Festivalul Enescu: Concurenţa neloială!

E greu să laşi ambalajul politicii culturale deoparte, când dl. Ioan Holender nu pierde nici un prilej de a se arăta. În timp ce concursul era în toi, în sala Ateneului, el dădea în faţa Ateneului un interviu la o televiziune, la TVR, desigur, avându-l alături pe Crstian Mandeal, care la una din ediţiile trecute ale Festivalului “Enescu” îi reproşa lui Holender hibe mari în organizare, cum ar fi obligaţiile pe care le are faţă de România, faţă de cei care îl plătesc pe el şi Festivalul, ca să implice muzicienii români (cotaţi de Holender la o valoare de 1 la 15 faţă de muzicienii străini!) şi să fie cântat Enescu. Nu ştiu dacă domnia sa mai e aşa de categoric, de vreme ce Pupat Piaţa Endependenţei, adică stă la toartă cu Holender, care, drept împăciuire istorică, l-a invitat constant să dirijeze în Festival. Nu ştiu nici care a fost tema interviului, dacă nu era una prodomo, festivistă, protocolară, probabil au discutat despre cum stau ei cu concurenţa neloială, fiindcă acum dl. Mandeal face o altă frondă, fiind director de onoare al Festivalului Internaţional al Orchestrelor Radio, desfăşurat exact în perioada în care se desfăşoară finalele Concursului “George Enescu”.

Am fost şi la conferinţa de presă a acestui Festival şi am aflat că pentru organizatori nu e nici o problemă de îngrijorare, motivând că fiecare e liber să aleagă unde se duce! Da, ca în Sophia’ choise! Dar Bucureşti nu este Viena, Paris sau New York, unde au loc simultan zeci, sute de evenimente muzicale. Şi dl. Mandeal, şi dl. Holender sunt în primul rând responsabili faţă de banii pe care îi primesc de la buget, ambele evenimente desfăşurându-se “sub înaltul patronaj al preşedintelui”, respectiv “al guvernului României”, deci cu bani de la contribuabili, deşi nici Băsescu, nici Ponta, nu le au cu muzica, mai an Băsescu aplauda marinăreşte între părţile unui concert de Beethoven! Această formulă cu patronajul este total formală, ar fi bine să se renunţe la ea, fiindcă e un fel de temenea, o laşă obedienţă din partea organizatorilor. Ca şi formula “cu participarea extraordinară a Filarmonicii George Enescu”! De ce “extrordinară”? În sala unde este gazdă, la un eveniment propriu, Filarmonica are o participare firească, normală, mai ales că e şi plătită! Aceste formule protocolare sunt un ştreang de gâtul organizatorilor!

Bref, de ce să aleg eu, de pildă, între Finala concursului de violoncel, de la Ateneu, cu orchestra Filarmonicii (dirijor Ovidiu Bălan, venit din Italia), şi concertul oferit de Cristian Mandeal la Sala Radio, având în program Rapsodia nr. 2 de Enescu şi lucrări de Strauss? Vreau să le urmăresc pe amândouă. Însă nu pot concomitent. Trebuie să aleg. Sunt obligat de organizatori să renunţ la unul din concerte. La care? Nu era mai înţelept să se desfăşoare alternativ sau departajat, nu să se suprapună cele două mari evenimente?

E posibil să se fi făcut intenţionat, ca dinozaurii să arate că le pot lua spectatorii celorlalţi. Fiindcă melomanii vor veni să asculte muzicieni confirmaţi, consacraţi, nu nişte copii în formare! Dl. Mandeal privea cam de sus ideea de Concurs, deşi dintr-un astfel de concurs se nasc “dinozaurii” de mâine. Şi îl asigur că ceea ce am ascultat la Ateneu este deja o muzică interpretată profesionist, ba la un nivel deja perfecţionist, dat fiind că tinerii concurenţi nu prea mai sunt tineri, majoritatea au în jur de 30 de ani şi sunt rodaţi, au venit aici cu o carte de vizită impresionantă, cu studii la cele mai importante universităţi din lume, cu mari premii obţinute la alte Concursuri internaţionale, cu multe recitaluri la activ şi cu participări la concerte publice în săli renumite, cu orchestre şi dirijori de prestigiu. M-aş bucura dacă va avea vreodată ocazia să cânte împreună cu fenomenalul violonist german Ştefan Tarara, de origine română, care a cântat în chip demonic, aş spune, cele două sonate din program, Sonata nr. 3 în caracter popular românesc de George Enescu şi Sonata nr. 3 în re minor pentru vioară şi pian de Brahms, până i s-au rupt şi zburau firele arcuşului!

