Arhiva zilnică: 5 octombrie 2014

Sociologul Kazimierz Dobrowolski – o perspectivă antropologică interbelică despre valahii gorali

Data: 19 aprilie 2025 by Ionuț Țene

În perioada interbelică istoriografia poloneză a avut o abordare destul de schematică și neaprofundată despre originile valahilor gorali din sudul Poloniei. Teoria istoricilor polonezi a accesat o paradigmă a istoricilor austrieci de la sfârșitul secolului XIX. Aceasta mergea pe următoarea linie paradigmatică: vlahii sunt un grup etnic de origine română, care include și aromâni – provenind din Peninsula Balcanică și de la sud de Carpați în general. Din această regiune geografică a început migrația lor treptată spre nord. În secolul al XIII-lea au creat mai multe principate dunărene, unite ulterior în două entități statale – Moldova și Țara Românească, create prin acumularea așezărilor muntenești în zonele locuite de slavi și popoare turcice de nomazi. Atât Moldova, cât și Țara Românească au manevrat inițial între Ungaria și Turcia, încercând să-și mențină independența, dar au cedat Turciei în secolul al XVI-lea. „Migrația” ar fi ajuns până în ținuturile poloneze, unde valul principal a fost în anii 1470 ajungând în regiunile muntoase, dând naștere a numeroase etnii prin asimilare cu populația rutenă – printre care huțulii – exercitând o influență substanțială la componenta etnică și aducând un strat cultural (de exemplu, icoane de tip bulgar specifice epocii). Valul de migrație a valahilor a durat până în secolul al XVI-lea și a trecut prin Polonia Mică și Silezia până în estul Moraviei. Cu toate acestea, grupurile mici de munteni din sudul Poloniei erau cunoscute deja în secolul al XIII-lea. Specialiștii polonezi nu reușesc să explice astfel migrația valahă masivă din secolul XV în corelație cu existența păstorilor vlahi încă din secolul XII în acest areal, conform documentelor medievale. Astfel, istoriografia poloneză interbelică a continuat ideile articolului emblematic despre „Satele valahe”, din Dicționarul geografic al Regatului Poloniei. (vol. XIII: Warmbrun – Worowo, Varșovia, 1893). În acest dicționar se sublinia migrația păstorilor valahi pe lanțul montan al Carpaților în sudul Poloniei începând cu secolul XV, deși istoricii polonezi menționează existența etniconul „valah” în cronicile slavo-germane încă din secolul XII în Carpații Păduroși. Această contradicție istoriografică cercetătorii polonezi nu au lămurit-o decât abia după anul 2000. În perioada interbelică istoricii polonezi erau încă prizonierii ideologici ai celor austrieci, cu promovarea teoriilor roesleriene. Să nu uităm că sudul Poloniei, cu fosta capitală regală Cracovia, a fost parte din imperiul austro-ungar până în 1918, fapt ce a influențat mentalitatea istoricilor polonezi.

Un antropolog, etnolog, sociolog și istoric polonez de prestigiu Kazimierz Dobrowolski a continuat în studiile sale din perioada interbelică ideile „austriece” despre valahii gorali, deși aducea pentru prima oară o recunoaștere identitară românească, chiar dacă târzie, abia din secolul XV, în Tatra și Silezia Savantul polonez Kazimierz Dobrowolski s-a născut pe 20 decembrie 1894 la Nowy Sącz și decedat la 26 martie 1987 la Cracovia, în plin regim comunist. A fost un etnolog, antropolog și sociolog polonez reputat și profesor la Universitatea Jagiellonă, dar și membru al Academiei Poloneze de Științe. Kazimierz Dobrowolski a fost creatorul fundamentelor „metodei integrale” în cercetarea sociologică, soția sa fiind Maria Dobrowolski o renumită profesoară de geografie. Viitorul savant a absolvit liceul St. Junior. Jacek în Cracovia. El a studiat apoi la Universitatea Jagiellonă (1912–1914) și la Universitatea din Viena (1915–1916). În 1919 şi-a susţinut doctoratul magna cum laude. Și-a finalizat studiile de sociologie și antropo-geografie la Sorbona din Paris (1925) și în domeniul antropologiei sociale la London School of Economics (1934). În anii 1920–1935 a lucrat la Biblioteca Jagiellonă. În 1932 antropologul și istoricul obține abilitarea și din 1935 devine conferențiar la Universitatea Jagellonă, unde a predat sociologie și etnologie. Cercetătorul a fost printre cei 183 de oameni de știință din Cracovia arestați de naziști și trimiși în lagărul de concentrare Sachsenhausen în 1939. După eliberarea sa pe 8 februarie 1940, el s-a întors la Cracovia și a luat parte la cursurile ilegale universitare organizate de rezistența anti-nazistă. După război, în 1946 a fost numit profesor titular. Din 1969 a fost ales membru titular al Academiei Poloneze de Științe și președinte de onoare al Comitetului Sociologic al Filialei Academiei Polone de Științe din Cracovia. A mai fost, de asemenea, director al Școlii Superioare de Științe Sociale a Societății Universităților Muncitorilor din Cracovia (1946–1950). Sociologul și istoricul polonez a fost autorul celebrei „metode integrale”. Abordarea integrală sau metoda integrală genetică a reprezentat o propunere metodologică originală a lui Kazimierz Dobrowolski, plecând de la spiritul critic spre fragmentarea și specializarea științelor sociale. Dobrowolski a subliniat necesitatea unei abordări „holistice” a cercetării și nevoia de a folosi diverse tehnici și metode de cercetare pentru a combina și compara apoi rezultatele acestora. Când examinăm fenomenele sociale, Dobrowolski considera că cercetătorul ar trebui să se concentreze asupra relațiilor lor funcționale și așa-numitele fundaluri istorice. Contextul istoric este înțeles ca un ansamblu de factori demografici, economici, geografici, culturali, politici, tehnici și psihologici. Toate aceste metodologii inovatoare de cercetare le-a aplicat pe cercetarea comunităților de valahi gorali din Carpații Păduroși, metodă ce l-a ajutat să înțeleagă sociologic viața valahilor din Polonia, cu tradițiile lor social-pastorale, dar fără să acceseze temeinic, însă, originea lor etnică, fiind tributar unor concepte canonice moștenite de la istoricii austrieci din imperiu privind trecutul și originea valahilor.

Kazimierz Dobrowolski a scris două studii fundamentale despre valahii gorali care au fost subliminal influențate de preconcepțiile istoriografiei austriece privind originea românilor: „Migracje wołoskie na ziemiach polskich” („Pam. V Zjazdu Historyków Pol.” t. 1, 1930) și „Włościańskie rozporządzenia ostatniej woli na Podhalu w XVII i XVIII w.” (Kr.1933). Antropologul polonez considera că migrațiile valahe în Carpații polonezi nu au fost un eveniment singular, ci un proces complex, desfășurat pe parcursul mai multor secole, cu faze distincte și dinamici variabile. Fazele inițiale, începând din secolul al XIV-lea, se caracterizează printr-un nomadism pronunțat, populațiile pastorale deplasându-se sezonier între zonele montane și cele de câmpie, în căutarea pășunilor. Acest comportament nomad a lăsat urme importante în toponimie și în cultura materială în viziunea antropologului și sociologului polonez Dobrowolski. Secolul al XV-lea marchează o tranziție importantă, cu o trecere treptată de la nomadism la semi-nomadism și „cătune„ valahe stabile. În acest context se explică documentar anul 1470, ca reper al sedentarizării valahilor. În viziunea lui Dobrowolski, abia atunci apar primele așezări semi-permanente, iar activitatea pastorală începea să se diversifice prin integrarea unor elemente de agricultură medievală. Acest proces a fost facilitat de acordarea de terenuri de către autorități și de proprietarii funciari, în schimbul unor servicii sau taxe. În secolele XVI-XVII, sedentarizarea devine tot mai pronunțată. Populațiile vlahe se integrează tot mai mult în structura socială și economică a regiunii, participând la viața comunităților rurale și la activități economice diversificate, devenind tot mai pronunțat „poloneze”. Cu toate acestea, activitățile pastorale rămân importante, iar tradițiile și obiceiurile specifice se păstrează, deși religios asistăm la o tranziție de la religia ortodoxă la catolicism în urma presiunilor casei regale și a bisericii catolice. Analiza lui Dobrowolski sugerează o diversitate etnică remarcabilă în rândul populațiilor migrante. Termenul „vlah” este el însuși ambiguu, referindu-se, în opinia cercetătorului, la un grup eterogen, cu origini și identități variate. Pe lângă elementele românești, studiul menționează prezența unor elemente slave sudice (sârbi, bulgari), albaneze și chiar rusești. Este important să subliniem că aceste elemente rasiale nu se amestecă uniform, ci creează o componentă etnică complexă, variind în funcție de regiune și de perioadă. Identificarea exactă a proporțiilor acestor elemente etnice este dificilă în sudul Poloniei medievale și pre-moderne. Cercetarea lingvistică și onomastică, menționată de Dobrowolski, oferă o perspectivă importantă, dar necesită azi o analiză mai aprofundată și o corelare cu alte date, inclusiv genetice. Se observă refuzul cercetătorului privind ideea unității etncie a valahilor gorali.

Migrațiile populațiilor pastorale, denumite în mod convențional „valahe” au marcat istoria și geografia Carpaților polonezi pentru secole în opinia cercetătorului polonez. Acest fenomen complex, studiat de Kazimierz Dobrowolski în lucrările sale prezintă o interesantă combinație de aspecte demografice, etnice și culturale, fiind o abordare multidisciplinară. Lucrările menționate ale lui Dobrowolski explorează mecanismele migrațiilor, originea etnică a populațiilor migrante și impactul cultural al acestora asupra zonei. Migrațiile valahe în Carpații polonezi au fost un proces complex și îndelungat, cu implicații demografice, etnice și culturale semnificative. Analiza lui Dobrowolski, deși se bazează pe surse istorice limitate, oferă o perspectivă valoroasă asupra acestui fenomen. Autorul evidențiază cu acribie trei aspecte principale legate de migrațiile vlahe: mecanismul migrației, elementele etnice implicate și importanța culturală a acestor mișcări demografice. Analiza sa se concentrează pe factorul determinant al migrației – necesitatea de a găsi pășuni pentru turme. În contrast cu agricultura, păstoritul necesită suprafețe mult mai mari, iar zonele montane ofereau cele mai bune pășuni. Condițiile climatice, însă, limitau utilizarea acestor zone la câteva luni pe an, determinând migrații sezoniere către zonele de câmpie în timpul iernii. Acest model de transhumanță era intens în zonele cu diferențe climatice și floristice semnificative între munți și câmpii, un fenomen observat în întreaga zonă mediteraneană și balcanică. Economia populațiilor vlahe s-a bazat inițial în principal pe păstorit. Oile și caprele erau animalele dominante, iar gestionarea turmelor a impus necesitatea migrației sezoniere. Pe parcursul secolelor, pastoritul a fost completat de agricultură, iar ponderea activităților agricole a crescut progresiv odată cu sedentarizarea. Această diversificare economică a fost importantă pentru stabilitatea și integrarea comunităților vlahe în societatea rurală poloneză.

Studiul lui Dobrowolski indică faptul că principalele valuri migratorii dinspre zona Carpaților către teritoriul polonez proveneau din comitatele nord-estice ale Ungariei și Transilvaniei, dar și din sudul Carpaților, în special dinspre regiunile occidentale. Analiza toponimelor și antroponimelor subliniază o componență etnică diversă a populației migrante. Se observă un amestec de elemente românești, slave sudice (sârbi, bulgari), albaneze și rusești, toate implicate în diverse grade în migrațiile spre Carpații polonezi. Ca și ceilalți autori polonezi, Dobrovolski nu consideră valahii gorali ca fiind autohtoni în Carpații Păduroși, adică originari din triburile dacilor liberi. El marșează pe impactul cultural al migrațiilor vlahe asupra regiunii, care este amplu și vizibil în diverse domenii, dar nu localnic. Transhumanța și păstoritul și-a adus aportul la influențarea vestimentației populației montane, instrumentarului muzical, arhitecturii tradiționale și a unor aspecte ale culturii materiale. Dobrowolski subliniază împrumuturile lexicale din limbile română, rusă și slava de sud în dialectul local, dar sugerează că acestea ar fi fost mai degrabă rezultatul unor contacte culturale decât al unei migrații în masă a vorbitorilor acestor limbi. În evoluția lor, migrațiile valahe au suferit transformări importante. Autoritățile au încurajat sedentarizarea prin acordarea de terenuri și libertăți, în schimbul serviciilor militare și a unor taxe. Proprietarii funciari au stimulat sedentarizarea pentru a beneficia de o forță de muncă stabilă și mai ușor de controlat. Treptat agricultura capătă o pondere importantă în activitatea valahilor gorali. În opinia autorului polonez, migrațiile vlahe au lăsat o amprentă distinctă asupra culturii regionale. Influența lor se observă în numeroase aspecte ale vieții cotidiene, de la vestimentație și arhitectură la muzică, gastronomie și obiceiuri tradiționale. Deși integrarea culturală a fost un proces gradual, unele trăsături specifice ale culturii vlahe s-au păstrat până în prezent, contribuind la o diversitate culturală remarcabilă în zonele montane, recunoaște antropologul polonez. Este important de menționat că influența culturală nu a fost unidirecțională. Populațiile vlahe au asimilat, la rândul lor, elemente culturale din mediul înconjurător, rezultând o sinteză culturală originală și dinamică. Astfel s-au născut valahii gorali, un arhetip și o sinteză vlaho-poloneză din punct de vedere socio-cultural și economic.

