Pe Cărarea Raiului…

– convorbiri duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul Ioan al Munţilor –

Cartea aceasta, în ediţia a doua, revăzută şi adăugită, care cu adevărat zideşte, a venit acum, când se împlinesc douăzeci de ani de existenţă a Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, ca un dar duhovnicesc de Crăciun, din partea protagoniştilor ei, adică a Înalpreasfinţitului Părinte Ioan Selejan – Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei şi a doamnei Profesoară de limbă, grai şi cuget românesc Luminiţa Cornea – care a purtat un viu, folositor şi binecuvântat dialog duhovnicesc cu Arhiereul demn şi destoinic ori pilduitor Ioan al Munţilor – care s-a născut la 16 noiembrie anul 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind primul Episcop al Episcopiei Covasnei și Harghitei, înfiinţată în anul 1994… Studiile sale sunt următoarele: Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoția 1971; Facultatea de Instalații și Automatizări din Bucureşti, promoția anului 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoția 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxã din Sibiu, promoția anului 1990; Institutul Biblic din Ierusalim, perioada anilor 1991-1994; Cursurile de doctorat le-a urmat la Institutul Biblic din Ierusalim, domeniul Biblice, Egiptologie și Orientalistică. Iar din activitatea sa bogată şi deosebită spicuim următoarele: În anul 1980 și-a început viața monahală la Mănăstirea Lainici, județul Gorj; A fost hirotonit Diacon la aceeaşi mănăstire în 6 august anul 1990; A fost hirotonit Preot la Mănăstirea Tismana – Gorj în ziua de 15 august anul 1990; Între anii 1990-1994 a fost Starețul Mănăstirii Lainici – Gorj; În anul 1994 a fost Arhimandrit și Superior al Așezămintelor Româneşti de la Ierusalim; În 9 iulie anul 1994 a fost ales Episcop al Covasnei și Harghitei; A fost hirotonit Episcop la Mănăstirea “Sf. Proor. Ilie Tesviteanul” din oraşul Toplița, județul Harghita în 20 iulie anul 1994; În 25 septembrie 1994 a fost instalat Episcop al Covasnei și Harghitei, la Miercurea Ciuc. În ziua de 12 septembrie anul 2007 a fost unul din cei trei candidați la scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române. Pe 23 februarie anul 2008 sinodul mitropolitan ortodox de la Iaşi l-a desemnat drept candidat pentru funcția de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei.

În urma şedinţei Sfântului Sinod al Bisericcii Ortodoxe Române din luna iunie anul 2009, Preasfinţitului Episcop Ioan al Covasnei şi Harghitei i-a fost acordat titlul de Arhiepiscop onorific, ca un gest de răsplată, preţuire şi profundă recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, plină de trudă, jertfă şi sacrificiu, în cei şaisprezece ani de Arhipăstor duhovnicesc al ţinutului românesc din centrul ţării, al Covasnei şi Harghitei. Aceasta s-a petrecut după mari şi multe lupte. După decembrie anul 1989, pe fondul frământărilor existente în viaţa credincioşilor din judeţele Covasna şi Harghita, a fost reluată propunerea de înfiinţare a unei Episcopii pentru credincioşii români ortodocşi din judeţele Harghita şi Covasna. Asociaţiile locale, Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna“ din Sfântu Gheorghe şi Fundaţia cultural-creştină „Miron Cristea“ din Miercurea Ciuc, întreprind numeroase demersuri pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe de aici, printre care amintim: audienţa la vrednicii de pomenire şi de pie memorie sau amintire Patriarhul Teoctist Arăpaşu şi la Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului (1991, 1992).

În cadrul Zilelor „Nicolae Colan“ de la Sfântu Gheorghe, din 4-5 decembrie anul 1993, în prezenţa Mitropolitului Antonie Plămădeală, se discută problema înfiinţării unei Episcopii cu sediul la Sfântu Gheorghe (Arcus) sau Covasna. În şedinta Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din 9 ianuarie anul 1994 a fost propusă pe ordinea de zi, de către Mitropolitul Antonie, după discuţia preliminară cu Patriarhul Teoctist şi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea unei Episcopii pentru zona Harghita-Covasna. La data de 11 ianuarie anul 1994, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât înfiinţarea acestei noi eparhii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, în şedinţa din zilele de 22-23 martie anul 1994, la propunerea Adunărilor Eparhiale ale Arhiepiscopiei Sibiului şi Episcopiei Albei Iulia, organizarea şi delimitarea teritorială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa în Miercurea Ciuc.

