Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român îşi fac din nou datoria de a supune Excelenţei Sale Fuhrerului Adolf Hitler – la capătul unui nou an de colaborare germano-română şi de contribuţiune pentru războiul împotriva comunismului – situaţia militară, economică şi financiară a României, problemele de prezent şi viitor, precum şi răspunderile ce au în faţa istoriei. Prin înfăţişarea situaţiei drepturilor şi răspunderilor Românie, făcută de dl Mareşal Antonescu cu prilejul vizitelor sale la Berlin şi la Marele Cartier General al Excelenţei Sale Führerul Adolf Hitler.
Prin notele şi acţiunea diplomatică dezvoltate în 1940-1942 de Ministrul Afacerilor Străine al Regatului şi în special prin Nota-Memorandum din septembrie 1941 şi prin Memorandumul din 11 februarie 1942;
În sfârşit, cu prilejul vizitei făcute de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al României la 22 şi 23 septembrie 1942 la Marele Cartier General al Excelenţei Sale Fuhrerului şi la Excelenţa Sa Domnul Ministru Ribbentrop, s-a arătat:
1) Că România participă la războiul din răsărit împotriva bolşevismului şi a slavismului, război care i-a dezrobit pământuirle nedrept ocupate prin agresiunea sovietică şi care a devenit propriul său război;
2) Că România are propriile sale probleme naţionale şi răspunderi în faţa istoriei, pentru apărarea drepturilor sale teritoriale şi politice;
3) Că, dornică să contribuie la lupta din răsărit, România are datoria să ceară garanţii asupra securităţii sale, ca şi pentru realizarea propriilor sale aspiraţii şi drepturi asupra românilor din afară de hotarele ţării, supuşi unui regim aspru şi nedrept;
4) Că contribuţia sa la războiul din Răsărit urmează să fie legată atât de propriile sale scopuri naţionale cât şi de paralelismul forţelor militare ale vecinilor şi de contribuţia acestora la războiul împotriva bolşevismului;
5) Că România, continuând lupta împotriva URSS până la ultima jertfă, rămâne descoperită între vecini care un un potenţial militar mult superior şi care şi-au sporit considerabil teritoriul naţional, adică:
– România nu trebuie să fie expusă la un atac din partea vecinilor săi, în timpul războiului din răsărit, umplându-se de umilinţă şi adăugând o nedreptate nouă, peste cea suferită în 1940;
– România, sleindu-şi puterile militare, nu-şi mai poate realiza aspiraţiile naţionale decât cu concursul Marii Germanii, a cărei luptă împotriva bolşevismului a sprijinit-o leal, în toată măsura puterilor sale, cu convingerea că se va înţelege scopul real şi final al luptei noastre;
– Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român nu-şi pot lua în faţa istoriei răspunderea gravă ca, trecând neamul prin atâtea riscuri şi primejdii, după ce l-au ridicat la înăţimea unei lupte eroice, să primească o situaţie de umilire la pace şi în reorganizarea de mâine a continentului, lăsând Regatul lipsit de orice putere militară la sfârşitul ostilităţilor, mai ales între vecini care au conservat-o.
Cu prilejul discuţiilor purtate de Mareşalul Antonescu şi de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri s-au dat asigurări României.
Iar cererea de folosirea participării Armatei române la războiul din Răsărit, după ce, prin Memorandumul din 11 februarie 1942, Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român au arătat leal că pun forţele româneşti în slujba marii cauze comune, în condiţiile arătate de acel memorandum, au însemnat pentru Conducătorul responsabil al destinelor româneşti şi pentru Guvernul României certitudinea că situaţia României este înţeleasă şi garanţiile cerute stau la temelia raporturilor dintre Marele Reich German şi România.
Încrezător în cuvântul leal al Excelenţei Sale Fuhrerul Adolf Hitler, în acţiunea diplomatică şi lămuririle date de dl ministru von Ribbentrop, neamul românesc şi-a respectat cuvântul.
Pierderile suferite de poporul român în acest război sunt foarte mari – 286.000 (morţi, dispăruţi, invalizi şi improprii pentru front).
Numărul celor scoşi din front (răniţi etc.) este de 370.206 şi anume: 12.750 ofiţeri scoşi din front; din aceştia 9.718 definitiv pierduşi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 8.093 subofiţeri scoşi din front; dintre aceştia 6.365 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 349.363 trupă, din care 270.249 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili).
România a avut în permenenţă angajate, de la 1940 şi până azipentru front circa 32 de divizii, adică întreg potenţialul său militar.
De asemenea, România a angajat armament şi material variind între valoarea a 35-40 de divizii şi a pierdut definitv material şi armament în valoarea a 25 de divizii. […] România, Continuând să ntensifice producţia de petrol numai în interesul german şi al războiului; Să vândă petrolul pe un preţ redus; Să finanţeze atât producţia cât şi exporturile de petrol german; Să finanţeze nevoile militare germane de circa șase miliarde anual, pe lângă circa un miliard şi jumătate lei cereri noi pentru unităţile aviaţiei (recent formulate);
Şi, continuând în acelaşi timp, să nu primească decât armament, foarte puţine mărfuri, o cantitate rdusă de aur, devize şi participaţiuni şi, în loc de mărfuri care să-i înlesnească absorbirea monedei de pe piaţă, numai materii prime de fier.
Merge sigur la o gravă criză economică a producţiei iar inflaţia în care a intrat, datorită finaţării nevoilor germane, ameninţă cu dezechilibru întregul aparat al statului şi ordinea sa socială.
(AMAE, Fond Germania, vol. 91, f. 58-74.)
Lasă un răspuns