Oştirea Românilor sub Tricolor!

Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959 al Prezidiului Mării Adunări Naționale impunea o semnificaţie redusă „Zilei Armatei României”. Tot atunci s-a hotărât ca ziua de 25 octombrie să fie proclamată și aniversată ca „Ziua Forțelor Armate ale Republicii Populare Române”. Spre aducere aminte, dar şi din respect faţă de Adevăr, este imperios necesară evidenţierea „ocultatei” feţe a eforturilor inimaginabile, a sacrificiilor şi eroismului militarilor Armatei Române, de-a lungul întregii sale existenţe, ascunsă, în mod regretabil şi ruşinos tinerei generaţii, din raţiuni politice conjuncturale. Au fost date uitării eroismul plăieşilor în lupta pentru apărarea Cetăţii Neamţului atacată de regele leşilor, Sobieţki, luptele de la Plevna şi Griviţa şi eroismul recunoscut al ostaşilor români în timpul Războiului de Independenţă. Nimic despre războaiele balcanice. Nimic despre Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, nimic despre eliberarea Ungariei de sub dictatura „revoluţionarul” bolşevic Bella Kuhn şi opincile puse pe clădirea Parlamentului din Budapesta, nimic despre rapturile teritoriale ale dezastruosului an 1940: nord-vestul Transilvaniei, Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Heţa şi Cadrilater. Nimic despre 22 iunie 1941, despre Odesa şi Stalingrad, nimic despre trădarea naţională de la 23 august 1944. Mult prea puţin, estompat, se vorbeşte despre contribuţia militarilor români în luptele din Ungaria, Austria, Cehoslovacia. Nimic despre măcelul de la Jilava de la 1 iunie 1946… şi multe alte acte de eroism ale Armatei Române. Totul a fost, în mod forţat, redus la 24/25 octombrie – ziua regelui Mihai, o copie la indigo a zilei de 9/10 mai (ziua regelui Carol I) de la sfârşitul Războiului de Independenţă 1877-1878. Totul a fost rezumat la luptele românilor de la Carei şi Oarba de Mureş. Nerecunoscător de puţin! Toţi militarii Armatei Române, de-a lungul întregii sale istorii, trebuie cinstiţi şi respectaţi. Reducând totul la ziua de 25 octombrie 1944 se comite o imensă nedreptate faţă slujitorii Drapelului României, fie luptătorii de până la momentul eliberării „ultimei brazde de pământ românesc”, în 1944, fie cei angajaţi astăzi pe teritoriile altor state, în conflicte declanşate de interese străine Neamului Românesc. Doctrina militară a Armatei Române a fost întotdeauna o doctrină defensivă. Tocmai de aceea, instituţia statului care o guvernează poartă numele de Minister al Apărării Naţionale.

Neamul românesc a cunoscut întotdeauna jertfa şi eroismul, ele fiind, de altfel, indisolubil legate de evoluţia istoriei noastre. Orice act de propăşire istorică a fost pentru România consecinţa unor eforturi considerabile, alăturate poziţiei active în faţa evenimentelor. N-am fost neam de ostaşi, dar parcă a fost scris undeva, într-o carte a lumii şi a duhului atotbiruitor, ca neamul acesta de plugari şi păstori să scrie cu sânge cele mai importante momente ale istoriei, atunci când încrâncenarea vremurilor a cerut-o. N-am fost neam de ostaşi, dar n-a fost căpetenie de oaste străină, oricât de puternică, oricât de biruitoare, care să nu rămână impresionată în faţa curajului şi a nenumăratelor jertfe, pe care ostaşul român le-a dovedit întotdeauna cu statornicie, pe câmpul de luptă. Tăria noastră, tăria oşteanului român se trăgea din condiţia sa de lucrător al pământului. Pentru români, oameni legaţi de glia strămoşească, de truda pe care au oferit-o pământului, de bucuria şi belşugul cu care acesta i-a răsplătit, reprezintă – în sens biblic – leagănul vieţii şi al morţii. Urmaşi ai străbunilor daci, românii s-au născut şi au trăit aici, între aceste hotare, „la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor” (N.Iorga), fiind gata să moară în ceasul suprem – uriaş înţeles al jertfei pe care ei au adus-o de mii de ori în locuri udate cu sânge de ostaşii români. De-a lungul istoriei, România nu a dus războaie de cotropire. Nu doar atunci, dar mai cu seamă în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost abandonată de aliaţii tradiţionali, Franţa şi Marea Britanie (preocupaţi de propria soartă). S-a aflat singură în faţa istoriei şi a trebuit să lupte pentru supravieţuire.

