– însemnări pe marginea unui ciclu de romane de Corneliu Leu –
Condamnarea la moarte a adversarilor politici, procesele politice, în general, constituie subiecte comune în spațiul european al secolului XX, lupta dintre dreapta și stânga, dintre sărăcie și avuție, chiar dintre popoare sărace și popoare bogate, găsind diverse forme de exprimare, de la patetismul eroic sau eroizant, la rigoarea subiectelor de rezistență antifascistă, la contraponderea acestora pe care o aduc filmele de gulag, până la comediile care se pot țese pe structura prea schematică a unora dingtre scenarii și la anodinul neorealismului italian. Pornesc astfel comentariul, deoarece mi se pare că, acest roman al lui Corneliu Leu după care s-a și inspirat până în prezent scenariul unuia dintre filmele care încă mai circulă, oferă mai multe formule de inedit pentru categoria respectivă de filme:
Personalitate accentuată, știind și să se impună dar și să-și recunoască limitele cărora l-au supus carențele de pregătire, poate chiar complexat din acest punct de vedere în sensul bunului simț, care-l face să ezite și să gândească de două ori unele mișcări, analizând ceea ce nu a deprins a rezolva rapid, Gavrilă Drăgan,este dubitativ marcat atât de răbufniri revoluționare cât și de complexele autodidactului care soarbe nesățios informația și tot nu crede că are destulă, apărând precum personajele unor lideri de acțiune italieni sau spanioli ai momentului, oameni mai mult de inițiativă și execuție, decât de discuție, cum erau prezentați, mai gânditori, dar mai puși pe palavre, francezii. Condamnat la moarte în timpul celui de al doilea război mondial, mai mult ca măsură marțială, decât pentru sabotajul făptuit de niște colaterali ai săi care dispar în spatele frontului, harismaticul și energicul lider sindical din lumea emancipată, dar plină de nevoi, convulsii și aventură a oamenilor de port, constată cât de inutil este să-și strige dreptatea în fața unei birocrații oarbe, surde și absurde; și cade fatalist într-o viziune cu tot felul de himere care-i populează celula unde așteaptă execuția.
Salvat ca prin minune prin actul de la 23 august, el reintră în lupta socială căreia i s-a dedicat, dar refuză încercările de a-l „îndruma” ale celor care, după ce-l lăsaseră victimă sigură, reapar din spatele frontului care și-a schimbat direcția, înaintând acum spre vest. Dar tulburările întrebărilor la care nu găsise răspuns în chinurile detenției, nu se sting în mintea lui odată cu eliberarea și, datorită contradicțiilor de care-și dă seama că se conturează tot mai grav tocmai în mișcarea muncitorească pe care el avea impresia a o cunoaște bine, reapar și chiar se amplifică. Din aceste motive, pe fundalul politic al întoarcerii armelor și cel social al marilor distrugeri și nevoi pe care le-a tot înmulțit războiul, Drăgan ajunge deseori în situații limită, iar himerele de odinioară încep să-l bântuie iar.
În acest mod, complexele lui capătă aura ocultă a unor deslușiri care, chiar dacă vin din propriile-i frământări, tot prezența duhurilor care-l vizitează le animă. Iar cum, printre calitățile cu care înfrunta cândva viața, latura sa sentimentală e plină de amintiri și aventură, aceste himere sunt mai ales femei, de mângâierea cărora el nu se poate despărți, chiar dacă-l devorează. Astfel, planul acțiunii reale care este destul de concret: Soarta plină de risc a portului descris anterior, în momentul întoarcerii armelor; speranțele oamenilor în liderul care, de la condamnare, a căpătat o și mai mare aură; viața convulsionată a necazurilor și durerilor care apar în spatele frontului și care se cer rezolvate; manipulările politice prin care anumite forțe de la centru încearcă să deturneze nevoile populației locale spre alte interese; ocuparea primăriei de către cei care vor o administrație mai bună; intențiile de trădare a unor asemenea acțiuni populare, punându-le în serviciul unor scopuri ascunse ale marilor puteri; riscul, chiar, al unor conflicte armate pe acest fundal, etc.etc. – Toate acestea urmărite din unghiul unui personaj frământat de răspunderile care-i revin( șansă enormă pentru nuanțele cele mai stranii și mai rafinate ale unui joc actoricesc de interpretare în adâncime a complexului personaj, dar și de mis-en-scenă, și de potențare prin alte elemente de limbaj cinematografic a unui asemenea joc, care-i descriu preocupările în profunzime și nu pe orizontală), capătă soluții doar prin raționamentele paranormale ale unor asemenea himere care-l bântuie, reprezentând coșmarul răspunderilor pe care și le asumă. Frământarea lui e lucidă, actele la care ia parte sunt cât se poate de concrete, dar modul său de a le vedea sau de a se hotărî asupra lor, îi pune întotdeauna în prim plan subconștientul, chiar molipsitor, al legăturilor cu alt fel de ființe, care nici măcar nu sunt femei reale. Ci devin alter-ego-uri, aducând din alte ungiuri, alte fațete ale sentimentelor pe care îndârjitul personaj se încăpățânează, ne permițând altora să clintească ceea ce el are ca simțire și curată și lucidă. Iar modul acesta magic de a avea sfătuitori, sau chiar judecători obiectivi ce provin din propriile sale himere, dar vin să confirme propriile sale încăpățânări tocmai pentru că provin dintr-o lume în care el crede, dă personajului acele dimensiuni incomensurabile, cum numai filmul are adevărate mijloace ca să le pună în mișcare. Aceasta ar fi rezonanța nouă pe care ar putea-o căpăta personajul, față de jocul, și acela foarte bun, dar mai realist, ne depășind cadrul filmului de acțiune, al interpretului din pelicula existentă (Ilarion Ciobanu), ne găsind întotdeauna rimele la superba naivitate stranie cu care privirile himerei sale (Valeria Seciu) tulbură și distorsionează elementele realiste ale acțiunii.
Pe un asemenea teren dramatic (dublat prin efecte de realism magic a căror vizualizare ține de concepția regizorală care vine să amplifice conceptul în baza căruia se scrie ecranizarea)în evoluția personajului care se luptă cu propria sa conștiință, chinuitul Drăgan rămas doar uneori harismaticul de altă dată, devine mai degrabă neiertătorul care se bazează pe o experiență ce nu-l lasă să dea înapoi. Și reușește să se impună unei galerii întregi de personaje pe cât de pitorești și de malefice (la care acțiunea romanului, ca și a filmului ne oferă ocazia de a ajunge prin cadre diferite reprezentând mediul lor și percepându-le în ipostazele diferite în care le aduce rolul lor), pe atât de caracteristice haosului în care cădea țara. Actul său de rezistență în slujba oamenilor care așteaptă de la el sprijin pentru propriile lor nevoi, chiar dacă este pus sub semnul întrebărilor nefavorabile ale istoriei ascensiunii extremiste căreia firea sa se opune, capătă o simbolică măreție despre a cărei capacitate de vizualizare cinematografică am vorbit mai înainte.
Lasă un răspuns