Oligarhia politică – gaura neagră…

În fals analiştii evocă existenţa unei ″clase politice″, confuzie asumată de condiţia lor contributivă la susţinerea ″ideologică″ a uneia sau alteia dintre grupurile apartenente oligarhiei instituite în fapt în România ultimelor decenii prin aparenţa unor deosebiri de stânga sau de dreaptă, jucătorii la ruleta puterii fiind apartenenţi aceluiaşi lot de jucători. O simplă şi coerentă statistică a traseismului în interiorul caracudei parlamentare, funcţie de ciclurile legislative, ar defini în clar ″politicienii″ în exerciţiu (putere şi opoziţie, cu şanjabilitate de ruletă) ca apartenenţi unei structuri parasite, impuse prin legitatea democraţiei dar nefuncţională democratic. În marea lor majoritate, actanţii politici sunt personae devitalizate professional, exogene interesului naţional (contraproductiv propriilor interese de înnavuţire), pentru care primele articole din Constituţie sunt neutrale iar domeniile majore (ale educaţiei, protecţiei sociale, sănătăţii, stabilităţii economice) sunt condamnabile, suprapuse hilar unei concepţii depăşite, desigur comuniste. Predigistaţia lor, inutilă celorlalţi, dar asigurată prin formele instituţionale bine folosite obligă la o bugetare de haraci, transformarea României într-o ţară productivă în inspectori şi perceptori anulând şansele unei redistribuiri corecte a şanselor oferite de egalitarismul biologic. Valoarea reală (creativă, adăugitoare de progres economic, social, umanitar) fiind. din punctul lor de vedere, un delict. Noua oligarhie declarat anticoruptivă funcţionează prioritar prin instrumentarea corupţiei în varii forme şi domenii, transferând resursele dezvoltării în zona menţinerii unei vasalităţi perpetue a persoanelor cu influenţă propagandistică în masa electoratului tradiţional, acolo unde, în special apartenenţii ″vârstei a III-a″ (cei care beneficiază, cum se şi cuvine, de rezultatul propriilor contribuţii muncite pentru securizarea bătrâneţii, pensile şi nu ajutoare sociale) continuă inerţial să gireze varii componente ale ruletei alegerilor unde doar ordinea cifrelor este şanjabilă, personajele rămânând cam aceleaşi , cele care reprezintă actuala oligarhie.

Citesc şi recitesc articole, tratate, cărţi; discut cu oameni care sunt vizibili prin propria ″operă″ (cadre universitare, constructori de obiective social-economice, foşti manageri de mari întreprinderi româneşti de reputaţie internaţională, constructori ai sistemelor hidrotehnice, ş.a.) care, fără putinţă de a fi maculaţi structurii activiştilor de partid communist, alături de ocupanţii locurilor de muncă (acum inexistente) au realizat ″masa succesorală″ pe care oligarhia post-revoluţionară a zărăfit-o în interes personal şi de grup, asigurând o tranziţie perpetuată printr-o criză social-economică şi financiară tot mai profundă, cu efecte devastatoare în cea mai mare parte a populaţiei. Pariurile şi schemele strategice fluturate electoral de partidele şi partiduleţele tentaculare ale oligarhiei aparţin unei epoci revolute, cea colonială, integrarea europeană, cea în NATO nefiind scuzabile şi nici preţul impus din exterior pentru dizolvarea economiei de bază, a industriilor sau agriculturii naţionale. După etichetarea ca fier vechi a componentelor industriale, după îngenuncherea totală a agriculturii prin restituiri feudale de proprietăţi, după scoaterea a milioane de români din teritorialitatea profesionalizată a muncii şi a propriei ţări, după căpuşarea cu efecte prelungite în timp a populaţiei prin immense împrumuturi valutare utilizate în cu totul alte direcţii decât a efectelor social-economice, dezvoltării, redresării, oligarhia politică aflată pe contra-sens constituţional, multiplică formulele consacrat băsesciene ale cacialmalei, după perdeaua de fum a regionalizării (cu efecte distorsionante asupra echilibrului multi-etnic, prin redeşteptarea extremismului , ş.a.) se atentează şi la ultimele reserve strategice ale viitorului: apele subterane, resursele energetice ″reziduale″ – gazele de şist, minereurile cu bune cotaţii pe piaţa internaţională) ca forme de relocare aparentă a valorilor în proiecte neclare dar în substanţă aceasta fiind încă o formă de condamnare ireversibilă a viitorului României la îngenunchere, la pierderea de suveranitate.

Nici o componentă oligarhică (aşa zisele partide cu acces parlamentar) nu şi-a asumat semnalele de alarmă ale specialiştilor din varii domenii, ale tehnocraţilor (de alt aluat decât Stolojan sau Isărescu, etc., etc.), mulţi dintre aceştia apartenenţi unor foruri ştiinţifice internaţionale, deciziile politice fiind grav tarate de analfabetismul majoritar al componenţilor. Se strîmbă panglica pălăriei de râs când, pe nu ştiu ce canal de deversare a imaginii unei Românii vesele şi sprinţare, plină de vipuri şi manelişti, un individ suprapopulat de prostie se declara, ca meserie, politician (meserie unde 4 clase şi cinci rânduri de manual par suficiente, doctoratul politic având lejerităţi de tomberon).

Se impugn, în regim de maximă urgenţă:

– Transferarea alcătuirii unei strategii socio-economice necesare (proiectul de ţară) spre un forum academic, garantat ca pregătire şi devoţiune patriotică (deranjant, acest termen);

– Vacantarea structurilor politice pentru o perioadă (şomaj tehnic al parlamentului pentru 3-4 luni) şi ″şcolarizarea″ structurilor guvernamentale pentru asimilarea obiectivelor imperative redresării;

– Eliminarea din parlament şi celelalte structuri, fără nici o derogare, a persoanelor sancţionate penal /coerenţă în aplicarea întârziată a legii lustraţiei/;

– Crearea unei Comisii Profesionale Naţionale care să valideze atributele necesare ocupării oricărui post de conducere pe structuri, domenii de interes naţional.

Lupta pentru Cotroceni nu este, în condiţiile actuale, o competiţie valorică ci soluţia oligarhică de asigurare a imunităţilor necesare unei părţi a struţo-cămilei şi, pe ansamblu, a întregii cohorte multi-partinice. Componenţii lui ″stupid people″ sunt iarăşi invitaţi să semneze, prin voturi, contractul de pauperizare profundă, singura autostradă funcţională la care oligarhia munceşte din greu.

Din nefericire, printr-o strategie abil indusă, nucleele de restaurare a demnităţii naţionale n-au găsit liantul care să creeze o forţă, o opoziţie reală neo-fanariotismului oligarchic autohton. Mai mult, într-o absurditate condamnabilă, aceste ″voci″ sunt etichetate ca ″naţionaliste″, un naţionalism mult mai periculos decât extremismul maghiar promovat de ″placa turnantă″ a UDMR-ului.

Singura şansă, singurul imperativ care ar putea fi consubstanţial democraţiei participative reale, ar putea-o constitui o mişcare largă a populaţiei de impunere/amendare a Legii electorale prin includerea ″votului alb″ sau a pragului anulatoriu alegerilor (sub 40 la sută prezenţă la vot a populaţiei cu acest drept). Şi nu văd de ce candidaţii pentru Cotroceni nu şi-au înscris în discursurile electorale aceste obiective clare, practice, de restaurare a interesului public faţă de leaderi reali. Sau…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*