După cum se ştie, istoria o scriu învingătorii. Aşa a fost întotdeauna, dar, nimeni nu ne poate interzice să spunem şi altceva decât ceea ce ni se impune, decât ceea ce se doreşte a se lăsa pradă uitării, mai cu seamă astăzi, de Ziua Oştirii Române. Există momente în Istoria Neamului cu care ne putem mândri. Mă voi opri la unul dintre acestea, când, ca în repetate rânduri, ca şi astăzi, clasa politică a trădat interesele Neamului Românesc, un ofiţer al Armatei Române a nesocotit laşitatea acesteia. În primele zile ale lui iulie 1940, maiorul Valeriu Carp şi-a slujit poporul aşa cum a crezut că este mai bine şi cum puţini au făcut-o. Ruşii ocupaseră abuziv Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţa şi înaintau spre Putna, încălcând propriile impuneri ale ultimatum-urilor emise în zilele de 26-28 iunie. Niciun ordin de luptă nu ajunsese la Batalionul 3 din Regimentul 16 Infanterie, Divizia a 7-a, aflată în ariergarda trupelor române, la comanda căruia fusese numit maiorul Valeriu Carp. Atunci când soldaţii i-au transmis „se vede Putna!”, adică mormântul lui Ştefan cel Mare, acesta a decis să nu mai aştepte ordinul de luptă, care nu mai venea, ci a desfăşurat batalionul în dispozitiv de luptă şi a dat ordinul: „Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!”. Ruşii, care înaintaseră, depăşind ordinele lui Stalin, au căzut seceraţi. Restul trupei s-a oprit, iar Graniţa noastră de Nord-Est a rămas fixată acolo… pe „Aliniamentul Carp”. Eroismul, vitejia şi patriotismul, nu sunt doar cuvinte cuprinse într-un dicţionar, ci reprezintă adevărate valori morale, pe care orice ostaş ştie să le aprecieze, chiar şi la adversarul său. Nici ruşii n-au mai putut schimba Istoria, pentru că atunci, acolo, un ofiţer român a pus stavilă ocupantului!

În ţara în care Trădarea a fost ridicată la rang de politică de stat, în Ţara unde trădători, precum regele Mihai, Pacepa, Răceanu şi toţi parveniţii conducători şi „oficiali” postdecembrişti se bucură de privilegii (unele minţi cretine i-au ridicat chiar la rang de eroi), numele maiorului Valeriu Carp se vrea radiat din istoria Oştirii Române. Mai mult, pentru gestul său patriotic, ofiţerul român a fost declarat, asemenea Mareşalului, „criminal de război”. Nimeni n-a dorit reabilitarea memoriei sale! A venit momentul să-l cinstim!

De-a lungul istoriei politicienii au realizat prea puţine victorii şi extrem de multe eşecuri. Cuvântul unui militar onest ne vorbeşte de dincolo de mormânt: „În luptele purtate în perioada 23 august -1 septembrie -24 octombrie 1944 au fost angajate în luptă 27 de divizii, un corp aerian şi două brigăzi de artilerie antiaeriană, totalizând un efectiv de 265.735 militari. Au fost eliberate 872 de localităţi între care 8 oraşe, singurul obiectiv strategic naţional, realizat efectiv pe câmpul de luptă de Armata Română şi recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947. A venit vremea să spunem adevărul aşa cum a fost, fiind imperios necesară cunoaşterea Istoriei aşa cum a fost, cu binele şi cu momentele cu care fie ne putem mândri, fie vom ne vom înclina în amintirea celor căzuţi pentru Ţară şi Neam. Ziua de 25 octombrie aduce, în fapt, a comemorare.