Cine sunt rușii și ce vrea Rusia azi!?

Data: 19 aprilie 2025 by Redacția

În octombrie 1989 mă aflam la Riga în Letonia în ultimele zile ale unei călătorii jurnalistice prin fosta Uniunea Sovietică. Eram trimis de Vocea Americii şi misiunea mea ca reporter era să aflu adevărul şi să-l împărtăşesc ascultătorilor. Şi definiţia adevărului nu se punea sub semnul întrebării în acele vremuri: comunismul era o înşelătorie şi trebuia anihilat. Misiunea a fost dificilă, dar mi-am făcut datoria. Atunci am cunoscut intelectualitatea „de aur” a basarabenilor care au menţinut românismul în anii de întuneric ai sovietelor. Am descris acel periplu în cartea „Mărturii Dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri,” tipărită la Bucureşti la editura INST în 2018. După revenirea la Washington şi înaintea evenimentelor din decembrie 1989 am transmis o serie de reportaje despre românii întâlniţi la Chişinău, Cernăuţi, Kiev, Riga şi prin alte locuri şi despre preocupările şi aspiraţiile lor. Reportajele respective au fost apreciate de ascultători, dar s-au pierdut în neant… Am ajuns la Riga căutând doi oameni între două vârste crescuţi în tumultul persecuţiilor sovietice. Maria Macovei din Basarabia era copil când a fost deportată împreună cu familia în Republica Buriat Mongolă din sudul Siberiei. După moartea lui Stalin, s-a întors acasă şi mai târziu a reuşit să intre la Universitatea din Chişinău. În timpul studenţiei l-a cunoscut pe tânărul leton Leon Briede, care fusese şi el deportat împreună cu părinţii, dar fusese deportat în Basarabia (republica Moldova). Cei doi tineri s-au îndrăgostit şi ulterior s-au căsătorit. Tânărul leton a înţeles repede ticăloşia sovietică cu așa-zisa limbă moldovenească, s-a specializat în limba română, a devenit scriitor, şi după absolvirea studiilor cei doi s-au stabilit la Riga unde şi-au întemeiat o familie. Şi când fosta uniune a început să se clatine, Maria şi Leon au tipărit la Riga prima ediţie cu litere latine, deci româneşti, a revistei basarabene „Literatură şi Artă”. Apariţia revistei cu litere latine a fost o adevărată revelaţie. Deodată limba moldovenească a devenit limba română şi moldovenii care mai aveau îndoieli şi-au regăsit identitatea.

Am avut mai multe convorbiri cu soţii Briede şi într-una din ele Leon m-a criticat aspru, dar pe un ton amical, pe motiv că nu ştiu cine sunt ruşii!? Redau din memorie acea discuţie. „Ruşii sunt o himeră, a afirmat el răspicat. Nimeni nu ştie unde s-au format şi de unde au apărut în istorie. Sunt o năpastă care a căzut pe capul nostru şi nu mai putem scăpa de ei. Noi suntem un popor mic şi fiecare leton contează. Zeci de mii de letoni au fost deportaţi. Acum e timpul să punem piciorul în prag şi să scăpăm de ei odată pentru totdeauna…”

Mi-a rămas întipărită în minte vehemența cu care letonii, respingeau atunci comunismul şi Uniunea Sovietică şi de fapt continuă să respingă şi azi nouă federaţie Rusă. Pentru Letonia şi pentru celelalte două republici baltice, Lituania şi Estonia, Rusia a fost şi rămâne un pericol letal. De altfel, ruşii au fost un mare pericol pentru toate naţionalităţile limitrofe pe care le-au ocupat de-a lungul istoriei. Noi, românii, cunoaştem foarte bine consecinţele expansiunii ruseşti: douăsprezece invazii militare; abuzuri de neimaginat; şi răpirea până în ziua de azi a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de nord, ţinutul Herţa şi insula Şerpilor. Şi pe deasupra, învrăjbirea gravă a relaţiilor dintre noi şi ucraineni.

Ca român şi ca geograf format în ţară şi în Statele Unite mai ştiu şi eu câte ceva. Nu mă pretind mare expert şi nici nu vin cu răspunsuri definitive, dar adevărul e că ruşii reprezintă unul din marile popoare ale lumii. Şi totuşi, când au apărut ei în mijlocul Europei răsăritene şi de unde au venit? Răspunsul e că nu au venit de nicăieri. Ruşii s-au format în estul Europei din mai multe rădăcini genetice care s-au contopit şi au dat naştere naţiunii de azi. Şi se pare că procesul etnogenezei ruse este încă în curs de închegare, ceea ce constituie o dilemă. Nu ştim cum va evolua naţiunea rusă în viitor! Altfel, se ştie că numele de Rusia vine de la familia de lideri vikingi numită Rus care, împreună cu alte familii şi clanuri scandinave, au ajuns prin a doua jumătate a primului mileniu în marea stepă dintre Ucraina şi Rusia de azi. În opinia mea, ruşii s-au născut şi s-au format aici din trei rădăcini genetice: slavii localnici, vikingii nordici şi mongolii asiatici. În caracterul rus contemporan găsim trăsături de scandinavi războinici şi curajoşi, de slăvi supuşi şi credincioşi şi de despoţi orientali cu mentalitate de stepă mongolă. Ruşii au trăsăturile tuturor acestor popoare şi niciodată nu ştii cu ce faţetă se vor manifesta. Pot fi creştini habotnici şi umili; pot fi eroici şi cruzi şi pot fi genii şi talente de neegalat. Şi ruşii încă evoluează şi îşi caută un făgaş propriu. În acest context complex, ne putem întreba: ce vor ruşii de azi?

În esenţă, Federaţia Rusă condusă de Putin urmăreşte să-şi menţină statutul de mare putere şi în acest scop considera strict necesar să controleze Ucraina şi să o menţină ca zonă de tampon împotriva Occidentului. În sprijinul acestei poziţii vin şi tradiţionaliştii, care resping Occidentul ca fiind decadent şi susţin că misiunea Rusiei este să apere creştinătatea. Cei care au trăit însă sub ocupaţie rusă, ca Leon şi ca fraţii noştri basarabeni, se tem însă de mesianismul rusesc şi îl resping. Este adevărat că Occidentul se află într-un grav declin moral în timp ce Rusia, după toate aparenţele, încurajează valorile creştine, dar ce poate alege Europa de Est? Decadenţă occidentală care asigură totuşi libertate şi o anumită bunăstare materială? Or mesianismul rusesc pe jumătate creştin şi pe jumătate dictatorial, imprevizibil şi anarhic? Rusia de azi rămâne o enigmă. Ea s-a angajat într-un război fratricid cu Ucraina; război care nu trebuia declanşat. Provinciile predominant ruseşti din sud-estul Ucrainei puteau fi negociate prin acorduri paşnice. Dacă Rusia s-ar întoarce la adevărata religie creştin-ortodoxă ea s-ar retrage în teritoriile ei tradiţionale şi s-ar împăca cu vecinii. Şi nouă Rusie ar rămâne tot cea mai mare ţară din lume şi totodată una din cele mai bogate. Până atunci însă, Leon a avut dreptate. Letonia rămâne sub ameninţare, dar de data aceasta un atac al Rusiei asupra oricărei ţări baltice ar declanşa o conflagraţie mondială. Nimeni nu doreşte aşa ceva.

În ceea ce priveşte ţara noastră, unii se întreabă dacă România este şi ea ameninţată? Este, dar pericolul e minim. Rusia nu mai are capacitatea economică şi demografică să se extindă; nu mai are destui soldaţi să ocupe alte ţări. De altfel, sunt convins că în prezent Moscova nu intenţionează să ocupe noi tari; e hotărâtă să-şi menţină însă actualele teritorii şi cuceriri. Altfel, dacă existenţa Rusiei va fi ameninţată, ea ar recurge probabil la arme nucleare, dar ar fi extrem de riscant să o facă. Un asemenea act ar înseamnă sinucidere globală. În contextul internaţional de azi conducătorii politici români nu ar trebui să fie preocupaţi de Rusia. Ar trebui să se ocupe de scoaterea ţării din mizeria socială şi morală în care au adus-o. Şi o spun din nou tare şi clar. Votul din decembrie 2024 care a fost anulat în mod ilegal şi imoral nu a fost neapărat un vot pentru o anumită persoană, pentru Georgescu; a fost un vot împotriva ticăloşiei care guvernează tara de 35 de ani. Românii aşteaptă schimbarea care a fost deturnată în 1989. Şi de data aceasta, nu se mă lasă înşelaţi. Schimbarea bate la uşă! (Tucson, Arizona, SUA, 29 ianuarie 2025)

Un articol de Nicholas Dima

Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză (Partea a VII -a)

Data: 19 aprilie 2025 by George Petrovai

9. Neoconfucianismul –  „Neoconfucianismul”, punctează Kaltenmark, care este echivalentul sintagmei chinezești Dao xue (Știința lui Dao), „acoperă de fapt două curente de gândire destul de distincte”: realismul școlii Rațiunii (Li xue) și idealismul sau neointuiționismul, al cărui cel mai ilustru reprezentant în perioada Ming a fost Wang Yangming. Înainte de-a trece în revistă principalii neoconfucianiști, cuvine-se să amintesc că, după Han Yu, în calitate de discipol și nepot al acestuia, la renașterea confucianismului a pus serios umărul Li Ao (aprox. 775-845), prin interesul manifestat față de problema firii umane (adoptă teoria lui Meng Zi despre bunătatea omului, considerând că armonia lăuntrică poate fi tulburată doar de sentimente și pasiuni, pe care numai înțelepții sunt în stare să le domine), prin respectul arătat ataraxiei, fapt ce învederează influențele venite dinspre daoism și budism, dar mai ales prin frecvența citării celor patru lucrări clasice: Yi jing, Da xue, Zhong yong și Meng zi, ceea ce – ne spune M. Kaltenmark – „n-a rămas fără urmări, deoarece acestea vor fi textele de bază ale neoconfucianiștilor”.

A) Zhou Dunyi (1017-1073) deschide seria filosofilor din timpul dinastiei Song de Nord, o dinastie slabă din punct de vedere militar, dar strălucită prin avântul luat de cultură și civilizație, în mod deosebit de gândirea filosofică. Supranumit Maestrul Lin Qi, Zhou este primul cugetător care, în lucrările Tai ji tu (Schema Supremei culmi), Explicația Schemei Supremei culmi și micul Tratat fundamental, a expus principiile metafizicii și ale eticii neoconfucianismului. Schema Supremei culmi este în esență o diagramă asemănătoare cu cea întrebuințată de daoiști pentru a-și prezenta ideile. Dezvoltarea lumii, crede Zhou Dunyi, începe cu Tai ji, concept împrumutat din Yi jing, mai exact din Yi ci, unde se afirmă că mutațiile (yi) au drept principiu călăuzitor Suprema culme, din care se nasc subprincipiile Yin și Yang. Dar utilizând o expresie luată din Lao zi, Zhou identifică Tai ji cu Wu ji (Fără culme sau Absolutul Nimicului), astfel că – suntem înștiințați de Kaltenmark  – Explicația debutează cu ambiguitatea Tai ji er Wu ji, care înseamnă fie că Wu ji este totuna cu Tai ji, fie că al doilea principiu emană din primul. Filosoful nostru și reprezentanții ortodoxiei îmbrățișează prima interpretare (Wu ji și Tai ji sunt identice), cu toate că el nu respinge speculațiile daoiste și budiste vizavi de Wu și You, concepte și speculații care o bună perioadă de timp au fost de primă importanță pentru filosofii medieviști. Explicația arată în continuare cum în interiorul lui Tai ji mișcarea produce subprincipiul Yang. Apoi, atunci când mișcarea încetează și se ajunge la repaus, Yang produce Yin, după care procesul se repetă. Prin urmare, mișcarea și repausul se succed la nesfârșit, astfel dând naștere celor Cinci Elemente (Apă, Foc, Lemn, Metal, Pământ), care sunt sufluri (Qi), respectiv modalități ale binomului Yin–Yang și ale lui Tai ji–Wu ji. Manifestându-se sexual, cele două modalități dau naștere nenumăratelor ființe vii, între care omul este cel mai inteligent. Zhou Dunyi era convins că omul este esențialmente bun și că numai conformându-se bunătății lui naturale prin Cheng, termen împrumutat din cartea Zhong yong și asimilat cu conștiința morală, el poate accede la perfecțiunea sfinților. De altminteri, sfințenia în concepția lui Zhou nu este altceva decât Cheng-ul activ sau „perfecta conformitate a ființei cu firea”. Cum rolul lui Tai ji în Univers este jucat în lumea morală de sinceritate, din activitatea sa rezultă binele și răul, mai degrabă binele, căci pentru filosoful nostru, „răul este doar o deviere a binelui”. Cu completarea că în starea primitivă, sinceritatea este invizibilă și inconștientă, de unde asimilarea ei cu Wu ji (Fără Culme sau Non-apogeul).

B) Shao Yong (1011-1077) introduce în confucianism știința emblemelor și numerologia, concepție ocultă care – prin intermediul cercurilor daoiste – provine din Apendicele gnostice ale Clasicelor din perioada Han, în special din speculațiile cărții Yi jing asupra Emblemelor și Numerelor. Foarte elaborat, totodată  arbitrar și obscur, Shao Yong își expune sistemul conceptual în Tratat despre Augusta Culme care cârmuiește lumea, principala sa lucrare. Este un tratat de factură idealistă, în care autorul proclamă „identitatea dintre Spirit, Dao și Tai ji”. Acest nou principiu universal este esența tuturor ființelor, însăși prezența sa susținând posibilitatea cunoașterii. Este vorba de cunoașterea numită de filosof „vederea inversată” (îndemn la obiectivitate și modalitate de a condamna subiectivismul celor ce pleacă de la propriul punct de vedere în acțiunea de observare a realității), o cunoaștere în care „trebuie să știi să observi lucrurile din punctul de vedere al lucrurilor, să le vezi mai degrabă cu mintea decât cu ochii, mai ales la lumina Rațiunii imanente (Li) decât a minții”, asta deoarece fiecare lucru își are Li-ul său, firea sa (Xing) și destinul său (Ming).

