză descrescătoare, iar la un moment dat se opresc. În cazul cosmosului, observăm că planetele se învârtesc în jurul Soarelui pe o traiectorie fixă, fără variații, cu o viteză constantă, de milioane de ani. Mai mult, în univers Soarele, planetele sale, meteoriții și celelalte corpuri cerești ce-l înconjoară formează o galaxie.
În univers sunt nenumărate galaxii și fiecare are miezul ei, adică ,,soarele” ei, planetele și celelalte corpuri cerești. A-L elimina pe Dumnezeu din ecuație este o inepție. Numai o ființă inteligentă ar fi putut să creeze universul, să-i imprime legi fizice după care să se conducă. Numai orbul și surdul nu poate observa ordinea și armonia care există în cosmos. Este opera lui Dumnezeu, fiindcă materia nu are inteligență în sine, materia singură nu-și dă legi după care să se conducă apoi. Papa știa bine aceste lucruri, dar, din dorința de a nu lăsa ,,păcătoșii” în rătăcire, a zis că ,,s-ar putea”, ,,oricum, Dumnezeu știe mai bine ce s-a întâmplat atunci!” Corect!
Lasă un răspuns