Ecourile lansării candidaturii lui Victor Ponta la alegerile prezidenţialele din noiembrie nu s-au stins, încă. Poate doar s-au estompat, pe ici, pe colo, în acele cătune în care televiziunea şi radioul ajung cu greu, iar despre internet nici nu poate fi vorba. În rest, posturile TV reiau povestea consumată sâmbătă pe Arena Naţională, cu premierul -candidat la Cotroceni, care şi-a făcut apariţia pe acordurile Odei Bucuriei, fotografiindu-se, pupându-se şi strângând mâinile celor ieşiţi în cale. Să nu mai vorbim de reţelele de socializare acolo unde, unii şi-au postat fotografiile de la stadion, să le amintească pe când vor fi bunici, în timp ce alţii îi ironizează în toate modurile.
În chiar ziua în care împlinea 42 de ani, Victor Ponta îşi mărturisea maturitatea politică, printr-o dorinţă care a smuls ropote de aplauze în rândul membrilor PSD prezenţi în tribune: „am curajul şi credinţa să fiu preşedintele românilor“, promiţând că va fi preşedinte tuturor românilor. Şi al celor care îl vor vota, dar şi al celor băsişti, udreni ori iohanneni.
Sigur, era doar un discurs care trebuia să dea bine, nu atât la poporul care va ieşi să-l voteze, cât mai ales la cancelariile Occidentale. În realitate, însă, este greu să se întâmple aşa. Şi Iliescu s-a dorit să fie preşedintele tuturor românilor, însă a sfârşit să cheme minerii în ajutor pentru a-i potoli pe cei din opoziţia condusă de Raţiu, Coposu şi Câmpeanu, când aceştia i-au pus sula în coaste. Să nu mai vorbim de Traian Băsescu, pe care, la un moment dat, șapte milioane de români nu l-au mai vrut preşedinte şi au votat demiterea lui.
Şi mai e ceva. Ceva ce ţine de compatibilitate. Sau, după caz, de incompatibilitate. Credeţi că, vreodată, cei care azi văd în Iohannis soluţia salvatoare pentru România se vor împăca cu gândul că Ponta provine din acelaşi partid cu Nicuşor Constantinescu, cu Bunea Stancu, cu Adrian Duicu, Cătălin Voicu, cu Adrian Năstase ori cu Radu Mazăre mereu îmbrăcat în uniforma lui Che Guevara? Mă îndoiesc, la fel cum sunt convins că Ponta şi ai lui, oricât de curvă ar fi politica, nu vor bate niciodată palma cu Horia Uioreanu, Tudor Chioariu, Videanu, Ostaficiuc şi aşa mai departe.
O Românie unită, aşa cum s-a spus de la tribuna de pe Arena Naţională, este doar o iluzie, să nu-i spun altfel, de natură electorală. O Românie dezbinată este, însă, o realitate în care trăim de un sfert de veac.
Lasă un răspuns