C) Zhang Zai (1020-1077) continuă efortul lui Zhou Dunyi pe direcția constituirii unei metafizici confucianiste, făcându-și cunoscută concepția filosofică în Educația tineretului, principala lui lucrare, precum și în faimoasa Inscripție din apus (Xi ming). Suflul (Qi) (aer, abur, respirație, energie vitală, nervoasă, atmosferică etc.), concept de bază al filosofiei chineze, fără un echivalent precis în limbile occidentale, este ridicat de Zhang Zai la rangul de „substanță fundamentală a Universului”, acea singură realitate, căreia-i spune și Marele Vid (Tai xu). Marele Vid nu are formă, dar – în calitate de Qi – poate „să se condenseze, să se manifeste sub diverse aspecte și să dea astfel formă ființelor vizibile”. Corpul omenesc este și el o concretizare a Qi-ului, care, după moarte, „se dizolvă și se reîntoarce la starea sa primitivă”. Fără să insiste prea mult, Zhang Zai admite că Li, în calitate de principiu al ordinii, „dirijează transformările și mutațiile lui Qi”, idee care va dobândi un loc de frunte în filosofia lui Zhu Xi. În schimb, Zhang Zai se arată foarte preocupat de Marea Armonie (Tai he) a Qi-urilor lui Yin și Yang (echivalentul lui Dao și Tai ji), grație cărora Marele Vid nu este inert, ci o realitate însuflețită. Întrucât Unul este întregul Univers, iar manifestările sale sunt multiple, iată motivul pentru care, „prin eliminarea desebirilor dintre eu și non-eu”, omul trebuie să-și regăsească unitatea. Dar dacă omul de rând nu poate să depășească limitele organelor senzoriale, înțeleptul are capacitatea să cuprindă cu spiritul său ansamblul lucrurilor din lume. În opinia lui Zhang Zai, această unire dintre om și Univers caracterizează „sinceritatea” sau „conștiința profundă de sine” (Cheng). Pentru calitatea firii omenești (xing), concept fundamental în confucianism, Zhang Zai elaborează teoria dublului xing, concepție care va împrumutată de Zhu Xi: un xing cosmic și perfect bun, al doilea fizic, văzut ca un amestec de bine și de rău din pricina calității inegale a Qi-urilor. În Inscripția din apus, text considerat de neoconfucianiști aproape la fel de important ca Meng zi, Zhang Zai prezintă idealul fraternității universale (Cerul și Pământul sunt părinții tuturor creaturilor, fiecare om având obligația să le venereze și să iubească celelalte ființe „ca pe membrii aceleiași familii”) prin extensia conceptului moist de „iubire universală” și a Ren-lui confucianist.

D) Având vederi comune asupra bazelor confucianismului, ceea ce uneori îngreunează cunoașterea exactă a contribuției fiecăruia dintre ei, frații Cheng Hao (1032-1085) și Cheng Yi (1033-1107), alături de Zhu Xi, sunt socotiți cei mai de seamă filosofi ai neoconfucianismului. Dacă amândoi sunt de acord să-și întemeieze cugetările pe Li (acel principiu metafizic al lui Wang Bi, care aici, scris fără majuscule, devine „un principiu rațional imanent Universului și constituentelor sale”), totuși, mai idealist decât fratele lui, Cheng Hao inaugurează curentul idealist al neoconfucianismului, pe când Cheng Yi acordă mai multă greutate intelectului și studiului, astfel că întemeiază curentul raționalist-realist. Cheng Hao vorbește cu multă tragere de inimă despre Li al Cerului și al Naturii (Tian Li), termen împrumutat din Li ji, Tratat asupra Muzicii, și cum acest principiu natural este și principiu etic, iată că gândirea filosofului nostru se înscrie în adevărata tradiție umanistă chineză, tradiție ce nu desparte nici omenescul de cosmic și nici moralul de natural. Într-un eseu despre Ren, de altminteri, Cheng Hao ridică vechea virtute a omeniei la rang universal, așa că la el Ren-ul devine „un principiu de unitate între Cer, Pământ și Om”. Cât privește principiul vital al omului sau firea sa (xing), aceasta este văzută de Cheng Hao ca o părticică din Suflul universal (Qi). Iată de ce cultivarea spiritului constă din potolirea xing-ului (Ding xing este titlul unui alt eseu al său). Acest țel poate fi atins prin „sinceritate” (Cheng) și gravitate (jing), un obligatoriu proces de concentrare în vederea evitării împrăștierii mentale. După ce firea își regăsește liniștea, nu mai există nicio deosebire între viața interioară și lumea exterioară, asta însemnând că s-a ajuns la armonia deplină. Aidoma maestrului său Zhou Dunyi, Cheng Hao a fost puternic influențat de Lao Zi, Zhuang Zi și de concepția cărții Zhong yong. La rândul lui, Cheng Yi concepe corpul tuturor ființelor vizibile ca un amestec de „sufluri” (Qi) Yin și Yang, natura lor originară datorându-se lui Li, care se situează „deasupra formelor”, mai bine spus „anterior formelor”, în timp ce Qi-urile sunt „dedesubtul formelor” sau „posterioare formelor”. Li, vasăzică, este un principiu necorporal și invizibil, pe când Qi-urile sunt „sufluri-energii” concretizate în ființele vizibile. În plus, fiind întotdeauna prezente împreună, cele două entități nu pot fi separate decât în plan mental-conceptual.

Identificată de Cheng Yi cu Li, firea omenească nu poate să fie decât fundamental bună, adică așa cum o vedea la vremea lui Meng Zi. Dar cum Qi-urile mai mult sau mai puțin pure plămădesc indivizi pe măsură (mai mult sau mai puțin buni), Cheng Yi împrumută de la Zhang Zai teoria dublei firi: una identică cu Li, ca atare esențialmente bună, cealaltă legată de Qi-urile corporale, adică un amestec de însușiri bune și rele. Spirit rațional și metodic (face distincție între judecățile de existență și cele de valoare), Cheng Yi consideră că trebuie să reflectezi înainte de a acționa și că fără reflecție nu poate fi  atins Dao. Dar cu toate că pledează pentru studierea progresivă a realității, el – la fel ca majoritatea confucianiștilor – nu se arată interesat de cercetarea științifică, ci decretează că secretul unei acțiuni corecte constă în cunoașterea Rațiunii lucrurilor. De acord cu fratele lui că gravitatea (jing) este una din condițiile fundamentale ale culturii individuale, la ea adaugă efortul studiului sistematic ca singura posibilitate a progresului științei.

Ideile lui Cheng Yi, ne înștiințează Max Kaltenmark, în mai mare măsură ca cele ale fratelui său, „vor fi reluate de Zhu Xi, care le va dezvolta și le va încorpora în propriul său sistem”.

Primul în seria filosofilor din timpul dinastiei Song din Sud, Zhu Xi (1130-1200) este totodată cel mai ilustru cugetător confucianist modern, întemeietorul unei direcții cu o mare influență în China și în afara ei (Japonia, Coreea). Născut în provincia Fujian, la vîrsta de 14 ani rămâne orfan de tată, primul lui maestru. După ce sudiază daoismul și budismul cu trei maeștri, ajunge discipolul lui Li Tong (1088-1158), filosoful care continuă linia doctrinară a fraților Cheng și-l desprinde pe Zhu Xi de budism. Cea mai mare parte din viață, Zhu Xi și-a închinat-o studiului și predării filosofie (pe când era prefect în Nankang, chiar a înființat o școală filosofică într-o veche sihăstrie din regiune), așa încât, acceptând posturile oficiale cu niscaiva repulsie, se va achita de obligații cu rezultate modeste. Amestecat în diverse intrigi și acuzat de erezie pe vremea când deținea anumite funcții la curtea imperială, totuși, Zhu Xi scapă basma curată și se poate retrage la Jianyang, unde moare. I s-a acordat titlul postum de Prinț al Culturii (Weng gong). Importanța operei cultural-filosofice a lui Zhu Xi rezidă în primul rând în modul strălucit cum a  comentat vechile Clasice: nu s-a mulțumit să adauge doar explicații filologice, ci a căutat să scoată la lumină spiritul lor profund, astfel că „glosările textuale făcute de el sunt de neînlocuit pentru o bună înțelegere a vechii literaturi” (M. Kaltenmark). N-a urmărit să facă operă originală, ci – potrivit tradiției confucianiste – a căutat să regăsească adevărata gândire a Maestrului și a discipolilor acestuia. Iată și dovezile: n-a scris niciun tratat filosofic, întreaga concepție făcându-și-o cunoscută pe cale orală și prin scrisorile adresate altor gânditori.

Astfel stând lucrurile, Zhu Xi nu împărtășea opinia celorlalți în legătură cu întâietatea cărții Yi jing între Clasice, motiv pentru care a ales Lun yu, Meng zi, Da xue și Zhong yong, pentru ca din ele, prin comentariile adăugate, să facă celebrele Patru cărți (Si shu). Cum comentariile s-au constituit în însăși temelia eticii confucianiste, iată de ce, pentru o perioadă de aproape șase secole (1313-1905), examenele mandarinale au avut ca materie obligatorie cele Patru cărți, firește, împreună cu interpretarea lor zhuxistă. Vasăzică, importanța lui Zhu Xi ca filosof nu rezidă nicidecum în originalitatea gândirii sale, ci în „noutatea expunerii”: reia marile concepte pe care își construiseră teoriile predecesorii săi din perioada dinastiei Song de Nord și le articulează într-o nouă sinteză! De unde rezultă că propria metafizică și-o edifică pe Tai ji, Li și Qi, iar etica și antropologia pe fire (xiang), spirit (xin), Ren și investigarea lucrurilor. Zhu Xi nu renunță la Suprema culme (Tai ji) a lui Zhou Dunyi ca Principiu suprem, însă asimilează Tai ji-ul cu Li-ul fraților Cheng. Dar dacă predecesorul consideră că Tai ji cuprinde „suflurile” (Qi), pentru Zhu Xi lucrurile stau cu totul altfel: Tai ji este o realitate imaterială, totodată anterioară mișcării și repausului, iar binomul Yin–Yang poate fi conceput doar în lumea fenomenală. Tai ji-ul zhuxist nu numai că este diferit de cel al lui Zhou Dunyi, dar ajunge de-o absolută complexitate prin atributele cu care este învestit: în calitate de Principiu real-invizibil și conceput ca binele suprem al Universului, al omenirii și al tuturor lucrurilor, Tai ji nu este Qi, ci sinteza fundamentală a tuturor Li-urilor din lume. În plus, el este înzestrat de filosoful nostru cu capacitatea de infinită multiplicare, ceva situat foarte aproape de ubicuitatea divină: fiecare entitate are Tai ji-ul ei, cu toate că Suprema culme nu se fragmentează, ci rămâne întreagă, „precum luna care se reflectă în mai multe lacuri”.

Pentru a ilustra raportul dintre Li și Qi, Zhu Xi pornește de la axioma că nu există viață fără corp: întrucât Tai ji este un Li transcendent, ca atare imaterial, iar Qi este corporal, există niște Li imanenți „indisolubil legați de forme fizice constituite din Qi”, adică apare un „suflu-energie” care posedă modalitățile (subprincipiile) Yin și Yang. Și iată cum, ne spune în continuare Zhu Xi, prioritatea rațională a lui Li față de Qi (primul întemeiază lumea, celălalt este izvor de diversitate), face posibilă și prioritatea temporală a primului în raport cu al doilea. Toate ca toate, dar care-i semnificația Li-ului zhuxist? Păi, ne învață el, dacă admitem că fiecare entitate naturală sau artificială își are Li-ul ei specific și că acesta preexistă mai înainte de existența concretă a unui obiect oarecare, atunci Li-ul desemnează ideea unei entități, idee care poate să existe fără ca entitatea însăși să existe, și conferă fiecărei entități natura ei inerentă. Ca toate ființele, omul este alcătuit din Li și Qi. Raportul dintre firea xing și spiritul xin este acela dintre Tai ji și Yin–Yang: după cum Tai ji, cu toate că-i transcendent, întotdeauna este prezent în binomul Yin–Yang și nu poate fi despărțit nicicum de el, toat așa xing și xin sunt distincte și inseparabile. În plus, pentru a putea susține teoria bunătății omului, Zhu Xi identifică xing-ul cu Li.