Categoric, e vorba de o concurenţă neloială, deşi şi unii şi ceilalţi spun că aşa s-a nimerit, că era programat demult şi că…, dar îşi fură singuri căciula, adică nu se putea decala cu o săptămână evenimentul de la Radio? Sau dacă ambiţiile erau aşa de mari, trebuia să fie programat în acelaşi an cu Festivalul “Enescu”, să fi avut Capitala un dublu eveniment concurenţial, fiindcă tot scrie negru pe alb dl. Mandeal în caietul-program: “Pe plan naţional, acest eveniment este destinat în primul rând în a umple imensul gol lăsat de festivalul Enescu, atât din punct de vedere calendaristic, cât şi al încărcăturii de valoare artistică oferită unui public avid ce se dovedeşte a deveni pe an ce trece tot mai numeros şi mai receptiv în relaţia sa cu muzica clasică”.

Ce rezultă de aici? Că această concurenţă neloială este deliberată, fiindcă Festival of Radio Orchestras este o replică la Holenderiadă, adică la Festivalul Enescu, acuzat că este fără valoare artistică, de aceea vrea să umple “imensul gol lăsat de festivalul Enescu”. De ce “lăsat”? N-o să mai fie? Ce previziune! Iată ce interesant devine un interviu cu cei doi lideri de festival naţional, dacă nu ar fi lăsaţi să bată apa-n piuă, ci ar fi bine defrişaţi de un reporter. Ce întrebări le-aş pune eu, veţi afla dintr-un articol viitor. Deocamdată vă spun că aş dori să-l văd şi pe dl. Holender în Sala Radio la concertul d-lui Mandeal şi pe dl. Mandeal la Ateneu, măcar la o finală cu orchestră a Concursului “George Enescu”!

Despre „imensul gol” pe care se străduieşte de ani buni să-l umple dl. Holender, cu ajutorul unor muzicieni temuţi ca dl. Mandeal, am scris o carte întreagă, Vitrină şi culise (2013), care poate i-ar interesa.

Iar orientarea publicului numai spre muzica clasică e o privire cu faţa spre trecut, spre melomaci. Şi Concursul are o hibă uriaşă, un imens gol, fiindcă tinerii concurenţi sunt, pe de o parte, jurizaţi de dinozauri, care, pe de altă parte, îi pun să cânte numai şlagăre simfonice. Ei sunt tineri, stau cu faţa spre viitor, dar dinozaurii îi întorc cu faţa spre trecut. Dacă era un Concurs orientat numai spre muzica lui Enescu, se justificau şi banii şi această idee, fiindcă Enescu este un compozitor al viitorului, încă necunoscut.

Această lipsă de respect pentru melomanii adevăraţi, pentru spectatori în general, are o explicaţie simplă: banii, care nu vin nici din buzunarele d-lui Holender, nici din ale d-lui Mandeal. Dacă nu ar fi avut bani de la guvern, sigur aceste evenimente nu ar fi existat. Fiindcă România nu e coaptă să susţină aşa ceva pe picioare private, iar dacă are milionari, ei încă nu ştiu ce e cultura, nu s-au bucurat de binefacerile ei, ca s-o susţină (fie şi din puşcărie!). Nici un român cu bani nu a investit într-un tânăr talent!

Românii s-au obişnuit ca lucrurile să meargă de la sine, adică aşa cum se hotărăşte “sus”, ieri partidul, azi guvernul. Cine spune că nu e bine să existe şi un eveniment şi celălalt, dar de ce suprapuse? E deja sadism! Fiindcă importanţa Concursului este indiscutabilă. Concursul pune în joc viitorul muzicii, iar răspunderea este uriaşă, fiindcă în competiţie au intrat 240 de tineri, unul mai talentat decât altul, şi e bine să-i vedem la lucru. Eu am văzut o parte dintre concurenţi şi mi s-au părut excepţionali. Singura mea rezervă e legată tot de concurenţa neloială din sânul Concursului, unde concurenţi titraţi, cu mari platforme internaţionale, deja formaţi şi maturi, în jur de 30 de ani, au fost puşi la întrecere cu unii de 20 de ani sau mai tineri. Primii sunt deja consacraţi, cu multe alte premii şi concerte la activ. Premianţii sunt numai din această categorie, nu a fost nici o… surpriză! Ar trebui să existe o limită de vârstă, să vedem o competiţie între debutanţi, ca un premiu Enescu să însemne ceva în cariera lor. Dar aşa, semifinaliştii şi finaliştii, fără excepţie, sunt nume deja consacrate!