Un apel la memorie şi neuitare pentru: cei 381.118 morţi şi 243.622 mutilaţi degeaba pe Frontul de Răsărit. Degeaba pentru că, graţie prostiei şi trădării de la 23 august 1944, 57.900 kilometri pătraţi de pământ românesc (Basarabia, Bucovina, Herţa şi Cadrilaterul ) pentru care ei s-au jertfit, au rămas sub ocupaţie străină; cei 62.000 de basarabeni, foşti militari, predaţi „la cheie” ruşilor, împreună cu familiile lor, după 23 august 1944 şi care au dispărut în Siberia; cei peste un milion de români din teritoriile ocupate, lichidaţi sau deportaţi de ruşi; cei peste 540.000 de cetăţeni români lichidaţi pe loc, în lagăre, pe front (100.000) sau expulzaţi de către ocupantul ungur, inclusiv cele 60.000 de femei trimise ca sclave în Germania, din care au supravieţuit doar 8.000; cei 58.330 de ostaşi români, jertfiţi pentru eliberarea Ardealului (32.000 doar la Oarba de Mureş) parte a celor 169.800 căzuţi în campania din Vest. Şi ei, căzuţi degeaba, pentru că în loc de cobeligeranţă, graţie actului de la 23 august 1944, am căpătat statutul de ţară învinsă, ocupată şi sistematic jefuită.

Uităm suprema umilinţă la care ne-au supus politicienii. Divizia 9 Infanterie era la porţile Careilor din 24 octombrie. Dar a trebuit să aştepte cu arma la picior, ca să elibereze „ultima brazdă” pe 25 octombrie, când era ziua de naştere celui care care l-a predat ruşilor – în plin conflict militar – pe Mareşal, regele care a acceptat ocuparea Ţării şi luarea în prizonierat a șase divizii române în zona Bacău-Neamţ şi a mii de militari izolaţi.”

Clasa politică postdecembristă a procedat premeditat la distrugerea Armatei Române pe căi frauduloase, cu profituri colosale pentru complici (afacerile: Motorola, Puma, sicriele zburătoare la mâna a treia F16… şi contrabanda cu armament), demers finalizat prin eliminarea Armatei Române de pe tabla de şah a Europei. Prin „efortul” considerabil al politicienilor noştri de mucava, slugi prea-plecate stăpânilor lumii, ceea ce a mai rămas din armată a ajuns umbra fantomatică a celei de altădată. Se fac afaceri, se achiziţionează fregate „second hand” ale forţelor militare britanice propuse pentru scoaterea din uz, avioane de luptă depăşite moral, cu mare grad de uzură, nişte sicrie zburătoare americane la „third hand” toate reprezentând un potenţial şi real pericol pentru viaţa echipajelor. Zeul Marte se îndreaptă cu paşi repezi spre poarta dinspre nord-est a României, zăngănindu-şi armele. Ce se va întâmpla în cazul unei ipotetice agresiuni armate? Nu-i greu de presupus, sperăm să nu fie cazul. Cândva, haina militară impunea respect, acum… un caporal din armata S.U.A. are ţinută de general, iar un ofiţer superior din Armata României, o modesta uniformă pestriţă de campanie. Trist dar adevărat! În această zi „festivă” mă găsesc într-o mare dilemă: serbăm sau comemorăm Armata Română? De strictă actualitate în aceste zile, când este pe cale înfăptuirea dezmembrării României, versurile următoare, reproduse din volumul „Ne cheamă Ardealul” ed. 1944, strigă disperarea celor care au mai rămas români în cuget şi în simţire şi se văd daţi la o parte de vânzătorii de Ţară din fruntea statului. Cu certitudine Ţara are nevoie de un nou „Mareşal!”

Români! Nu vă lăsaţi înrobiţi de vremelnicii nevrednici căţăraţi şi prin voia voastră la butoanelor pupitrelor de comandă ale Naţiunii Române. În 25 de ani au distrus Ţara şi au transformat-o în colonie. Au adus-o pe marginea prăpastiei, iar acum ne otrăvesc pământul, apa şi aerul, ne „codex”-ează hrana şi ne gonesc tinerii din Ţară; ei au vândut şi vând – pentru comisioane grase – bogăţiile Naţiunii, nu pe ale lor. Au schilodit Armata Română şi au transformat-o în legiune de mercenari pentru impunerea intereselor potentaţilor planetei şi ale New World Order. Ne-au adus la stadiul de a fi „săraci în Ţară bogată”! A sosit timpul ca „Deşteaptă-te, române!” să ne trezească din prea lunga adormire!

Români, pentru o Românie liberă şi independentă, Pentru Armata Română, Oricând, Oricum, cu Oricine şi contra Oricui! Trăiască Armata României!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*