La cele spuse până aici despre filosofia lui Zhu Xi, mai adaug patru concluzii cu rol împlinitor: a) Pentru el, așa ca pentru toți gânditorii chinezi, nu există opoziție între materie și spirit (cele două sunt văzute ca ipostaze ale aceleiași realități), ci numai o deosebire de ordin ierarhic-calitativ. De pildă, xin-ul (acest ghid al corpului, care coordonează motivațiile, sentimentele și virtuțile, inclusiv virtutea principală Ren), din punct de vedere calitativ este inferior xing-ului și Li-ului. Prin extrapolare (Cerul și Pământul sunt înzestrate cu Ren și au xin), Ren-ul devine la Zhu Xi o virtute cosmică; b) Qi-ului se datorează existența indivizilor răi, iar xing-ul (firea) este rezultatul diverselor combinații dintre Li și Qi; c) Omul devine mai conștient și mai virtuos doar prin neîncetatul efort de „a observa lucrurile și a-și lărgi cunoștințele”. Pentru asta, continuă Zhu Xi ideea lui Cheng Yi, gravitatea (jing) este condiția psihologică trebuincioasă studiului: prin rigoare intelectuală „spiritul este calm și stăpân pe sine”, iar trupul și spiritul se contopesc într-un tot unitar. De altminteri, observarea lucrurilor pentru neoconfucianiști era efortul esențialmente moral de cunoaștere a binelui și răului, în vederea formării comportamentului adecvat; d) Aidoma tuturor confucianiștilor, Zhu Xi era preocupat în cel mai înalt grad să apere idealurile morale ale lui Confucius și Meng Zi și să se războiască ba cu budismul, pe care se pare că nu s-a obosit să-l cunoască prea bine, ba cu adversari de idei, bunăoară așa ca Lu Xiangshan (1139-1193).

Nu voi mai insista asupra antiintelectualismului lui Lu, considerat șeful școlii intuiționiste, sau asupra idealismului lui Wang Yangming (1472-1529) din timpul dinastiei Ming (1368-1644) (amintesc doar faptul că până la Wang Yangming, filosofia lui Cheng Yi și Zhu Xi a fost dominantă, iar din secolul al XIV-lea a devenit „singura doctrină oficial recunoscută drept ortodoxă”), după cum nu voi insista asupra filosofiei din perioada dinastiei manciuriene Qing (1644-1911), o perioadă neagră pentru cărturarii confucianiști: unii dintre ei, chiar cu prețul vieții, au refuzat să-i servească pe noii stăpâni; alții s-au retras în singurătate pentru a reflecta asupra cauzelor acestor nenorociri, adică pentru a-i socoti vinovați pe filosofii din perioada Song, dar mai ales pe cei din perioada Ming, de pervertirea spiritelor și de decandență până la împăcarea cu gândul invaziei străine. Totuși, filosofia n-a fost complet abandonată, iar unii cărturari au reluat într-un spirit diferit problemele arzătoare ale neoconfucianiștilor. Ruptura cu neoconfucianismul s-a produs la sfârșitul secolului al XIX-lea, ea fiind grăbită de intruziunea ideilor occidentale. (sfârșit)

Poate nu doar fără baze militare, ci și fără… consulate și ambasade!…

Data: 18 aprilie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu o să dea Trump „Turul doi, înapoi!”… Nici măcar el nu poate asta… Realistic vorbind, nici nu ar avea cum… Nici prin presiuni diplomatice, nici prin invocarea cutumelor juridico-democratice și nici la nivelul unui „lobby” atent insinuat… Și asta tocmai pentru că s-ar contrazice, într-o eventuală sugerare, mai mult sau mai puțin „punitivă”, a întoarcerii la punctul de restaurare a democrației de după turul întâi, tocmai prin principul juridic democratic pe care l-ar apăra pentru noi. Dar ne oferă, în schimb, numeroase ocazii pentru a ieși singuri în față. Pentru a ne impune prin noi înșine. Pentru că, în valurile de reașezare a lumilor, cel puțin la nivel economic, acolo unde am putea năzui și noi la o „politică”, dacă nu mare, măcar vizibilă (desigur, dacă am avea prin cine), șanse date de mișcările impuse prin taxele vamale ale politicii lui Trump, dar și de posibilele retrageri de pe harta lumii a zeci de ambasade și consulate ale Statelor Unite, am putea deveni una dintre punțile „de mâine” dintre Europa și Statele Unite… Mai ales că, la drept vorbind, vremurile unei Uniuni Europene utile (ori, măcar, corecte cu noi) au trecut… Atât ca libertăți de exprimare, de reprezentare electoral democratice, de alegeri economice, fiscale, financiare libere… Deja, UE ne-a pus o botniță peste multe dintre libertățile civile, electorale, decizionale, ca opinii și ca libertăți de exprimare inclusiv istoriografice, toate transformate „otova” în delicte de opinie oricând culpabile penal…  Apoi, economic, suntem tot într-o lesă… Pentru că nu ne mai putem dezvolta decât exact cât ne permite Europa prin fel și fel de planuri de „reziliență”… Dar și financiar, și fiscal, suntem tot la mâna UE, iar faptul că șefa Băncii Central Europene, care este totuși o instituție a Europei, a membrelor uniunii, și-a permis să ordone statelor europene, care au anunțat că vor să negocieze individual cu Trump, să cedeze fără discuție, și integral, Bruxelles -ului dreptul de negociere privind taxele vamale ale președintelui american (chipurile, pentru un răspuns unitar al Europei) denotă faptul că lațul în Uniunea Europeană se va tot strânge… Că presiunea pentru controlul financiar-fiscal al statelor va fi și mai mare prin „afilierea” Băncii Central Europene la camera delictului anti-națiuni de la Bruxelles. Iar perspectiva ca banii statelor membre să ajungă a fi „manageriați” integral de către clica devalizatoare de la Bruxelles, prin „compartimentul” Băncii Central Europene, este mai aproape decât am vrea să credem…

Și da, este o strânsă legătură între taxele vamale ale lui Trump și zvonurile că SUA vor să desființeze zeci de consulate și ambasade… Și nu, nu din cauza costurilor și a inutilității unora dintre acestea din perspectivă logistic-strategică, aparent cel puțin în contextul zilei „de mâine” (al lumii de mâine, al noii ordini mondiale), ci pentru că amenințarea cu desființarea unor consulate și chiar ambasade va fi un alt instrument de presiune în mâna „unchiului Sam”… Și nu va fi de mirare să vedem astfel de consulate și ambasade desființate chiar în statele Uniunii Europene care nu au avut curajul să  inițieze propriile negocieri (deși, ca interes strategic național, acesta prevala frontului „comun” tot mai peticit al UE…), multe țări europene rămânând supuse, chiar servile, unei structuri care nu le mai oferă nici o libertate: nici economică, nici decizională, nici democratică și nici măcar ca exercițiu electoral real… Ba, probabil, „unchiul Sam” a decis deja locurile din UE unde vor mai rămâne ambasade și consulate ale Statelor Unite… Și este la fel de posibil ca Budapesta să nu fi ratat nici această fereastră de oportunitate, jucând și această carte a posibilității de a avea, nu doar ambasadă și consulat american în Ungaria, dar și „licența” de a reprezenta, la o adică, statele europene încă mult prea supuse deciziilor de la Bruxelles și care ar putea fi taxate de SUA și prin retragerea cel puțin a unor consulate… Evident, într-un context al zilei de mâine, dar, mai ales, al lumilor de mâine (cu tot cu noile lor ordini mondiale) în care protectoratul la care lucrează Budapesta pentru a cuprinde (și) Transilvana, să înceapă să-și prelingă mâzga și dinspre acest punct…

De la filosofie la politică, sau invers…

Data: 18 aprilie 2025 by Petru Jipa

Când am citit Alexis Zorba de Nikos Kazantzakis, am fost surprins de o frază din această excelentă carte: „Am căutat să înțeleg fiecare religie, am umblat în fiecare țară pentru a înțelege religia, dar la un moment dat am auzit că la Moscova este o nouă religie, comunismul, și acolo am rămas cinci ani pentru a înțelege” (am citat din memorie – n.a.). Așa ne este fabricată lumea pe baza unor concepte, la început filosofice, apoi devin politici și chiar religii. Politica poate fi îmbrăcată în diverse concepte filosofice, reflectând idei despre justiție, putere, libertate și natura umană. Filosofi precum Thomas Hobbes, John Locke și Jean-Jacques Rousseau au propus ideea că societățile se formează printr-un acord între indivizi. Aceasta influențează gândirea politică modernă, în special în ceea ce privește drepturile individuale și responsabilitățile guvernului. Conform lui Jeremy Bentham și John Stuart Mill, politica ar trebui să urmărească maximizarea fericirii pentru cel mai mare număr de oameni. Această idee poate ghida deciziile politice și evaluarea politicilor publice. Karl Marx a analizat relația dintre economie și putere, susținând că structurile sociale și politice sunt influențate de condițiile economice. Aceasta a dus la un tip de politică care vizează egalitatea economică și justiția socială. Diverse curente feministe propun o reevaluare a puterii și a rolurilor de gen în societate, argumentând că politica trebuie să includă perspectivele și nevoile femeilor, promovând egalitatea de gen. Gânditori precum Michel Foucault analizează cum puterea se manifestă în discursuri și instituții, sugerând că politica nu este doar despre legislație, ci și despre formele de control și rezistență în societate. Aceste concepte filosofice ajută la înțelegerea și abordarea problemelor politice contemporane, influențând nu doar teoriile politice, ci și practicile și politicile implementate la nivel global. Am văzut pe la noi cum politicieni vestiți („care este”) au adus argumente filosofice susținând argumentele lor politice. Cei „văduviți” de asemenea cunoștințe vin cu argumentul suprem, de exemplu: ba pe-a mă-tii. Și așa au explicitat totul. Iubirea, încrederea, adevărul, a fost înlocuit cu șarmul lor debordant asemănător cu al batracienilor fără coadă. Dar după ce ajung acolo sus, la ușa lor apare coada.

Relația dintre filozofie si politica este adesea paradoxală. Pe de o parte, putem explora afirmația că „filozofii sunt politicieni”, ceea ce sugerează ca gânditorii profunzi și teoreticienii ar trebui să se implice activ în viața politică pentru a transforma viziuni și idei abstracte în realități sociale. Autori precum Platon, în opera sa „Republica”, susțin ideea ca filozofii ar trebui să guverneze, având acces la înțelepciunea necesară pentru a crea o societate mai justă. Pe de altă parte, există și perspectiva că „politicienii sunt filosofi”. Aceasta afirmație poate fi interpretată în sensul „căi politicieni”, în calitate de lideri capabili să influențeze și să direcționeze viața socială, sunt nevoiți să dezvolte o anumită formă de gândire critică și să înțeleagă concepte filozofice pentru a lua decizii informate. În acest context, un politician înțelept nu este doar un executant al voinței populare, ci și un gânditor care trebuie să încerce să înțeleagă complexitatea societății și valorile umane. În realitate, însă, linia dintre filozofie și politică este adesea estompată. Mulți politicieni au fost și sunt influențați de idei filozofice, dar, în același timp, mulți filozofi rămân la marginea practicilor politice, neputând să construiască realități palpabile, ci doar să ofere o critică teoretică. Aceasta dualitate sugerează o interdependență între cele două domenii: filozofia poate oferi fundamentul teoretic pentru politicile publice, în timp ce politica poate determina condițiile în care ideile filozofice pot fi testate și implementate. Astfel, relația dintre filozofie și politică nu este una de ierarhie, ci, mai degrabă, de colaborare și influențare reciprocă. Atât filozofii, cât si politicienii au roluri esențiale, fiecare contribuind la constituirea unei societăți mai bune. Într-o lume ideală, ambele domenii ar trebui să se alinieze, generând lideri care să fie nu doar executanți, ci și gânditori profunzi, capabili să integreze valorile filozofice în politicile pe care le implementează.

Acum să mă iertați că am făcut o asemenea disertație care doar academică nu este, probabil endemică. Adică trăiesc și eu într-un mediu limitat al valorilor, dar mă gândeam la diferența dinte societatea deschisă a lui Karl Popper și la societatea deschisă a lui G. Soros. Diferența dintre conceptul de „societate deschisă” elaborat de filozoful Karl Popper și viziunea modernă promovată de George Soros este semnificativă și se distinge prin concluziile teoretice, orientările politice și implicațiile practice ale fiecărei interpretări. Societatea deschisă a lui Karl Popper. Karl Popper, un filozof al științei și al societății, a dezvoltat conceptul de „societate deschisă” în lucrarea sa „Societatea deschisă și dușmanii ei” (1945). Pentru Popper, o societate deschisă este caracterizată de mai multe etape: Democrație și pluralism. O societate în care indivizii au drepturi, libertăți și posibilitatea de a influența deciziile politice. Divergențele de opinie sunt acceptate și promovate. Critica rațională. O societate care încurajează critica și dezbaterea intelectuală, în care ideile și politicile sunt supuse unor teste și întrebări. Incertitudine și deschidere. Conform lui Popper, cunoașterea este întotdeauna provizorie și supusă revizuirii. Societățile deschise recunosc și acceptă acest fapt, căutând întotdeauna îmbunătățirea. Respingerea autoritarismului. Popper se opune regimurilor totalitare care limitează libertatea individuală și care impun o viziune monolitică asupra societății. Societatea deschisă a lui George Soros. George Soros, investitor și filantrop, a adoptat conceptul de „societate deschisă” în contextul activităților sale filantropice și politice. Viziunea sa este influențată de ideile lui Popper, dar are și trăsături distincte. Soros a investit resurse substanțiale în susținerea democrației în diverse părți ale lumii, în special în regiunile afectate de autoritarism. Organizațiile sub umbrela „Open Society Foundations” susțin valorile democratice și drepturile omului. Soros a fost adesea criticat de cei care se opun intervențiilor externe în afacerile interne ale țărilor, fiind acuzat de faptul că promovează o agendă internaționalistă care poate submina suveranitatea națională. În esență, deși ambele concepte de „societate deschisă” se bazează pe ideea de libertate, pluralism și deschidere, Popper pune accent pe principiile filozofice și raționale care trebuie să stea la baza unei societăți sănătoase, în timp ce Soros folosește acest concept ca un cadru pentru acțiuni politice și sociale, economice, contemporane. Diferențele lor reflectă nu doar nuanțele teoretice, ci și abordările practice în fața provocărilor societății actuale. Concluzia: nu mă îmbrac în fustiță, nu mănânc gâze dar le protejez, nu lupt pentru război… Dar să fie pace!

