Balada jertfei inutile
În lumea asta undeva
– pe-un picior de plai
unde de toate ai
de ştii cu ghearele s-apuci
şi raiu-n incisivi să-l duci –
trăia odată un popor,
nici leneş foarte, nici prea muncitor.
Căci darurile Sale Domnul
le-mparte cu atâta socoteală,
încât ce prisoseşte într-o parte,
de gol e cumpănit în media finală.
Şi-acest popor înţelepţit
de a răbdării aspră şcoală,
a dus-o greu, dar împăcat
cu-a sa istorie domoală,
în care doar şi-a apărat
cu-nverşunare la viaţă dreptul –
avea numai în ceruri datorii
şi s-a trezit dator vândut cu totul…
Atunci s-a dumerit deplin
că jertfa-i pentru hoţi doar floare la ureche
şi că un stat ticsit cu ticăloşi
nu poate fi decât tâlhar fără pereche.
Şi iarăşi el s-a-ncurajat
cu resemnarea sa de neclintit:
„E rău cu rău, dar şi mai rău
când răul neaoş este-nlocuit.
Decât un rău străin de noi,
mai bine unul cunoscut,
c-atuncea toate le vom duce
şi iar vom fi ca la-nceput!…”
Baladă pentru viitor
Suntem ai timpului captivi:
Trecutu-i pe vecie dus,
prezentu-n clipă-ntemniţat,
iar viitoru-i doar pe pozne pus!
Cu-atât mai mult când prin minciuni
prezentul hoţilor revine –
prin legi, ei celor mulţi impun
un viitor mort de ruşine…
Românii ştiu cu prisosinţă
ce-nseamnă să ajungi cobai
– ba pentru ruşi, ba pentru vestici –
şi naibii toate să le dai.
După jumatea-nrobitoare
de secol sovietizat,
când rosturi, ţeluri şi deprinderi
îndată peste cap s-au dat,
venit-a altă răsturnare
(pentru străini mană cerească)
şi-n mai puţin de-un sfert de veac
din România pitorească
ce-i fermeca pe-naintaşi,
ca prin minune au rămas
numai acele guri de rai
în seamă nebăgate de borfaşi.
În rest, doar munţi şi dealuri rase
prin zelul marilor tâlhari,
câmpii întinse pârlogite
şi-afaceri derulate de samsari.
Din când în când, pe drumuri proaste
mai treci prin sate-mpuţinate,
unde bătrânii daţi uitării
trăiesc gândindu-se la moarte…
Iar în oraşele doldora
de praf, maşini şi gălăgie,
doar mitocani şi feţe triste
ca în întreaga Românie.
Căci cum poţi fi binedispus
când românismul stă să moară
şi când atâţia demni români
îşi duc vieţile-ntr-o doară?!
Din paradox în paradox,
sărmana ţară cu de toate
este împinsă spre dezastru
de impostorii tari în coate.
Cu toate astea, cum se ştie
că nu mor caii când vor câinii,
nici România nu va face
la nesfârşit ce vor hainii.
Ei, hoardă de ciocoi şoldie
să-şi bată joc de-o ţară-ntreagă
şi-apoi, de nimeni deranjaţi,
caimacul vieţii să-l culeagă
ca leprele de activişti
şi asasinii-mbătrâniţi?
Nu-i drept ca toţi aceşti strigoi
s-ajungă-n iad nezăticniţi…
De-aceea, faţă de străbuni
şi de urmaşi suntem datori
să curăţăm odată ţara
de ticăloşi şi trădători!
Probaladă
Plictisită şi-ofensată
de manelizarea-n forţă,
în cochilie de melc
s-a ascuns balada-torţă.
Doar din când în când ea-şi scoate
capul divin la lumină –
urletele o-ngrozesc,
în jur vede doar ruină…
Geaba-ncerc ca din găoace
să-şi răsară-nfiorarea,
îngânând un trist descântec
mai răscolitor ca marea:
„Vino iarăşi printre noi,
a simţirii-mpărăteasă,
fii zeiţa poeziei
şi în inimi fii acasă!
Mişcă-te ca altădată
de la mare pân’ la munte,
aburcând albastrul fluviu
pe a Rodnei naltă frunte.
Că de când te-ai pustnicit,
doar durere am prânzit
şi ruşine am cinat
scoşi cu ţara la mezat.”
Mi-a răspuns într-un târziu:
„Vrei să renunţ la izolare,
când e ştiut că primăvara
nu poate fi cazată într-o floare?
Va fi cândva. Dar pân-atunci
redeveniţi în inimi prunci,
căci doar murind viaţa toată,
în Domnul ea nu moare niciodată.
Iar eu,
voi cânta
şi m-oi bucura,
c-arzând în voi de când mă ştiu,
nestinsu-m-am în cerul viu.”
Lasă un răspuns