Balade sociale

Balada jertfei inutile

 În lumea asta undeva

– pe-un picior de plai

unde de toate ai

de ştii cu ghearele s-apuci

şi raiu-n incisivi să-l duci –

trăia odată un popor,

nici leneş foarte, nici prea muncitor.

 

Căci darurile Sale Domnul

le-mparte cu atâta socoteală,

încât ce prisoseşte într-o parte,

de gol e cumpănit în media finală.

 

Şi-acest popor înţelepţit

de a răbdării aspră şcoală,

a dus-o greu, dar împăcat

cu-a sa istorie domoală,

 

în care doar şi-a apărat

cu-nverşunare la viaţă dreptul –

avea numai în ceruri datorii

şi s-a trezit dator vândut cu totul…

 

Atunci s-a dumerit deplin

că jertfa-i pentru hoţi doar floare la ureche

şi că un stat ticsit cu ticăloşi

nu poate fi decât tâlhar fără pereche.

 

Şi iarăşi el s-a-ncurajat

cu resemnarea sa de neclintit:

„E rău cu rău, dar şi mai rău

când răul neaoş este-nlocuit.

 

Decât un rău străin de noi,

mai bine unul cunoscut,

c-atuncea toate le vom duce

şi iar vom fi ca la-nceput!…”

 

Baladă pentru viitor

Suntem ai timpului captivi:

Trecutu-i pe vecie dus,

prezentu-n clipă-ntemniţat,

iar viitoru-i doar pe pozne pus!

 

Cu-atât mai mult când prin minciuni

prezentul hoţilor revine –

prin legi, ei celor mulţi impun

un viitor mort de ruşine…

 

Românii ştiu cu prisosinţă

ce-nseamnă să ajungi cobai

– ba pentru ruşi, ba pentru vestici –

şi naibii toate să le dai.

 

După jumatea-nrobitoare

de secol sovietizat,

când rosturi, ţeluri şi deprinderi

îndată peste cap s-au dat,

 

venit-a altă răsturnare

(pentru străini mană cerească)

şi-n mai puţin de-un sfert de veac

din România pitorească

 

ce-i fermeca pe-naintaşi,

ca prin minune au rămas

numai acele guri de rai

în seamă nebăgate de borfaşi.

 

În rest, doar munţi şi dealuri rase

prin zelul marilor tâlhari,

câmpii întinse pârlogite

şi-afaceri derulate de samsari.

 

Din când în când, pe drumuri proaste

mai treci prin sate-mpuţinate,

unde bătrânii daţi uitării

trăiesc gândindu-se la moarte…

 

Iar în oraşele doldora

de praf, maşini şi gălăgie,

doar mitocani şi feţe triste

ca în întreaga Românie.

 

Căci cum poţi fi binedispus

când românismul stă să moară

şi când atâţia demni români

îşi duc vieţile-ntr-o doară?!

 

Din paradox în paradox,

sărmana ţară cu de toate

este împinsă spre dezastru

de impostorii tari în coate.

 

Cu toate astea, cum se ştie

că nu mor caii când vor câinii,

nici România nu va face

la nesfârşit ce vor hainii.

 

Ei, hoardă de ciocoi şoldie

să-şi bată joc de-o ţară-ntreagă

şi-apoi, de nimeni deranjaţi,

caimacul vieţii să-l culeagă

 

ca leprele de activişti

şi asasinii-mbătrâniţi?

Nu-i drept ca toţi aceşti strigoi

s-ajungă-n iad nezăticniţi…

 

De-aceea, faţă de străbuni

şi de urmaşi suntem datori

să curăţăm odată ţara

de ticăloşi şi trădători!

 

Probaladă

Plictisită şi-ofensată

de manelizarea-n forţă,

în cochilie de melc

s-a ascuns balada-torţă.

 

Doar din când în când ea-şi scoate

capul divin la lumină –

urletele o-ngrozesc,

în jur vede doar ruină…

 

Geaba-ncerc ca din găoace

să-şi răsară-nfiorarea,

îngânând un trist descântec

mai răscolitor ca marea:

 

„Vino iarăşi printre noi,

a simţirii-mpărăteasă,

fii zeiţa poeziei

şi în inimi fii acasă!

 

Mişcă-te ca altădată

de la mare pân’ la munte,

aburcând albastrul fluviu

pe a Rodnei naltă frunte.

 

Că de când te-ai pustnicit,

doar durere am prânzit

şi ruşine am cinat

scoşi cu ţara la mezat.”

 

Mi-a răspuns într-un târziu:

„Vrei să renunţ la izolare,

când e ştiut că primăvara

nu poate fi cazată într-o floare?

 

Va fi cândva. Dar pân-atunci

redeveniţi în inimi prunci,

căci doar murind viaţa toată,

în Domnul ea nu moare niciodată.

 

Iar eu,

voi cânta

şi m-oi bucura,

c-arzând în voi de când mă ştiu,

nestinsu-m-am în cerul viu.”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*