Chiar nu ne mai pasă de nimic?…

Data: 18 aprilie 2025 by Mihai Ogrinji

Nu prea este dată să ajung pe la Palatul Voievodal „Curtea veche ” din București și să nu dau peste câte un grup de turiști străini. De regulă, vestici, de felul lor, aici incluzându-i și pe cei din… Orientul îndepărtat (japonezi, mai cu seamă). Ar fi bine să se știe că în această zonă, căutată de multă lume, s-au petrecut unele dintre cumplitele trădări pe seama poporului român. În dreapta, privind la ctitoria domnitorului Mircea Ciobanul (secolul al XVI-lea) – cea mai veche biserică din București – se găsește Hanul Manuc. Bunăoară, aici s-a semnat, la 28 mai 1812, cedarea către Imperiul țarist a jumătății de răsărit a Moldovei. Un rol cu totul mârșav în această „tranzacție” l-a avut Manuc bey-Mârzoian, literalmente un borfaș. Cu toate acestea, edilii noștri îi perpetuează memoria, la fel cum se procedează și la Hâncești, dincolo de Prut, în Basarabia… În stânga, se află Palatul Voievodal. Pentru restaurarea și punerea în valoare a acestui complex de mare importanță istorică era prevăzut termenul de 11 aprilie 2021, beneficiarul investiției nefiind altcineva decât Primăria municipiului București. Cu Nicușor Dan, pe fotoliu de „primare general”. Așadar, acum ne aflăm la distanță de un …mandat de la prevăzuta recepție a lucrării. Un mandat exclusiv pe mandatul acestui Gogu de la primărie. Alte detalii despre lucrările de aici, abandonate iresponsabil pur și simplu, pot fi procurate chiar de pe panoul autorizației. Nu mai comentăm nici starea jalnică în care a fost adus, prin incompetență și indolență, acest reper al identității Bucureștiului, imaginile nădăjduind să fie convingătoare. Există destui rătăciți prin istoria mai nouă a Capitalei care, ajungând parcă printr-un miracol edilii ei, nu fac altceva decât să pună la pământ orașul ce merită, fără nici o îndoială, respectul tuturor românilor. Se pare însă că vremea unor primari care au lăsat admirabile făptuiri în cronica știută și neștiută a urbei dâmbovițene a trecut demult. A le cunoaște măcar numele unora este mai mult decât un act de cultură civică: Gheorghe Gr. Cantacuzino (Nababul), Pache Protopopescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Vintilă I. Brătianu ori Dem. I. Dobrescu… Puneți-l pe Nicușor Dan lângă acești primari, și nu doar primari.

L-aș pune, mai degrabă, să stea zi de zi și să vadă disprețul și să audă ceea ce spun turiștii străini despre Palatul Voievodal. Cum privesc și cum fotografiază printre plasele de sârmă ruinele acestui monument din care aștepți din clipă în clipă să se ivească, parcă, Pena Corcodușa, Pantazi, Pașadia, Pirgu… Ce rușine! O imagine mai antiromânească, cel puțin în privința promovării Capitalei ca destinație turistică, nici că se poate.

Ei bine, acest veritabil rebut edilitar este împins în această perioadă spre Cotroceni. Spre sceptrul, spre tronul prezidențial… Acționând din toate zările, ca și din țară, diferite găști, străine de binele și interesul național, lucrează la foc nepotolit ca să ne căpătuiască cu acest „primar” mic și de nimic la cârma României. Se spune că atunci când Cel de Sus îți ia mințile nu pierzi doar totul, ci te pierzi și pe tine. Doar că atunci când pierzania are un nume – și, din păcate, nu doar unul – există și șanse de salvare. Vom continua, ca într-o poveste a vânătorilor de țară, cu alte câteva isprăvi de așijderea factură ale primarului mic și de nimic, dedulcit și îndulcit de lăutarii pribegi cu exercițiul candidaturilor. Până una, alta, starea Palatului Voievodal „Curtea Veche” reprezintă, prin felul cum arată, o abominabilă trădare națională.

De la Postelnicul Stanciu la boierul Aurel Pleșoianu pe filiera urdăreană

Data: 17 aprilie 2025 by Grigore Stamate

De fiecare dată, când amintim despre gloriosul trecut al poporului român, suntem tentați să ne raportăm la istoria națională; mai exact, la acele mărețe evenimente puse, îndeosebi, în sarcina voievozilor și a domnitorilor, ca figuri reprezentative. Și, tocmai de aceea, voluntar ori involuntar, trecem sub tăcere multitudinea faptelor ce întregesc conținutul acestora. Cu alte cuvinte, evităm să acordăm atenția cuvenită și acelor împrejurări care le asigură substanța și coloritul și care, în limbajul comun, desemnează istoriile locale. Într-un astfel de context se circumscrie și așezarea gorjeană Urdari. O localitate frumoasă, cu îndelungată tradiție și comuniune de mari împliniri, din fostul județ al Jaleșului; respectiv, din Gorjul lui Tudor Vladimirecu, al lui Gheorghe Magheru și al lui Brâncuși, ca să enumerăm doar câteva dintre marile personalități, care au dat strălucire acestui ținut de legendă. Deși, în plan comunitar, efigia de aur aparține neamului de vază al urdărenilor – a acelor „scoborâtori din înșiși Basarabii domnești” – din rândul cărora s-a ridicat un număr impresionant de mari dregători, care au adus folose însemnate conducătorilor și Țării. Astfel, începând cu postelnicul Stanciu, cumnat al voievodului Basarab cel Tânăr (dăruit de Vlad Călugărul cu proprietăți în Urdari), căruia i se datorează prima atestare documentară a localității și continuând cu marele postelnic Crăciun din Bârsești, cu fiul său, boierul Muja din Urdari, cu marele stolnic și mare vistier Stoica Rioșeanu, al cărui frate Balaci Urdăreanu este considerat de istorici ca „primul boier urdărean”, cu marele paharnic Barbu Urdăreanu (ginere al domnitorului Șerban Cantacuzino) și cu alte zeci de mari dregători (membrii ai Sfatului Domnesc) și tot pe-atâția dregători, așezarea Urdari poate fi considerată ca o „străveche comunitate dregătorească” de renume (vezi Grigore Stamate, Urdari – străveche comunitatea dregătorească, Editura Total Publishing, 2023).

Anul acesta, în luna iunie, se împlinesc 530 de ani de când în uricul domnesc al lui Vlad Voievod este consemnată localitatea Urdari. O denumire cu rezonanță deosebită, care excede până și etimologiei populare, care și-a pus amprenta pe trupul unei întinse moșii, în siliștea căreia s-au plămădit o serie de familii de mare fală. Sau, poate, invers, căci nimeni nu știe foarte exact dacă actualul nume provine nemijlocit de la moșie ori, dimpotrivă, dacă aceasta le-a fost naș băștinașilor. Oricum, istoria localității nu poate fi nicicum desprinsă de trunchiul moșiei și al arborelui genealogic, în virtutea cărora toți dregătorii domnești, cu sorginte sau apartenență zonală – într-un fel sau altul – au făcut parte din vestitul neam al urdărenilor.

De fapt, majoritatea cercetătorilor atestă că dregătorii din regiune: „Proveneau, deci, din rândul boierimii oltene din zona învecinată Strehaiei, stăpâni de moșii întinse în județele Gorj, Mehedinți, și Dolj, dintre care Urdărenii erau, probabil, cei mai importanți” (Dr. Mariana Lazăr, șef secție Muzeul Național Cotroceni, Un ginere cantacuzin și descendenții marelui paharnic Barbu Urdăreanu, în Studii și Materile de Istorie Medie, vol. XXXVIII, București, 2020, p.237). Între aceștia, îi putem aminti, în ordinea anilor, pe următorii: postelnicul Dragotă și boierul Badea; postelnicul Stoica Urdăreanu; marele logofăt Miloș; marele sluger Preda Urdăreanu; slugerul Pană Urdăreanu; postelnicul Dumitrașcu Urdăreanu; marele sluger Gheorghe și slugerul Matei Urdăreanu; jupan Condi, vel portar; boierul Barbu Rioșeanu; marele paharnic Stamate (în alte acte, Stamatie); marele boier Istrate Urdăreanu și marele ban al Olteniei Gheorghe Urdăreanu. Fără a omite cuplul domnesc Elina și Barbu Urdăreanu, care o lungă perioadă a dominat atât de impresionant viața așezării cu numele Urdari. Tocmai de aceea dorim să aducem în atenția tuturor și faptul că: „În vârful piramidei genealogice a neamurilor voievodale ale Basarabilor, ale Brâncovenilor și Cantcuzinilor, din care provine, domnița Elina Urdăreanu reprezintă steluța de aur. O îngemănare atât de reușită este puțin probabil să se întâlnească în alte familii domnești; amploarea încrengăturilor de înrudire depășind toate așteptările. Elina (Cantacuzino) Urdăreanu era strănepoata Sfântului domnitor Neagoe Basarab și nepoata domnitorului Matei Basarab, nepoata domnitorului Radu Basarab Șerban, nepoata domnitorului Constantin Șerban din Țara Românească și a domnitorului Dumitrașcu Cantacuzino al Moldovei. Pe de altă parte, principesa era fiica domnitorului Țării Românești, Șerban Cantacuzino și vară primară a încă doi mari domnitori: dinspre ramura basarabă, a Sfântului domnitor-martir Constantin Brâncoveanu, iar dinspre cea cantacuzină, a domnitorului Ștefan Cantacuzino al Țării Românești. La care, se poate adăuga și domnitorul Dimitrie Cantemir al Moldovei, cumnat după Casandra, sora domniței” (Grigore Stamate, Domnița Elina Urdăreanu, principesă cantacuzină, Editura Total Publishing, București, 2025, p.5).

Ar fi multe, foarte multe de spus despre neamul urdărenilor, ca și despre moșia și așezarea Urdari; dar, în economia unui articol, această desfășurarea nu este posibilă. De urmare, ne rezumăm doar la a destăinui că, pe moșia și în casele Urdărenilor, Tudor Vladimirescu a trudit destule zile și nopți, fiind oaspete de seamă al vel slugerului Dumitrache Urdăreanu. Nimeni altul, decât părintele căpitanului Ion Urdăreanu, cel care a căzut pradă ambiției orgoliului dus la extrem al Vladimirescului. Iată și confirmarea istorică: „În casele Slugerului Dumitrache Urdăreanu, bun prieten al revoluționarului gorjean Tudor Vladimirescu, pe care le avea la moșia din Urdari, se întâlnea (slugerul) Tudor Vladimirescu cu boierii revoluționari punând la cale revolta de la 1821. Aceste case, despre care se spune că arătau mai mult a castel, au fost incendiate ulterior din ordinul lui (Alexandru) Ipsilanti, ca răzbunare” (Dan Cișmașu, Boierii gorjeni în cartografia întocmită în anul 1829, în ziarul „Vertical”, 29 septembrie 2020).

Boierii și marii dregători urdăreni au sporit fala așezării prin construirea unor biserici și mănăstiri, care, peste ani, au devenit monumente istorice. Între ctitori numărându-se chiar principesa cantacuzină, Elina Urdăreanu, care le-au înzestrat cu multe pământuri și cu odoare deosebite. Printre cei cu origini în Urdari, fie și numai dinspre mamă, întâlnim cel puțin două personalități de anvergură: Vasile Lascăr, după Raluca Urdăreanu fiica slugerului Dumitru Urdăreanu și Nicolae Titulescu, după Maria Urdăreanu, fiica serdarului Ghiță Urdăreanu. Mai mult decât ceilalți însă, ministrul Vasile Lascăr, reformatorul sistemului administrativ și modernizatorul Poliției Române „se va preocupa de moșiile părintești, casele familiei fiind pe malul Jiului” (C. Gheorghe, M. Șerbu, Miniștrii de Interne 1862-2007, Editura MIRA, București, 2007, p.131).

Peste ani, odată cu desființarea moșiilor, deși pământul conservat sub o altă proprietate rămâne, din nefericire dispare o bună parte din istoria care i-a conferit acel statut special, care niciodată nu va mai fi domnesc, știrbindu-i-se astfel, nobila personalitate. În plus, ca o ironie a sorții, odată cu trecerea în neființă a colonelului boier Constantin Broșteanu-Urdăreanu, în Urdari se stinge și ultimul vlăstar al neamului de sorginte dregătorească.

După 1945, nepotul acestuia dinspre sora Maria Broșteanu Urdăreanu, inginerul boier Aurel Pleșoianu, fost prefect de Gorj, „rudă de sânge cu generalul Gheorghe Magheru, dar și cu căpitanul Pleșoianu Nicolae, un alt mare revoluționar de la 1848” (Dan Cișmașu, Viața și activitatea inginerului Aurel N. Pleșoianu din Urdari, în ziarul „Vertical din 9 septembrie 2011) și, am adăuga noi, nepot al doamnei Pia Pleșoianu (soția prim-ministrului Ion Brătianu), a fost deposedat de întreaga moșie și de toate bunurile familiei sale. Iar, după 1990, atât cât s-a mai putut reconstitui din fosta moșie de fală dregătorească a fost înstrăinat de către urmașii stabiliți aiurea, preocupați mai mult de bani, decât de bunul renume al înaintașilor și de valoarea istorică a locurilor scoase la mezat.