În prezenţa vrednicului şi distinsului Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, în 31 mai anul 1994, la Catedrala Ortodoxă din Miercurea Ciuc s-a constituit Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, iar în 12 iulie anul 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea întâistătătorului nou-înfiinţatei Episcopii a Covasnei şi Harghitei, cu sediul la Miercurea Ciuc, sufragană a Mitropoliei Ardealului, în persoana Arhimandritului Ioan Selejan – Superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. La praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie anul 1994, la Mănăstirea „Sfântul Ilie“ din oraşul Topliţa, judeţul Harghita, s-a săvârşit hirotonia Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Selejan ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, fiind întronizat la 25 septembrie acelaşi an, la Miercurea Ciuc. Şi unde în cei 20 ani de arhipăstorire, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan a înmulţit, dezvoltat şi crescut numărul parohiilor de la 99 la 137 de unităţi, a hirotonit 83 de preoţi, s-au construit 26 de biserici, şase mănăstiri şi schituri, patru capele militare, 23 de case parohiale, au fost reparate 90 de biserici şi 60 de case parohiale, au fost restaurate şi repictate 40 de biserici. Iar Duminică, 23 august anul 2009, s-a mai scris o dată de aur în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a 15 ani de existenţă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, întâistătătorul acesteia, Părintele Episcop Ioan Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească, onorifică de Arhiepiscop, de către Preafericitul Părinte Daniel Ciobotea – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Ataşată fiind Bisericii, Doamna Profesoară Luminiţa Cornea încearcă în acest volum să-şi lămurească anumite întrebări despre locul, rostul şi menirea omului pe acest pământ. Căutarea unor răspunsuri la multele şi variatele probleme care o preocupă şi o frământă au determinat-o să se îndrepte şi să se adreseze unui ales părinte duhovnisc, în persoana Arhiepisopului Ioan. Cu alte cuvinte, cartea de faţă este rezultatul acestor întrebări şi căutări şi totodată, o mărturie vie că intelectualul român, omul de cultură, doreşte să se apropie din ce în ce mai mult de Dumnzeu şi de Împărăţia Sa Cea Sfântă şi Veşnică. Aş mai adăuga că această lucrare recuperează şi recapitulează o mărturisire de credinţă a cărturarului, având în vedere mediul în care au trăit, au crescut şi s-au format generaţii întregi de intelectuali români înainte de anul 1990. Este şi cazul autoarei volumului de faţă, în care dialogul cu un adevărat părinte duhovnic “lasă în suflet multă pace şi lumină. Este lumina care ne călăuzeşte pe cărarea raiului, dacă i-am pătruns înţelesul. Cu cât vom pricepe mai bine semnificaţia, lumina va pune stăpânire pe sufletul nostrum, înfrumuseţându-l. Glasul ierarhului duhovnic reprezintă lumina care ne acoperă cu harul său. Sămânţa aruncată va răsări şi va supravieţui, dacă vom avea grijă să nu-I tăiem rădăcina – credinţa. Lumina străbate în întuneric. Vâzând-o, ne entuziasmăm, ne înflăcărăm, dar este necesar să luăm aminte asupra ei, să-I pătrundem înţelesul, semnificaţia. Cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan – Arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei – sunt cuvinte pline de încărcătură duhovnicească, pe înţelesul tuturor, dar cu profunde semnificaţii. Înaltpreasfinţia Sa este întruchiparea ierarhului adevărat, apropiat de popor, aflat mereu între enoriaşi. Are darul de a zidi pe fiecare om cu un cuvânt bun, conducându-l spre lumina cunoaşterii adevărului, deoarece nu este om care să meargă prin întuneric şi să nu dorească să-I apară în priviri lumina. Cum? Calea cea mai importantă este dialogul, convorbirea cu duhovnicul. O astfel de convorbire redăm în cartea de faţă, prin dialogul cu Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan al Covasnei şi Harghitei, având în vedere subiecte şi teme de larg şi real interes, cum ar fi:”Să deschidem uşa sufletului nostru”, “Oamenii cinstitori de Dumnezeu şi de aproapele”, “Nevoia rugăciunii – adânc săpată în inima omului”, “Cuvinte despre cinstirea icoanelor”, “Cinstirea Sfintei Cruci”, “Despre Sfânta Liturghie”, “Cinstirea Maicii Domnului”, “Învăţături la diverse periscope evanghelice”, “Despre sfinţi”, “Tâlcuirea înţelesului unor pilde, legende, proverbe”…

