Despre Mircea Vulcănescu şi problema spiritualităţii autentice…

În literatura lumii este amintit uneori următorul scenariu: eroul găseşte un manuscris în paginile căruia se află tăinuită CALEA pe care el trebuie să o apuce. Scriu CALE cu majuscule deoarece este mai mult decât un drum fizic, este vorba în primul rând de un itinerariu spiritual. În textele alchimice, de exemplu, regăsim indicaţii despre cum se poate făuri athanorul, matricea cu ajutorul căreia poţi făuri aurul cunoaşterii divine şi piatra filosofală, sau care te fac atent asupra arcanelor pe care tu, ca persoană aspirând la desăvârşire spirituală, le întâlneşti în procesul interior de solve şi coagula. Chiar dacă sunt descrieri tehnice ale unor maşinării sau complicate itinerarii psihologice, ele au în comun acest caracter de reper, de „puncte cardinale în haos” – cum ar spune Nichifor Crainic, de ORIENTARE, însă simpla lectură a manuscrisului nu este suficientă, ci trebuie să punem indicaţiile în practică, în act, pentru ca procesul să poată fi desăvârşit.

Imaginea de mai sus mi-a venit în minte atunci când am parcurs pentru prima dată textele lui Mircea Vulcănescu, adunate cu acribie în cele trei volume publicate în anul 1996 la Editura Enciclopedică sub titlul Dimensiunea românească a existenţei. Majoritatea acestor texte sunt simple proiecte, schiţe, dar, citindu-le, ai sentimentul că ele spun mai mult decât o carte, sunt însăşi esenţializarea problemei respective. Colegii de generaţie şi exegeţii de mai târziu au remarcat la Mircea Vulcănescu uluitoarea diversitate a domeniilor în care acesta se mişca cu o uşurinşă rar întâlnită, cu firescul pe care oamenii obişnuiţi îl au atunci când respiră. Constantin Noica spunea: „Era chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră”. Ceea ce fascina mai mult era, spune tot Constantin Noica, „nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă… Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.” Filosoful de la Păltiniş sfârşea prin a-l compara cu biblicul Noe, cel care comunica direct, firesc, cu Dumnezeu, şi care a ştiut să rânduiască într-o arcă jivinele pământului. Şi, într-adevăr, Mircea Vulcănescu a ştiut să asimileze toate treptele realului şi să ofere sentimentul integralităţii, de la înalta speculaţie filosofică la riguroasele planuri pentru economia României şi a Estului Europei, de la munca intensă şi sistematică la plăcerea loisirului, organizat însă şi acesta cu minuţiozitate.

Diversitatea preocupărilor a condus la o oarecare risipire în planul canonic al achiziţiilor ştiinţifice, neîmplinindu-se într-un spaţiu strict delimitat al vreunei discipline precum alţi colegi de generaţie. Refuzul de a sta sub „blestemul” unei singure idei, moartea, de o tragică măreţie, asumată din nou cu firescul care îl caracteriza, sunt poate cauze ale acestei neîmpliniri aparente. Constantin Noica spunea că, dacă nu ar fi citit studiul Dimensiunea românească a existenţei, n-ar fi scris poate niciodată Rostirea filosofică românească. Şi azi schiţele, proiectele sale oferă sugestii extrem de valoroase pentru cei interesaţi de o anumită problemă. Un articol sau numai un rând îţi pot ORIENTA căutarea.

Un sentiment similar am avut când, dorind să scriu un studiu despre ortodoxismul interbelic şi problema spiritualităţii, Mircea Vulcănescu, prin două articole ale sale, mi-a orientat în mod decisiv cercetarea, deopotrivă sub aspect ideatic şi metodologic. Ele constituie unul din cele mai complete şi comprehensive răspunsuri la problema ideii de spiritualitate intens vehiculată în cultura română interbelică. Totul a început printr-un răspuns acordat unui chestionar iniţiat, în anul 1928, de revista Tiparniţa literară referitor tocmai la problema dacă există sau nu o nouă o „nouă spiritualitate” în cultura română. Mai târziu, în plină înflorire a mişcării Criterion, Mircea Vulcănescu revenea cu un text mult mai amplu pe această problemă. El iniţia, de fapt, un veritabil dicţionar al noţiunilor cele mai folosite în orizontul cultural al epocii. Importanţa acestui demers este bine subliniată de autor: „Fiecare epocă are anumiţi termeni care par a stârni un interes superior altora. Evidenţierea valorii de circulaţie a acestor termeni şi a sensurilor lor ajută la fixarea fizionomiei spirituale a epocii. Precizând sensul ideilor principale ale vremii şi determinând valoarea lor de circulaţie, dicţionarul mai poate servi de îndreptar gândului celor mai tineri, care vor să se orienteze exact faţă de problemele pe care le găsesc deschise de înaintaşii lor”.

Ori nici un termen nu era atât de intens vehiculat precum cel de „spiritualitate” şi nici unul nu era atât de echivoc, iar una din cauze se datora sensurilor multiple pe care el le are. Mircea Vulcănescu a identificat trei accepţiuni principale: viaţă interioară, cultură, viaţă duhovnicească. Primul sens pune accentul pe trăirea intensă a clipei, presupune entuziasm, frământare, pasiune. Este cultivat de omul căruia îi plac trăirile puternice, sentimentele extreme, care se simte bine numai atunci când sufletul său tresaltă şi refuză limitările. Este evidentă în acest caz dimensiunea psihologizantă a ideii de spiritualitate.