Anul acesta, la început de vară, când grâul devine auriu, iar macii dau în floare, cineva de la județ, ca și de la nivel local, ar trebui să aibă în vedere că străvechea comunitate urdăreană împlinește aproape cinci secole și jumătate de atestare documentară. Dar, tare mă tem că așa ceva a dispărut de mult de pe agenda politică acelor care nu știu, nu înțeleg sau, probabil, nu mai pricep cât de importante sunt asemenea evenimente în viața poporului român și pentru perenitatea neamului. Personal, sper să găsesc audiența corespunzătoare la primarul localității, la preoții celor două parohii și la directoarea școlii (un intelectual deosebit) ca, cel puțin simbolic, să se organizeze o adunare festivă, în cadrul căreia să le pot prezenta foștilor mei concetățeni – de care destinul m-a îndepărtat într-o altă parte a țării – două dintre cele șase volume destinate localității natale. Cu speranța sinceră că, poate și așa, voi contribui cumva la statornicirea și-n continuare a renumelui distinsei comunități, a cărei așezare este pe cale să fie atașată, prin noua reorganizare administrativ-teritorială, la o altă localitate. Și, cum nu vreau să fac proces de intenție nimănui, dacă și-n continuare se va manifesta aceeași indiferență, nu pot decât să mă retrag în intimitatea personală, cu un profund sentiment de amărăciune și tristețe.

Un reportaj pentru toți primarii din România: un edil fruntaș la oraș și gospodar pe câmp!

Data: 17 aprilie 2025 by Viorel Patrichi

Mergând mult prin țară, am întâlnit și primari performanți printre atâtea otrepe. Oameni care merg cu fruntea sus printre concetățenii lor. Un asemenea primar am cunoscut la Răcari și l-am apreciat atât de mult pentru tot ce a făcut acolo, încât mi-aș dori să avem la București un primar ca el. Da de unde?!… Liberalul Marius Caravețeanu a fost reales la conducerea orașului Răcari cu 80 la sută din voturi. O performanță demnă de invidiat. „În facultate, aveam un coleg din Castelu, Medgidia. Îl chema Salim Mehmet. Turc. Biochimia era o disciplină grea și el nu înțelegea, așa că tot punea întrebări, unele jenante. „Cum nu înțelegi, mă? Ești turc?”, s-a înfuriat profesoara. „Da, doamnă.”, a răspuns Mehmet. „Mai ești și obraznic!…” A venit maică-sa să vorbească apoi cu profesoara. „Doamnă, chiar e turc!”… Răcari este un orășel din Dâmbovița, care are în componență și localitățile Colacu, Bălănești, Ghergani, Ghimpați, Mavrodin, Răcari (reședința), Săbiești și Stănești. „Sunt primar din 2008 și atunci am reușit să-l schimb cu 51 la sută din voturi pe primarul vechi reales de multe ori. Este o performanță pentru mine că am crescut de la un mandat la altul. Intervine uzura și trebuie să ai dibăcia să compensezi acea uzură ca să te menții în preferințele publicului și, dacă mai și crești, înseamnă că ai făcut ceva, „lași o dâră în urmă”, vorba lui Traian Băsescu. Am crescut de la mandat la mandat cu 7 procente. Asta înseamnă că este bine ce facem pe-aici, deși aș fi meritat mai multă recunoștință… Dar mi-am revenit.”

Primarul editează de 16 ani un ziar al orașului, care ajunge gratuit în fiecare casă. Acolo scrie ce a făcut, toate hotărârile de consiliu și ce își propune să mai facă. „Am transmis live toate ședințele de consiliu, dar am văzut că erau și timpi morți. Așa că le-am editat puțin ca să nu pierdem vremea și le postăm a doua zi. De 16 ani, avem o colaborare bună, indiferent de culoarea politică. Avem 11 consilieri PNL, 3 PSD și un AUR. Una peste alta, gestionăm în jur de 60 de proiecte pentru orașul nostru, cu diverse surse de finanțare.”

Orașul Răcari are 7.000 de locuitori. Ca valoare, proiectele din Răcari depășesc cu mult valoarea proiectelor din Târgoviște pe cap de locuitor. „Mâine depunem jurământul toți, așa că veți discuta cu alt primar, cu primarul de 80 la sută”. A cochetat și cu ideea să candideze ca independent și crede că ar fi obținut un rezultat mai bun pentru că „populația este scârbită de partide și de instituția Parlamentului, dar e greu și fără partid, altcineva îți face lista de consilieri”. Acest om a făcut din orășelul lui un șantier. La Stănești, este în lucru rețeaua de canalizare. A tras conducta de apă și acum introduce canalizarea. A făcut licitație pentru un pod peste râul Colentina. A finalizat un parc de Crăciun ca să vină Moșul lejer acolo. Mai are câteva străzi de reabilitat la Stănești, unde va inaugura un centru cultural. Reabilitează și școala din Colacu. „Avem o relație Ok cu etnia romă de la Mavrodin. Eu sunt primarul tuturor. Am copilărit cu ei…” A terminat de construit o școală modernă, un liceu și restaurează Școala Centrală din Răcari. Orașul mai are copii încă. „Trebuie să garantezi că nu închizi școala timp de cinci ani și inspectoratul județean pune semnătura lângă tine pe baza prognozei. Nu mă aflu în treabă cu școlile, altfel proiectele nu pot fi eligibile ca să poată primi finanțare.” Toate proiectele accesate de primarul Marius Caravețeanu se ridică la zeci de milioane de euro, nici el nu mai știe câte. Două școli, apă și canal, parcuri, bază sportivă… Are probleme cu investițiile în blocuri ANL de locuit. Proiectul l-a început din 2009. „În urmă cu doi ani, am obținut finanțare, dar amplasamentul este vecin cu Fundația „Ion Ghica”. Eu i-am pus în posesie pe moștenitorii lui Ion Ghica în 2009. Făcuseră ani de anticameră pe la Prefectură. Eu am copilărit acolo, am citit și am văzut ce a reprezentat Ion Ghica pentru națiunea română. Și am dat drumul la proceduri, i-am pus în posesie. Sărâmâna, boierule!, mi-au zis moștenitorii. Aici e o școală, spitalul, ocolul silvic. Ulterior, au contestat proiectul nostru de blocuri la Tribunalul București. Pretindeau că nu are cine locui acolo, dar cererea de locuințe depășește de cinci ori numărul de apartamente. Că nu are apă, nu are canal, nu are locuri de parcare. Nu are avizul de la Comisia Națională a Monumentelor Istorice. Uite că are! Acolo vor locui profesori, medici…” Autorizația pentru cele 40 de apartamente s-a suspendat și urmează judecata pe fond. S-au răzgândit că nu au primit ce trebuia. Au trecut 16 ani și semnaseră, iar instanța a respins acțiunea. A finalizat conectarea la rețeaua de gaze și extinde rețeaua. La sala de sport, trebuie să faci programare, altfel nu găsești loc din octombrie până în mai. Primarul a atras aici un club de judo, unul de kickboxing și altul de tenis.

Fiecare cetățean este informat prin cele 3000 de exemplare de ziar și înainte de ședință și după ședința consiliului. Ziarul ajunge la fiecare gospodărie. Are și rubrică „Așa da, așa nu”. Dacă un cetățean nu-și tăia bălăriile de lângă gard, ajungea pe pagina „Nu faceți ca ei”. A instituit concursul „Cea mai frumoasă gospodărie”. „Inițial, le-am dat premii de 200 de lei – roabă, greblă, foarfecă de vie, lopată, cazma. În primul an, abia am reușit să strângem 10 premii. Știți câte am dat în acest an? Aproape 300. După cinci ani, am redus la jumătate că dădeam faliment. Aveam un fel de „Poiana lui Iocan”, dar cu doamne. Citea unul ziarele cu femeile. Ajunge la pagina „Așa nu”. Buruieni crescute la poarta unui vecin.„Haide, fa, acasă să facem curat că ne dau ăștia la ziar”. În an electoral, nu mai publică lucruri negative. „Am dat doar două amenzi pentru unii care au aruncat gunoaiele aiurea și nu mai avem probleme de-atunci. Am un proiect inițiat cu greu de 16 ani pentru colectarea gunoiului. Toate canalele erau pline de gunoaie. Mergeam și strângeam gunoaie cu profesorii, colegii din Primărie, cu preoți și polițiști. Adoptam un kilometru sau cinci. Adunam tot și urma un picnic de fiecare dată. Făceam mișcare – 15.000 de pași, socializare, curățenie, petreceam în aer liber și am umblat și la conștiința cetățeanului certat cu normele de conviețuire. Eu am prieteni în toate găștile – sunt motociclist, parașutist format la Boteni, columbofil, pescar și vânător. Și au venit cei de la compania Philip Morris România, care au obligația să facă și ei ceva pentru natură. Au fost 200 de oameni de la ei și de la noi, am strâns gunoaie. Mai vin nemernici care lucrează prin București pe la vile și aduc molozul aici. În final, am făcut un picnic de patru ore. Acum am creat condiții ca să preluăm toate gunoaiele, fără cele periculoase. Am pus clopote în fiecare cartier, containere la blocuri. Am făcut și platformă betonată pentru gunoaie. Și preluarea costă. Nu avem groapă proprie.”

Orașul Răcari deține 7000 de hectare de teren. „Când s-a declarat oraș, a fost un moft, dar ne-au ajutat fondurile de la Ministerul Dezvoltării, prin Programul Operațional Regional, care se alocau numai zonei urbane, pentru panouri fotovoltaice. Diferența de impozit față de rural nu te sărăcește, dar avantajele sunt mult mai mari. De vreo șapte ani, Guvernul, UE au finanțat investiții în zona urbană. Răcari era cel mai apropiat oraș de București pentru că zona Ilfov nu era inclusă în acest tip de finanțare. Și au dat năvală peste noi să cumpere terenuri. Așa că avem deja vreo 40 de investiții care deja produc: trei fabrici de mobilă, tipografie, cabluri. Turcii au făcut două proiecte de câte două milioane de euro. Avem șomaj zero și deficit de forță de muncă. Vom fi un pol al energiei verzi, avem sute de hectare cu panouri fotovoltaice la înălțime. Noi am concesionat pășunile unde animale nu mai avem și terenul stătea degeaba. Este în construcție cea mai mare fabrică de hrană pentru câini și pisici din sud-estul Europei. O fac germanii care au deja o fabrică la Buftea. Un investitor va face o stație de reciclare pentru elementele din baterii. M-a sunat vineri seara la șase și jumătate. Câți primari mai răspund la acea oră la telefoane străine? În cinci minute i-am dat aprobările necesare, schițe, tot. Luni dimineață, au venit, au văzut terenul, au perfectat actele. Nu închid telefonul nici în avion. Ningea ca în povești. Am alarmat personalul și am zis că ieșim la două noaptea. Nu vreau să mă cânte careva că m-a luat iarna prin surprindere. Omul să meargă în papuci dimineața la cinci când pleacă la lucru sau la 7 când iese după pâine. La două și jumătate noaptea primesc un mesaj: „Vă rog să-mi spuneți dacă mâine circulă microbuzele.” „Probabil că nu-ți doreai acest răspuns, dar da, vor circula microbuzele.”

Marius Caravețeanu este și fermier de frunte la Răcari. Ferma lui arată ca primăria sau invers. „Am avut un an greu cu ferma, dar e binișor. Asm făcut 300 de kilograme de porumb la hectar. Nu am scos nici cheltuielile. Făceam altădată 12 tone la hectarul neirigat. Putem iriga numai din puțuri forate, dar e greu. Banii alocați s-au terminat în câteva minute. Dâmbovița și Colentina se află însă la distanțe foarte mari. Lucrează aproape 1000 de hectare. S-a mai extins puțin după moartea unui alt fermier din zonă. Zootehnizarea agriculturii. Care ferme s-au descurcat mai bine în această perioadă critică: cele care au numai cultură mare sau cele care au și zootehnie? Este o întrebare normală, care îți vine în minte dacă ai văzut mai multe ferme în dificultate. Ionuț Olteanu de la Agromar Giurgiu lucrează 15.000 de hectare și a renunțat la zootehnie. Este un om destoinic și nu a reușit să asigure furajele. Orice prelucrare a cerealelor aduce plusvaloare. „L-am întrebat pe tata care era tehnician agronom cum ar fi mai bine – să faci de toate sau să iei o moștenire? Nu știu decât varianta mea, munca, mi-a răspuns tata”. A terminat și Facultatea de Drept. „La revoluție, studenții s-au reunit ca să dea afară patru profesori: unuia îi plăceau fetele, o profesoară de chimie, care nu auzea și avea un defect de vorbire, un profesor de genetică și Dragoș Nicolae, care era director de cămin. I-am întrebat ce au cu el dacă nu predă. Face pe nebunul, fără afișe, fără reșouri, fără femei… Toma Dragoș verifica ținuta în amfiteatru. Dacă aveați absențe, trebuia să înveți toate cursurile și seminariile, să-i cumperi cărțile. Din 150 de studenți, patru aveau media 9: Daniel Botănoiu, Ion Viorel, profesor universitar acum, Stelian Puia, fost ministru și… Marius Caravețeanu. Eu mă duceam la catedră să mă înscriu la doctorat și Toma Dragoș murise chiar atunci. Eu chiar am făcut doctoratul pe bune…”

A semănat în toamna trecută 200 de hectare de grâu, 200 de orz, 200 de rapiță și în primăvară va pune la fel porumb și floarea-soarelui, mazăre și lucernă. A obținut 8 tone la hectar la orzul de bere și la orzoaică. Se vinde cu 40 la sută mai scump, decât orzul furajer. În general, prețul este derizoriu. Culturile au răsărit bine deja. „Eu rămân încrezător și văd farul de la capătul tunelului. Fără agricultură, vom fi o nație pierdută. Am ajuns la o comasare satisfăcătoare, dar irigațiile rămân vitale. Am fost într-o delegație în Danemarca. Ne-au făcut o simulare cu terenurile țării în urmă cu 150 de ani. Prima imagine era ca România în 1990. Ne-au arătat apoi harta României care se comasa treptat. Eu am aflat de la Sandu Zmeu, un fost președinte de CAP. Îl rugau să le ia pământurile fiindcă nu mai puteau lucra. În 1993, eram inginer stagiar și am devenit inginer principal la o fermă de la IAS Cornățelu. Era bun profesionist, dar bea 2 litri de țuică pe zi sau 3 sticle de vodcă Rasputin. „Domnu inginer, am 3 hectare, icră de pământ. (Așa zicea el când terenul era bun: „icră de pământ”) Lucrează-l dumneata”, m-a rugat. Începuse declinul IAS-urilor. Să vedem ce facem ca să ieșim din situația asta. „Să vindem din fiarele astea și să dăm banii la golani”, spune Sandu Gârleanu. Și a participat la licitație și le-a cumpărat tot el. Așa am cumpărat și eu. Am luat un tractor Universal 650, merge și acum. Am plecat de la trei hectare în 1996. Și am tot crescut, dar nu am avut o zi să nu fiu dator. La fiecare salariu, mă duceam la Băleni la târg și luam un metru cub de BCA, 10 coli de tablă, un colac de fier pentru casă… Într-o zi mă întâlnesc cu Gelu Minciună. „Vezi că mi-a zis sora mea de la Banca Agricolă că dau ăștia un credit pentru tinerii căsătoriți din agricultură pentru casă. Eu lucram la IAS, soția la un abator și aveam până în 30 de ani.” Era singura familie care îndeplinea toate condițiile și a împrumutat 18 milioane de lei și a făcut casa la roșu. Și au urmat alte credite.