“Am pornit în a scrie rândurile de faţă de la dialogurile susţinute de Î.P.S. Părinte Arhierpiscop Ioan cu reporteri ai mass-mediei româneşti. De fiecare dată, ascultând cuvintele de învăţătură ale Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan, rostite cu diferite prilejuri şi ocazii, mi-au rămas în suflet explicaţii deosebite în legătură cu diverse periscope din Sfintele Evanghelii ori sfaturi sau îndemnuri referitoare la diverse situaţii de natură duhovnicească şi bisericească” – după cum afirmă autoarea, Doamna Profesoară Luminiţa Cornea, din municipiul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna – care este profesoară de grai şi limbă românească, după cum îi plece Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan să-I numească pe profesorii de limbă şi literatură română. Îndelungata şi de success carieră didactică şi-a încununat-o cu publicarea tezei de doctorat, cu titlul: “Locuţiuni verbale în romanul istoric sadovenian – o abordare gramaticală, stilistică şi poetică”. Preocupată fiind de cercetarea filolologică, şi cea istorică, de literatura română veche şi de texte religioase, Doamna Profesoară Luminiţa Cornea a editat şi a reeditat volume şi scrieri ale unor vrednici preoţi şi ierarhi. Mă gândesc, în mod special, la cartea preotului Ioan Graure “Cinstirea părinţilor” şi la reeditarea volumului “pentru neam şi pentru lege” al Episcopului Iustinian Teculescu.

 În altă ordine de idei, Părintele Arhiepiscop Ioan al Munţilor este unul din ierarhii de vârf ai bisericii şi ai ţării, un model de slujitor valoros, modest, apropiat de popor, care nu şi-a lăsat mintea şi ambiţiile omeneşti călăuzite şi alimentate de aburii succesului efemer şi deşert, cuvântul fiindu-i întotdeauna în consonanţă cu fapta, adică da ce este da şi nu ce este nu. La rândul ei, Doamna Profesoară Luminiţa Cornea, doctor în filologie, născută şi crescută în climatul de adâncă evlavie al unei familii preoţeşti – tatăl însuşi fiind un foarte pasionat şi talentat condeier – stăpâneşte cu uşurinţă şi foloseşte cu abilitate terminologia religioasă şi chiar teologică,  înlesnind substanţial elaborarea cărţii.

Parcurgând cuprinsul acestei cărţi, sau Convorbirile dintre cei doi autori, ne apare în ochii minţii imaginea de la Stejarul Mamvri şi convorbirea pe care patriarhul Avraam a avut-o cu Dumnezeu, ascuns sub chipul celor Trei tineri.

Cartea de faţă este extrem de atractivă prin ineditul ei, în sensul că fiecare idee scoate la lumină un lucru nou, sau altfel spus faţă de cum l-au spus alţii. O carte de convorbiri  emană direct din minte şi din inimă, intervievatul exprimând gânduri şi simţăminte în premieră. Între primele tematici abordate este cea a păcii, concret ilustrată de către Mântuitorul prin Fericirea a şaptea: „Fericiţi sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”(Mt.V, 9).

Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan afirmă că singura pace durabilă şi adevărată este pacea în Iisus Hristos, deoarece între oameni „au fost încheiate atâtea tratate de pace de-a lungul istoriei, dar s-a văzut în timp că nu au fost altceva decât false tratate de pace”(p. 19). Pacea mai poate fi realizată şi prin mijloace caritative, adică prin practicarea milei trupeşti şi sufleteşti, săvârşite cu fapta şi cu cuvântul, prin susţinerea materială şi morală a omului de lângă noi. Această idee este ilustrată prin pilda Samarineanului milostiv şi este atribuită calităţii de doctor a Sfântul Evanghelist Luca, desigur, omul cel mai în măsură să înţeleagă şi să simtă „cât de greu şi cât de grav este să fi rănit şi părăsit la o margine de drum”(p.22). De la învăţătorul de lege, care nu ştia cine este aproapele, învăţăm că atunci când nu ştim ceva, să ne îndreptăm către Mântuitorul, Cel ce are răspuns la toate întrebările. Î.P.S. Sa strămută cu abilitate, din mers, pe „aproapele” de lângă noi, în noi înşine, chiar în inima noastră,  după cuvântul Mântuitorului, care, după Înviere, nu li se adresează apostolilor cu cuvintele: „Rămân alături de voi, lângă voi”, ci le-a spus: „rămân cu voi şi în voi”.

O altă tematică arzătoare dezbătută în cuprinsul cărţii este rugăciunea, care ar trebui să ne fie tovarăş de călătorie pe întreg parcursul vieţii, deoarece rugăciunea este pavăză şi zid de apărare împotriva potrivnicilor, a primejdiilor şi a necazurilor.

Pornind de la textul: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”, Părintele Arhiepiscop Ioan Carpatinul îşi dovedeşte capacitatea de a selecta priorităţile care ar trebui să ne preocupe şi pe care ar trebui să le abordăm în viaţă, dând întâietate valorilor nemuritoare, fără a neglija însă grija faţă de trup, ci dimpotrivă realizând un paralelism perfect, armonios, echilibrat între grija faţă de trup şi cea faţă de suflet, cele două componente ale întregului uman, spunând: „un trup nehrănit este un trup bolnav, un suflet fără rugăciune este şi el slăbit” (p.37).

Referitor la pomelnice, afirmă că prioritare sunt pomelnicele şi rugăciunile făcute pentru cei ce nu pot merge la biserică. Într-o atare situaţie ne asemănăm celor patru care l-au dus pe paraliticul din Capernaum cu targa în faţa lui Iisus Hristos. In acest caz pomelnicul ţine loc de targă, iar Iisus Hristos din Sfânta Împărtăşanie este acelaşi din Capernaum.

În ceea ce priveşte prezenţa icoanelor în şcoli, spitale, penitenciare, primării sau în alte instituţii publice, Î.P.S. Părinte Ioan afirmă că România este ţara lui Dumnezeu, ţara icoanelor, în fiecare casă de român regăsindu-se o icoană „pe peretele dinspre răsărit, fiind împodobită cu maramă, cu ştergarul foarte frumos ţesut în război, gătită cu fir de busuioc” (p.49).

Despre Sfânta Cruce afirmă că este „stindardul creştinilor. Părinţii noştri nu au pus nici un alt semn pe turla bisericii decât Sfânta Cruce”, ori se ştie că biserica este asimilată corăbiei lui Noe, prin care seminţia umană a fost trecută din viaţă, prin moartea potopului, la o nouă viaţă. Şi în creştinism biserica se compară cu corabia lui Noe şi este protejată de crucea suferinţelor lui Iisus Hristos.

Spaţiul alocat acestui material nu ne permite să despicăm firul în patru, nici măcar să facem referiri cât de cât asupra fiecărui subiect, dar după parcurgerea întregului material, avem credinţa şi convingerea  că prezenta carte este gândită şi lucrată la un nivel foarte înalt, absolut profesionist, iar prin apariţia ei devine izvor şi document chiar pentru preoţii ce doresc să-şi lărgească orizontul profesional sau să-şi aprofundeze cunoştinţele în mai multe discipline teologice precum Dogmatica, Morala, Liturgica, Studiile biblice (Noul şi Vechiul Testament), I.B.U., I.B.O.R. ş.a., din fondul doctrinar al fiecărei materii   regăsindu-se citate elemente importante. Ori dacă pentru preoţi şi teologi este o carte de doctrină, pentru cititorul profan este o reconfortantă sursă de meditaţie şi recreare spirituală.

Fără să exagerăm, socotim că deşi, de dimensiuni restrânse ca extensie sau volum, cartea este vastă prin varietatea conţinutului şi prin profunzimea ideilor cuprinse în răspunsurile date fiecărei întrebări.