A doua accepţie priveşte trăirea orientată axiologic, pentru un ideal, primând dimensiunea raţionalistă. Modul în care poate fi trăită această spiritualitate este multiplu, după cum multiple sunt modelele culturale care pot fi urmate. În perioada sa Mircea Vulcănescu identifica trei tipare ca fiind mai răspândite: umanismul, naţionalismul integral şi marxismul.

În sfârşit, în al treilea sens, spiritualitatea înseamnă: „viaţă veşnică, trăire în universalitatea absolută, în Duhul Sfânt; asceză şi viaţă mistică”. „Caracterul interior şi cel realist apropie acest sens al spiritualităţii de cel dintâi, de care îl desparte caracterul eteronom al trăirii, omul duhovnicesc nefiindu-şi niciodată, sieşi, lege şi măsură, spune Mircea Vulcănescu. Caracterul transcendent al temeiului acestei trăiri şi chipul suprafiresc în care această transcendenţă ia cuprindere în viaţa sufletească a omului duhovnicesc despart acest sens de cel de-al doilea”.

Odată lămurită problema sensului noţiunii de „spiritualitate”, autorul trece la o analiză minuţioasă a modului în care intelectualitatea românească s-a raportat la această problemă. În doar câteva pagini, Mircea Vulcănescu reuşeşte să pună ordine într-o chestiune deosebit de complexă şi aparent haotică. Folosind o reprezentare „arhitectonică” simplă şi elegantă, el pune în nişa cea mai potrivită pe principalii exponenţi ai culturii româneşti interbelice. Judecata este fără cusur şi îşi păstrează valabilitatea deplină şi astăzi. Se arată, pe bună dreptate, că problema „noii spiritualităţi” a fost identificată la începuturile ei, în anii 1925-1929, cu problema „tinerei generaţii”. Pe parcurs a apărut un clivaj, semn, după cum frumos spune Mircea Vulcănescu, că „identitatea de generaţie nu implică o identitate de poziţie spirituală”, iar în anul 1934, când autorul scria aceste rânduri (1), situaţia se prezenta astfel:

  1. O categorie de intelectuali, în frunte cu Nae Ionescu şi Nichifor Crainic a rămas favorabilă unei spiritualităţi înţelese ca viaţă duhovnicească. Această categorie, în care se include şi el, cultiva tradiţionalismul şi ortodoxismul.
  2. O a doua categorie, care punea accentul pe aspectul cultural al termenului de „spiritualitate” era mai diversă, având patru varietăţi:
    1. Curentul marxist, inspirat de idei ale materialismului dialectic, cuprindea nume precum M. Ralea, P. Pandrea, Anton Dumitriu, Al. Sahia, etc. Principala caracteristică ar fi considerarea spiritualităţii exclusiv în funcţie de lupta de clasă şi de determinismul economic al societăţii.
    2. Naţionalismul integral. În acest caz spiritualitatea de orice fel este valoroasă în măsura în care reprezintă „o consolidare a realităţilor, o potenţare a forţelor şi o sporire a valorilor naţionale”. Din acest curent fac parte, în opinia lui Vulcănescu, N. Iorga, A.C. Cuza, C.Z. Codreanu, O. Goga, M. Manoilescu, P. Şeicaru, V. Băncilă, E. Bernea, M. Polihroniade etc.
    3. Umanismul neoclasic, „umanist, universalist, echilibrat şi spiritualist” a fost adoptat de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Dan Botta, Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica.
    4. O ultimă categorie, reprezentată de Lucian Blaga sau Stelian Mateescu, refuzând vreuna din doctrinele religioase instituite, resping în acelaşi timp viziunea umanistă asupra culturii, căutând o întregire a omului prin recursul la divinitate.
  3. Ultima categorie identificată de Mircea Vulcănescu, şi, după el, cea mai numeroasă, ar avea drept lider de opinie pe Mircea Eliade şi, alături de el, pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, I. Dobridor etc. Aceştia respingând vechile distincţii sunt în căutarea unei spiritualităţi noi, iar căutarea lor capătă adesea accente agonice.

Tot ce am făcut în aceste puţine rânduri este o reamintire a unor lucruri al căror rost este de mare importanţă pentru ORIENTAREA generaţiei tinere de azi, un răspuns celor care sunt îngrijoraţi de diversitatea manifestărilor acesteia. Reamintim vorbele lui Mircea Vulcănescu: „identitatea de generaţie nu implică o identitate de poziţie spirituală”, iar exemplul cel mai bun este dat de propria sa generaţie culturală din perioada interbelică. Este acesta un lucru rău? Credem că nu. Parcurgând „nişele” culturale stabilite de Mircea Vulcănescu, identificăm în ele colegi, prieteni ai acestuia, care, cu toate divergenţele de opinie, au slujit, cu toţii, cultura românească. Important era spiritul creativ şi dorinţa de a realiza lucruri cu adevărat importante. Cu atât mai mult tinerii de azi – în atât de multe cazuri doar epigoni, în ordinea culturii, a marii generaţii interbelice – ar trebui să fie mai puşin interesaţi de distrugerea „inamicului” de idei şi să dea măsura adevărată a propriei capacităţi creatoare.

Întorcându-ne pe tărâmul cercetării ştiinţifice, repetăm că, pentru istoricii culturii româneşti interbelice, acest text al lui Mircea Vulcănescu rămâne un reper de neocolit. Ceea ce am scris în aceste rânduri îl reprezintă pe Mircea Vulcănescu „al meu”, adică acele aspecte din lucrările sale care m-au ajutat în propria orientare. Însă această operă este atât de diversă şi fecundă, încât fiecare cititor al ei va regăsi pe un Mircea Vulcănescu „al său”. Suntem convinşi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*