În Răcari sunt cinci fermieri, dar Marius Caravețeanu are cel mai mult teren. Nu mai există terenuri nelucrate pe-aici. Arenda este de 600 de kilograme de cereale pe hectar. Abatorul de păsări a fost distrus de un olandez, deși era foarte performant. Abatorul de porci al Cooperativei Muntenia, construit aici de Adrian Rădulescu și Mihai Lungu, s-a închis și a fost preluat de compania Marchand care prelucrează mațe din care extrage substanțe pentru medicamente. Folosește nepalezi. De unde români când nici țiganii nu vor să lucreze? Despăgubirile pentru porumbul distrus de secetă se ridică la 1000 de lei pe hectar. Ferma are o capacitate de stocare de 6.000 de tone și doar șapte angajați. Primul lui tractor din 1996 funcționează și acum. Ziarul „Independentul” îi aparține chiar primarului Marius Caravețeanu. Nicușor Dan nu are ziar. La ce i-ar mai trebui? Am văzut sala de sport, construită în numai opt luni, școlile cu care Marius Caravețeanu se mândrește (și are cu ce!), ferma și baza tehnică. Oana Hrehoreşen este directoarea liceului unde învață 307 elevi. Cu tot cu preșcolari, sunt 1130 de copii. Și este mulțumită de condițiile create de primar pentru copii. De fapt, asta este starea de spirit a oamenilor din Răcari când vine vorba de Marius Caravețeanu. Cu siguranță, Nicușor Dan ar avea multe motive să-l invidieze pe acest om care chiar și-a luat menirea de „edil” în serios, însă ediliul de la București chiar plutește pe alte valuri…

Șerban Cantacuzino, un voievod cărturar, modern și realist…

Data: 17 aprilie 2025 by George Petrovai

Avea dreptate Nicolae Iorga când spunea, în urmă cu aproape un veac, că „Un popor care nu-și cunoaște trecutul, e condamnat să-l repete” (bineînțeles, cu toate derapajele sale politico-ideologice și economico-sociale). Îndeosebi astăzi, în epoca democrației după ureche (bogații tot mai bogați și săracii tot mai săraci, aparenta libertate a cuvântului și a votului, imbecilizarea programată și crima ridicată la rangul de diplomație), când – cel puțin pe meleagurile mioritice postdecembriste – istoria contrafăcută, adică scrisă/comandată de învingători (în perioada postbelică de staliniști, astăzi de globaliștii sionisto-corporatiști), nu numai că este în mod intenționat distorsionată (de pildă, întreaga epocă legionară și antonesciană, cu bune și cu rele, a fost decretată „criminală” de către torționarii politico-ideologici ai prezentului demonocratic, așa că în continuare este țintuită la stâlpul infamiei alogene), dar riscă, împreună cu geografia și alte materii „neproductive” pentru sexologie și afacerism să fie izgonite din viitoarea programă școlară de istoria holocaustului, geografia banului și „știința” divertismentului digital. Tocmai de aceea mi-am propus ca, în acest articol, să-l înfățișez celor interesați (tot mai puțini în comparație cu aceia care, vorba lui Platon, „nu caută înțelepciunea, ci abilitatea”) pe prea puțin cunoscutul domn muntean Șerban Cantacuzino, „după ce vremea și opiniile contradictorii ale contemporanilor sau chiar ale unor istorici au făcut din el o figură oarecum ciudată și singulară în epocă, în stare, în același timp, de acțiuni nobile și cruzimi nemaiauzite, de inițiative curajoase și intrigi lașe, slujindu-și patria, dar, după unele păreri, și periclitând-o (Alexandru Popescu în opusculul Șerban Cantacuzino, Editura Militară, București, 1978).

Discernerea adevărului fiind îngreunată de incongruențele dintre relatările cronicilor timpului, funcție de partida boierească (a Cantacuzinilor sau Bălenilor) pe care o deservesc (nu numai Cronica Bălenilor condamnă politica îndrăzneață a domnitorului, ci chiar Letopisețul Cantacuzinesc are „o atitudine contradictorie sau, cel puțin rezervată față de Șerban”, un membru al familiei „care încercase să acapareze singur conducerea «clanului»”, ne informează Popescu, bașca neconcordanța informațiilor transmise de Dimitrie Cantemir, ginerele voievodului muntean, și diverși străini – italianul Del Chiaro, „bine informat în domeniul politicii românești, căci a fost secretarul lui Constantin Brâncoveanu în timpul domniei sale”, călătorul străin Paget sau agentul austriac Del Monte), nu este de mirare, deci, ne înștiințează același istoric, că „rareori s-a perindat pe scena politică românească un personaj care să fi cunoscut interpretări atât de divergente, care să fi stârnit comentarii atât de deosebite și, la urma urmei, atât de contestat la vremea sa și încă mult timp apoi”.

Astfel stând treburile în morala epocii și în disputa pe viață și pe moarte dintre Cantacuzini și Băleni, este (aproape) normal ca Radu Popescu să afirme în cronica sa că „Mare și întunecat nor…au căzut pe Țara Românească cu Șărban Vodă”, ca ginerele Dimitrie Cantemir (căsătorit în 1699 cu Casandra) să-l aprecieze pentru faptul că plănuiește/cugetă „împotriva turcilor lucruri mărețe”, ca mulți dintre comentatorii cârmuirii lui să prezinte incontestabile dovezi ale caracterului său teribil (suprimarea lui Drosu Serdar, torturarea până la moarte a lui Hrizea Vistier, spânzurarea lui Radu Vistier) și ca istoricii români nu doar să aibă opinii diferite despre acest complex și enigmatic domnitor, dar chiar să-și revizuiască propriile afirmații după un timp (cazul lui N. Iorga), care la început „a fost destul de sceptic față de realismul concepției politice a lui Șerban”, pentru ca ulterior (probabil după consultarea altor documente) să se convingă treptat „de rolul său inovator și creator, ajungând la concluzia că activitatea domnului muntean a fost menită să dea o nouă viață politică Țării Românești și românilor îndeobște” (Al. Popescu).

Alți istorici, în schimb, fie se arată oripilați și, deci, evidențiază cu deosebire cruzimea lui Șerban (Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor: „Am și eu, din partea mamei, un strămoș, Vâlcu Grădișteanu, care a fost tras în țeapă la mănăstirea Snagov, cu toate că era rudă cu el!”), fie – trecând peste excesele domnului – apreciază „patriotismul, echitatea și dezinteresul” (Mihail Kogălniceanu), ba chiar îl consideră „cea mai reprezentativă personalitate politică a perioadei dintre Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu” (Constantin C. Giurescu). La rândul lui, după ce arată că Țara Românească devine prin destoinicia lui Șerban „un stat respectat în Europa” (atenție, nu provincie, ci stat!), Nicolae Bălcescu îl așază alături de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, adică „în rândul voievozilor noștri cei mari, cari întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului spre a o manifesta lumii”.

Dar nu numai istoricii români (A.D. Xenopol, de exemplu, subliniază „vigoarea activității politice a lui Șerban”) au cuvinte de laudă la adresa voievodului muntean, ci – ne încredințează o cronică otomană – și dușmanii au fost nevoiți să-l respecte: „Chiar mahomedanii respectau pe domn pentru vaza sa personală. În timpul domniei sale, niciun dușman n-a pus piciorul în Valahia”…

Totuși, cine a fost Șerban Cantacuzino, cum a ajuns pe tronul Țării Românești și ce înfăptuiri l-au impus pentru totdeauna în istoria acestui neam? Născut în anul 1634 ca fiu al atât de bogatului și influentului postelnic Constantin Cantacuzino (căsătorit în 1628 cu Elina, fata orfană a domnitorului Radu Șerban), încât a fost supranumit „făcătorul de domni” (evident, după deplina asimilare a Cantacuzinilor în decurs de două generații), tinerețea viitorului domn a fost profund marcată de uciderea tatălui său în noaptea de 20 decembrie 1664, în trapezăria mănăstirii Snagov, la porunca domnitorului Grigore Ghica, pentru o nedovedită vină de trădare.

Dar, ne avertizează Alexandru Popescu, deși viitorul domn va căuta „să răzbune moartea năprasnică a tatălui său” și să-și asigure o putere „care să o ferească pe viitor de asemenea primejdii”, ar fi greșit să fie pusă sub semnul răzbunării întreaga activitate a lui Șerban, deoarece bazele și formele sale sunt „mult mai complexe și își au rădăcinile în înseși caracteristicile perioadei istorice respective”. Prin urmare, mult mai corect este să admitem că unele dintre ideile postelnicului, deja cu tradiție în familie, vor influența în mod hotărâtor fecunda activitate a viitorului cârmuitor. Da, căci postelnicul Constantin era fiul lui Andronic Cantacuzino și urmașul arhontelui Mihail Cantacuzino (Șeitanoglu sau „Fiul dracului”, cum fusese poreclit de turci, care l-au spânzurat în anul 1578), iar în calitate de conducător al luptei grecilor pentru libertate, Andronic a pus umărul la înscăunarea lui Mihai Viteazul.

Până la funesta dată a suprimării postelnicului (acesta lăsa în urmă cinci băieți, printre care învățatul stolnic Constantin, și șase fete, cea căsătorită cu Papa Brâncoveanu fiind mama viitorului domn Constantin), Șerban urmează școala pentru fiii de boieri de la Târgoviște, înființată (și) în urma insistențelor tatălui său, apoi pe cea grecească de la Stambul (aici urmărește prelegerile cunoscutului profesor și umanist Gh. Vlassios), astfel că admirabil format ca om de cultură, grație ideilor umanismului grec de esență bizantină, la întoarcerea în țară își începe ucenicia într-ale politicii ca titular al diverselor dregătorii, „multe din inițiativele viitorului domn”, precizează Al. Popescu, putând fi recunoscute in nuce în aceste activități de mare răspundere: la început mare cupar, apoi postelnic și logofăt, pentru ca din 1663 să se ocupe îndeaproape și de nepotul Constantin, „cu care în vremea domniei va colabora”. Totodată, o inscripție arată că, în timpul domniei lui Radu Leon, el a fost ispravnicul lucrărilor de la mitropolie, ceea ce face dovada înclinațiilor sale multiple, cunoscut fiind mai târziu „prin numeroasele inițiative ctitoricești și culturale”.

Urmărind prin toate mijloacele afirmarea politică și cultural-edilitară a Țării Românești în Europa (asta face din Șerban un domn modern), precum și transformarea ei în așa măsură într-un focar al ideilor de independență politică, încât „politica popoarelor din Balcani să fie mai mult legată de București decât de Constantinopol” (N. Iorga), de fapt toate aceste inițiative și realizări cantacuzinești reprezintă părți concretizate din planul de luptă pentru dobândirea deplinei neatârnări. Lui Șerban i se atribuie reorganizarea Școlii de la Sfântul Gheorghe Vechi (unul din cele mai importante centre de învățământ din Balcani) și Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava (funcționa după modelul Academiei de la Patriarhia ortodoxă din Constantinopol și al unor colegii italiene, fapt ce reflectă o izbutită sinteză orientalo-occidentală), chiar dacă unii istorici susțin că Academia a fost înființată de-abia în anul 1694 de către Constantin Brâncoveanu (în această variantă, lui Șerban îi revin ideea și inițiativa). În ceea ce privește construcțiile, caracterizate prin soliditate, trebuie avute în vedere preocupările edilitare ale domnului (amenajarea iezăturii de pământ din apropierea morii Mitropoliei, întru regularizarea cursului Dâmboviței), ctitoriile bisericești (Biserica Colțea, Biserica Doamnei din București – „sinteză între tradițiile arhitecturale muntene și moldovene”, dar mai ales Mănăstirea Cotroceni, „expresie a sintezei unor modele românești și străine”, unde este înmormântat), ctitoriile spirituale (Liturghierul din 1680, Evanghelia în românește din 1682, Biblia tradusă din greacă în toamna anului 1688) și cele comerciale (Hanul lui Șerban), toată efervescența edilitară de la acea vreme (inclusiv repararea Bisericii episcopale din Curtea de Argeș) fiind, după autorizata părere a lui Alexandru Odobescu, „o etapă importantă în geneza baladei Meșterul Manole”…

Până la urmă, în pofida multelor prigoniri de care a avut parte în cele două domnii ale lui Grigore Ghica, precum crestarea nasului, Șerban își cumpără înscăunarea de la vizir cu 1300 de pungi și, la 6 ianuarie 1679, sosește la București în calitate de cârmuitor. Domnia lui de aproape 10 ani (până la subita-i moarte în toamna anului 1688, prilej ca nu doar Dimitrie Cantemir să susțină ipoteza asasinatului), a fost atât de autoritară, încât ținea în afara Divanului „pe aceia care nu erau de acord cu politica sa”, chiar stolnicul Constantin neavând vreo dregătorie divănească în toți acești ani.