Întreaga cartea este ca o cale pavată cu nestemate de cea mai bună calitate, care ne poartă paşii spre împărăţia lui Dumnezeu. La fiecare răscruce, sau nou subiect adus în discuţie este aşezat câte un indicator pe care scrie „către împărăţia lui Dumnezeu”.Toate drumurile sau tematicile, indiferent din ce direcţie vin, ne conduc spre poarta raiului, iar tâlcuirea dată fiecărui subiect este atât de lină şi de netedă încât paşii călătorului sau a cititorului care o parcurge, străbat cu mult spor acest drum cu final fericit.

Cartea mai prilejuieşte un încântător popas de recreare şi de reflecţie asupra trecutului vieţii noastre, dar mai ales asupra a ceea ce avem de făcut în viitorul nu prea îndepărtat, când fiecăruia ne apare tot mai clar şi tot mai aproape tabloul propriului nostru apus de soare.

Altfel spus,  cartea „Pe Cărarea Raiului”, deşi abordează tematici teologice fundamentale, deci greoaie – care de-a lungul istoriei au solicitat intens cele mai luminate minţi ale Bisericii (ierarhi, teologi, preoţi, precum sfinţii Nicolae, Atanasie, Spiridon ş.a.), ca să pomenim doar câteva nume de mare notorietate ale veacului al IV-lea, cu contribuţii hotărâtoare la finalizarea lucrărilor primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325), trece cu notă maximă proba exigenţei pe care orice autor şi cartea sa o susţin în faţa  cititorului. Unele tematici comentate în prezenta carte, precum cele referitoare la Sfintele icoane, Sfânta Cruce, Maica Domnului, cu o pondere covârşitoare în cultul şi doctrina bisericii noastre, au prilejuit  de-a lungul istoriei nenumărate controverse.

Cartea nu este elaborată după documente stătute de arhivă, ci este un produs proaspăt, actual, conceput şi elaborat în direct, la minut am putea spune, din iniţiativa a doi foarte laborioşi ostenitori în grădina Domnului şi a Maicii Domnului. Este vorba despre Înalt Prea Sfinţitul Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei şi despre prof. dr. Luminiţa Cornea din Sfântu Gheorghe. Rezultatul respectivului dialog sau Convorbiri, se citeşte cu mare interes şi se gustă cu multă plăcere, asemenea unui fruct delicios, proaspăt cules din livadă.

În concluzie vom sublinia şi reţine că volumul de faţă reprezintă, între altele, (şi) o cronică grăitoare despre „starea Ortodoxiei şi Românităţii” din Arcul Intracarpatic, la cumpăna dintre aceste secole şi milenii creştine.o contribuţie la cunoaşterea istoriei celor două judeţe româneşti, căci autorii şi protagoniştii ei sunt cât se poate de obiectivi şi de echilibraţi în acţiunile, activităţile, judecăţile, atitudinile şi realizările lor, aşa cum îi stă bine oricărui creştin şi român, care emite opinii şi concluzii, întemeiate pe reconstituirea faptelor şi oferă explicaţii în măsură să aducă unele lămuriri necesare lumii, istoriei şi societăţii româneşti, contemporane.

Aşadar, cartea de faţă este de o imperioasă actualitate care invită la multă luciditate, discernământ şi dreaptă socoteală. Este o lucrare foarte bogată, densă şi în acelaşi timp concisă, cu care ar trebui să se întâlnească atât intelectualii cât şi credincioşii ţării şi Bisericii noastre, în calitate de membrii ai Ei, pentru a înţelege cât mai bine urmările şi consecinţele înstrăinării şi izolării pentru acest popor, care astăzi, mai mult ca oricând, este chemat să-şi asume destinul istoric al strămoşilor săi!…

În încheiere vom susţine cu toată convingerea că prin publicarea acestor convorbiri duhovniceşti cu un cunoscut, recunoscut şi renumit ierarh şi slujitor al Bisericii noastre, strămoşeşti şi dreptmăritoare – Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan din Carpaţi – căruia îi dorim, cu acest prilej aniversar, să aibă parte, în continuare, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, autoarea ne-a făcut un scump cadou sufletului şi cugetului nostru, al cititorilor, pentru care îi mulţumim în mod deosebit, dorindu-i multă sănătate şi mult success, în continuare!…