Voința care poate și rațiunea care vrea!

Cu certitudine că în natură nu este nimic paradoxal; doar în rațiune și în produsele ei apar contradicții demonstrabile ca atare și atrag atenția fiindcă se manifestă împotriva adevărului unanim acceptat, ceea ce plasează un fapt în planul absurdității. Paradoxurile, așadar, țin de reflectare și de manifestare fiindcă rațiunea atinge absurdul atât în reprezentare cât și în factualitate. În consecință, un paradox nu poate trece neobservat, fiindcă altfel nu ar exista. Societatea românească din ultimele două decenii, în funcție de situații, reclamă și ea răspunsuri contradictorii într-o primă analiză, dar care, sociologic, se pot înțelege și sunt cotate cel mult ca inedite. Pe fondul unor mișcări remarcabile în structura demografică, societatea a fost văduvită în actul social de prezența unei semnificative categorii sociale de mijloc: tineri plecați peste hotare în căutarea unor locuri de muncă ce garantează o existență acceptabilă sau în satisfacerea unor speranțe de realizare profesională, pentru cei cu studii superioare care se angajează unei concurențe cu înalte exigențe de performanță.

Această realitate se regăsește și în structura electoratului care își exprimă opțiunile reprezentative. Legitimabile și cu un anumit tip de argumentație, acestea se motivează și se exprimă ca o voință potențată prin omogenitate și s-ar numi, în limba lui Klaus Iohannis, das aufsichberunhen (stăruire întru sine). De cealaltă parte, în contradictoriu evident, se manifestă rațiunea care vrea, exprimabilă și ea în aceeași limbă prin das nachdenken (gândire care gândește pe urmele a ceva). Între aceste două manifestări extreme lipsește tocmai catalizatorul social al celor plecați la oferta piețelor de muncă în căutarea unor garanții pentru o existență acceptabilă și care se poate exprima prin ceea ce în aceeași semantică se spune die entschränkung (eliberare de îngrădiri). Răspunsul prin oferta electorală la apropiatele prezidențiale vine pentru cei ce caută conservator stăruirea întru sine din partea PSD. De aceea discursul electoral al lui Victor Ponta tinde spre promisiuni generale, deziderative, scutite de argumente concrete și spre spiritul mai lejer, susceptibil de compromis, dar și de vendetă,spre nebuloasa incertă a soluțiilor economice, spre cinism.

De cealaltă parte, discursul dreptei garantează justiție, normă, rigoare și austeritate care relansează și salvează. S-ar putea spune că rezultatele alegerilor prezidențiale sunt deja previzibile dacă luăm în calcul doar voința care poate și rațiunea care vrea, ca singure alternative majore, dătătoare de liniște, verificate și la desemnarea europarlalmentarilor, dar și cu alte prilejuri anterioare. Numai că dintre suporterii talibani ai PSD sunt destui și aceia care se raportează la guvernarea lui Victor Ponta care nu se mai poate scuza pentru toate nereușitele prin „opoziția” lui Traian Băsescu. Sfetnicii mai mult sau mai puțin inspirați, însă bine plătiți, ai candidaților își consiliază clienții, dar nu pot consilia și electoratul cu toate că îl au în vedere. O fac doar după regula trăgătorului la țintă; urmăresc ținta căutând să-i intuiască intențiile. Or, ei nu au și înțelepciunea deconstrucției eficiente a discursului și a reconstrucției lui ca paradigmă. Campania e prea scurta să poată reformula, însă se încearcă ajustări și cosmetizări neesențiale din mers.

Discusul lui Victor Ponta scapă frecvent de sub controlul consilierului și face recurențe de flașnetă hârbuită la aceleași referințe răsuflate: salariile taiate, pensiile, flota, Nana și cam atât. Pe de altă parte, el nu se poate abține să nu arunce săgeți înveninate în dreapta (în stânga ar fi curată sinucidere) și răspunde fără diplomație provocărilor adversarilor săi confirmând până la plictis ceea ce se cunoaște deja. Klaus Iohannis, nevoit să răspundă și unor lovituri sub centură, adoptă în stilul său cunoscut un discurs sobru, laconic cu o adresabilitate restrictivă, dar sigură. Dacă Elena Udrea, nevoită să tragă după ea un partid subdimensionat, o face mai haotic, Monica Macovei, degrevată de o astfel de obligație, construiește riguros un polisemantism al concomitențelor: conturează o personalitate prezidențiabilă care știe să atace la fel de riguros și de decent. Ea adună voturi, probabil pentru Klaus Iohannis în turul al doilea, cu un decalog al moralei semiprofane: criza României este una morală. Se minte, se fură, se înjură, se manipulează, spune ea chiar și în asentimentul acelora care îl vor vota pe Victor Ponta. Iată de ce tind să cred că între preconizatele şi amăgitoarele repere ale voinţei care poate şi ale raţiunii care vrea, paradoxul românesc e mereu capabil de surprize.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*