Cum nobilul scop al politicii cantacuzine a fost acela de-a dobândi totala independență a Țării Românești, se subînțelege că el nu putea fi înfăptuit fără o temeinică pregătire, prin centralizarea puterii interne, (re)organizarea armatei și constituirea unui puternic front antiotoman, front din care, alături de celelalte două principate românești (Transilvania lui Mihai Apafi și Moldova lui Constantin Cantemir), să facă parte nu numai popoarele balcanice înrobite de turci (sârbi, bulgari, albanezi, greci), ci și puterile europene (Austria, Polonia, Rusia), ce formau coloana vertebrală a Ligii Sfinte.

Da, pentru că, deși turcii fuseseră învinși la asediul Vienei din 1863 prin intervenția lui Ioan Sobieski cu trupele sale (silit de turci să participe la acest război cu mica lui armată, însă fiind cu sufletul și fapta de partea creștinilor, Șerban a dat dispoziții ca tunurile românilor să fie încărcate cu paie!), totuși Imperiul otoman își păstrase un apreciabil potențial militar (inclusiv după înfrângerile suferite în fața austriecilor la Buda în 1686, la Mohács în 1687 și la Belgrad în 1688), ceea ce – ne informează istoricul Popescu – „făcea necesară, pentru principalii săi adversari, încheierea unei alianțe cât mai largi”. Cu atât mai mult cu cât, din pricina conjuncturii internaționale nefavorabile (politica duplicitară a marilor puteri, ce nu înțelegeau să renunțe la pretențiile lor anexioniste nici măcar în aceste momente cruciale ale istoriei), preocuparea de căpetenie a lui Șerban, de unde se vede realismul politicii sale, era aceea de-a evita pericolul schimbării suzeranității mahomedane cu ocupația creștină.

Iată de ce, după îndelungi tratative și cumpăniri, domnul muntean nu numai că decide să depună jurământ împăratului habsburg Leopold I, pentru a putea să intre în alianța antiotomană, dar chiar face pasul decisiv în acest sens, prin trimiterea la Viena a unei solii (compusă din trei Cantacuzini și Constantin Bălăceanu, ginerele lui), care urma să fixeze condițiile acestui act. Din păcate, ceea ce trebuia să fie episodul decisiv al luptei de neatârnare deplină (cu regret o spune și N. Bălcescu: „Totul era gata, când românii erau acum să tragă sabia…”) rămâne neterminat, deoarece, pe data de 29 octombrie 1688, Șerban Cantacuzino se stinge din viață.

Procedând la fel ca dârjii înaintași, bunăoară ca Vlad Țepeș, cum că întărirea instituției domniei (și) în raport cu elementele boierești dizidente era „pasul de început obligatoriu spre a putea apoi trece la acțiuni politice și militare de anvergură, vizând țeluri mai înalte” (S. Andreescu în Vlad Țepeș – Dracula. Între legendă și adevăr, Editura Minerva, București, 1976) și, desigur, având spatele apărat de marele vizir Kara-Mustafa și de sultan-valide (mama sultanului), imediat după înscăunare, Șerban a pus în mișcare răfuiala cu Bălenii (Cantacuzinii erau mai bogați și cu mai mare trecere la Poartă), atât din pură răzbunare, cât și pentru recuperarea averilor pe care membrii familiei le pierduseră în perioadele de influență ale adversarilor.

Însă tot el încearcă să aplaneze conflictul, atunci când acesta trece pe al doilea plan în raport cu echilibrul politic și interesele vitale ale țării (încă o deosebire de majoritatea „combatanților” anteriori), nu doar prin atragerea Bălenilor rămași în țară, ci chiar prin căsătoria fiicei sale Alexandra cu feciorul lui Ivașco Băleanu, chit că ea moare după patru luni și astfel fragila înnădire a împăcării se rupe…

Fiind unul din cei mai mari feudali ai vremii (avea moșii și sate în județele Prahova, Ialomița și Ilfov), domnitorul Șerban stabilește un etalon al stânjenului, ce-i va purta numele, contribuie la creșterea numărului de mori și al vitelor (componentă de bază a economiei țării), dublează numărul meșteșugarilor, dezvoltă ramura construcțiilor și a negoțului (negustorul Ghețea Rustea va deveni socrul lui), nu în ultimul rând introduce cultura porumbului, despre care banul M. Cantacuzino spune că „a fost de mare ajutor atât pentru hrana norodului celui prost, cât și pentru hrana dobitoacelor”.

Dând dovadă de foarte mult curaj în acele nesigure timpuri, când Poarta putea merge până la suprimarea domnilor ce își permiteau veleități militare independente, Șerban nu ezită să-și formeze o armată de 40.000 soldați (cu 10.000 mai mică decât oastea lui Mihai Viteazul), plus  40 de tunuri, cei mai mulți (circa 24.000, după D. Cantemir) fiind mercenari sârbi, sloveni, croați și bulgari, restul voluntari, armată pe care o împarte în trei „arme” (pedestrime, călărime, artilerie) și pe care în parte o antrenează în pădurile Țării Românești și în munții Transilvaniei, cea mai mare parte lăsând-o „în locurile de baștină, în așteptarea semnalului de declanșare a luptei”. Nevoia de bani a voievodului muntean fiind tot mai mare (cu armata, tributul/haraciul, tratativele diplomatice, ctitoriile și fastul Curții), acesta este nevoit ca, pe lângă înăsprirea fiscalității, să-i plătească pe haiducii sârbi ca să atace convoiul turcesc ce ducea dările către Poartă… Așadar, contribuind Șerban prin politica sa la trezirea conștiinței de neam, forma incipientă a conștiinței naționale, și având ea (politica) un triplu caracter (românesc, balcanic, european), elogiul autorului de la sfârșitul opusculului este întru totul meritat: „Sunt tot atâtea motive să-i dăm lui Șerban Cantacuzino, voievodului și omului, locul de veci ce i se cuvine în rândul celor mai de seamă ctitori ai emancipării istorice românești”.

Niște Oameni! Cât un Neam!

Data: 16 aprilie 2025 by Zoe Dantes

„Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic” – ne spunea Edmund Burke! Mare adevăr! De cinci ani aproape, o mână de Oameni se luptă pentru România și pentru drepturile neamului. O mână de oameni, aceeași, îi găsim și azi pe metereze, cu condeiul în mână sau cu Cuvintele rostite, pentru tine, omule simplu, care faci ca neamul românesc să dăinuie. Sunt anticorpii unei societăți care s-a trezit într-un final și a înțeles că drumul pe care l-au ales cei de își spun autorități, nu este cel corect. Oameni care nu au la dispoziție bugetul de stat, sumele imense vehiculate și livrate în buzunarele trompetele vasalilor celor străini de această țară. Atât cât au putut, Oamenii aceștia au intrat în tranșee, când puteau să tacă! Erau suficienți de inteligenți să se descurce în nebunia ultimilor ani, fără să-și bată capul. Puteau să aleagă să tacă! Să treacă prin toată demența ultimilor ani, fără să fie auziți, citiți, ascultați. Poate le-ar fi fost mai bine. Cine știe?! Nu s-ar fi „bătut” cu Sistemul. Nu ar fi avut de ce. Le-ar fi fost comod așa. Nu s-ar fi expus înjurăturilor, denigrărilor, calomniilor, amenzilor, și mai ales, nu s-ar fi expus linșajului mediatic făcut de grupurile care vânează în haite de hiene mediul online. Grupuri pe care oricâte raportări s-ar face, ele nu vor fi închise sau suspendate niciodată. Pentru că sunt lătrăii Sistemului mafiot care, prin gura acestora desființează orice persoană care îndrăznește să spună adevărul. Sau să scrie! Nu au voie să spună, să scrie sau să rostească ceva „împotriva instituțiilor statului”. Stat corupt profund, mafiot, construit pe o osatură putredă, mucegăită și perfidă.

Doar că acești Oameni au ales Calea Sabiei Cuvântului, s-au îmbrăcat în armura Domnului și au înțeles că „nu poți lupta împotriva Adevărului, ci doar împreună cu el”. Așa cum ne spunea Apostolul neamurilor, zis și Apostolul Pavel. Au avut și au în continuare curaj? Eu zic că nu! Dau dovadă de puțină „nebunie”. Este „nebunia” aceea care te face să te arunci de pe vârful unui pisc în gol, în speranța că mâna Domnului îți va fi scăparea. „Nebunii” frumoși ai unui neam care s-a săturat de obidă, de sclavism, de trădare și de lipsă acută de demnitate. O fac împotriva tuturor celor ce s-au îmbrăcat în blană de miei, ei fiind doar niște hiene. Hiene care năvălesc peste unul dintre acești Oameni încercând să-l pună la pământ prin ură și venin. Acestei mâini de Oameni s-au alăturat în ultimele patru luni din ce în ce mai mulți români. Români care au înțeles că nimic nu e mai presus în viața asta, decât să trăiești demn, în picioare și NU în genunchi. Oricare ar fi prețul! Și de aceea vor merge până la capăt! Nu vor da înapoi nici un pas. Vor continua să spună adevărul în numele Domnului. Nimic și nimeni nu-i va putea opri. Nu o fac pentru ei! O fac pentru noi toți, pentru prezentul și viitorul acestei țări, al copiilor și al celor mulți. Vor continua să ridice Sabia Cuvântului ori de câte ori va fi nevoie și nu vor dezerta nicicum. Și-au asumat de bună voie și mai ales gratis să apere drepturile și libertățile tuturor. În ciuda a tot și toate. Știu că vor fi hăituiți fix de cei cărora le plătesc salariile și privilegiile, mașinile, casele, amantele, sinecurile, avioanele private și toate nebuniile de care sunt nebunii aștia îmbuibați.

Tu sistemule, ce o să le faci? O să trimiți miliția acasă tuturor? O să le bagi neuronii în dubele lui Predoiu? O să umpli pușcăriile și ospiciile cu ei, așa cum ți-a sugerat un „proeuropean”? Până unde vei ajunge în demența ta, Sistemule? Nu ai nici puterea, nici logistica necesară să-i elimini. O mână de Oameni cât un Neam! Da, sunt o mână de Oameni! Dar acum, în spatele lor este un Neam! Ce o să faci? Poți să te lupți cu Neamul?! Cu Neamul care s-a scuturat de Frică! Care s-a scuturat de lanțurile cu care a fost legat atâta amar de vreme? Niciodată! Chiar dacă cei din prima linie vor cădea, din urma lor se vor ridica alții. Sunt mulți, sunt liberi, sunt curajoși și nu se vor da bătuți orice ai face tu, Sistemule. Tu, cu instituțiile tale putrede, pe care noi, ăștia mulți nu avem voie să le criticăm! Nimic nu putea fi mai ironic, decât ce am văzut. Cel care era purtător de vorbe la BOR, a ajuns să cenzureze libertatea cuvântului. În timpul Postului Mare al Sfintelor Paști. Asta ne arată că băiatul ăla fără nume, cel căzut, știe ortodoxia mai bine decât orice muritor, pentru că e vechi de când lumea. Răul a infestat osatura statului până în prăsele. Veninul pe care-l împroașcă se va întoarce precum un bumerang împotriva lor, de zece ori mai puternic. Și Sistemul știe asta! Simte si adulmecă în aer finalul! Se va prăbuși ca un castel de nisip, arătându-și într-un final fața hâdă.

A sosit vremea reînvierii Neamului în ciuda Sistemului. Nu degeaba a existat lupta aceea măreață din David și Goliat. A fost înscrisă în cartea omenirii ca un exemplu pentru noi toți. De ce? Ca să Îndrăznim! Doar atunci putem fi biruitori! Și da! „Unii cu alții și noi toți cu Dumnezeu!”… Pentru că a venit vremea ca Sistemul să înțeleagă că „Au încercat să ne îngroape, dar nu au știut că suntem semințe”. Acum au aflat! Și au văzut! „Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Nimic fără Dumnezeu! Fiți vii! Dacă nu vă mișcați, nu veți simți lanțul vrăjmașului. Dacă nu te întâlnești pe Cale cu diavolul, înseamnă că mergi pe drum alături de el. Cel mai bine e să ai putere să-l privești în ochi și să știi că niciodată nu ești singur! Cum nici mâna aceasta de Oameni nu sunt singuri! Sunt cu un Neam în spate! Un Neam care strigă: „Turul 2 Înapoi!” Și care vrea Lumina. Din nou!

Domnul să vă miluiască!