Această concurenţă neloială cred că a compromis Concursul. Nu mai vorbesc de faptul că unele premii sunt controversate, dat fiind că unii dintre cei premiaţi sunt protejaţi, precum Fedor Roudine, care în prezent studiază la Mozarteum University din Salzburg, clasa prof. Pierre Amoyal, care este la Concursul “Enescu” preşedintele juriului! Aceeaşi situaţie o are şi rusul Stepan Lavrov. Altcineva e asistent al preşedintelui, iar alţii au urmat cursuri de măiestrie cu Jean-Claude Pennetier, preşedintele juriului la secţiunea pian. La fel, Octavian Alin Lup, absolvent al Conservatorului la clasa prof. Marin Cazacu, membru al juriului! Şi e păcat să planeze suspiciuni, când aceşti tineri sunt foarte dotaţi.

Bucureştiul, deocamdată, nu poate să fie o capitală a muzicii mondiale, aşa cum se doreşte, să concureze cu Viena, să spunem, fiindcă nu are melomani diversificaţi, în stare să participe la evenimente specializate. O capitală a muzicii se adresează unor categorii stratificate de auditori, fapt posibil numai în condiţiile unei baze sociale foarte puternice. Dar România nu are o astfel de bază, deci nici spectatori care să-şi împartă preferinţele. Melomanii ei sunt melomaci, de acelaşi soi, foarte conservatori, foarte înrobiţi de muzica clasică, de evenimente populiste, gen şlagăre simfonice.

Cele două evenimente de care vorbim împart, categoric, publicul în două, în specialişti, îi iubitori de noutăţi, de noi talente, de evenimente sonore, şi melomaci, publicul curent care stă cu faţa spre trecut, spre muzica fredonabilă. E nevoie de amândouă. Dar nu să fii obligat să alegi! Aici nu avem ce discuta pe latura diversităţii creatoare. Am arătat cât de limitativ e repertoriul unui festival-mamut ca “Enescu”. Aici e vorba nu de evenimente particulare, ci naţionale, de interes general, făcute cu bani de la buget. Unul a primit peste 2 milioane de lei, celălalt 700 mii lei, cum ne informa dl. Ovidiu Miculescu, directorul general al Radio România. Şi dl. Miculescu ne mai spunea ceva, pe care îl savura, că International Festival of Radio Orchestras este un eveniment unic. Sigur că e unic, fiindcă, dacă era o idee care ar fi interesat, cu certitudine un astfel de eveniment îl organiza de mult una dintre multele capitale radiofonice ale lumii.

Nu există ceva important, care se bănuieşte a avea succes, care să nu aibă concretizare în Europa sau pe alte continente. Numai că acolo e capitalism, şi nu se fac evenimente cu bani de la buget, fiindcă nu există aşa ceva. Nici un privat nu investeşte fără un câştig. Un eveniment organizat acolo trebuie să meargă la sigur.

Dar aici, fiind bani de la buget, se fac în draci evenimente naţionale unice! Adică experimentăm pe banii altora, ca pe mana cerească. Dacă aş avea bani, mâine aş face festivalul broaştelor zburătoare, cum am vorbit cu Brâncuşi, sau al cailor înţelepţi, cum m-a inspirat Swift. Orice e posibil. Cine are bani îşi poate permite orice experiment. Să alăture, de pildă, un concert de viori cu unul de fluiere. De ce nu-i daţi bani lui Gheorghe Zamfir să facă un festival al naiului? Dar de festivalul furnicilor, ce ziceţi? Suntem o ţară suprarealistă, nu?!

Dacă ar fi fost banii lor, ai d-lor Holender şi Mandeal, sigur nu ar fi organizat două evenimente naţionale care se suprapun! Nu ar investi un bănuţ pentru nici un Concurs, fiindcă, deşi intrarea e liberă, sala Ateneului e aproape goală, iar organizatorii, de teama afluenţei, au instalat în faţa Ateneului un ecran şi scaune, pentru ca spectatorii care nu încap în sală să poată urmări ce se întâmplă înăuntru în transmisie directă. Foarte frumos. Dar scaunele erau goale. Iar la semifinala de violoncel nici nu au mai fost puse. M-am dus şi seara, şi noaptea. Au mai venit câteva persoane fiindcă afară era frumos. Se jucau şi câţiva copii, aduşi de părinţii fără somn. Curioşi. Dacă se dă ceva gratis, hai şi noi!

Nimeni nu investeşte dacă nu câştigă. La Hollywood sau pe Broadway, realităţi pe care le cunosc bine, se investeşte numai în proiecte care merg la sigur, care au succes garantat. De aceea domină remake-urile, adică refacerea unor spectacole sau filme de succes cu altă distribuţie, cu altă echipă tehnică. Mereu se actualizează, la nivelul tehnicii zilei, subiecte care au stârnit interes general. Ce face Georg Lucas de vreo 30 de ani? Tot îşi adaptează la cuceririle tehnicii Războiul stelelor. Dar şi Cameron a făcut din Titanic o versiune pe suport 3D. Acum pregăteşte ale minuni cu Avatar. La fel procedează Scorsese, Peter Jackson, toţi cei care au avut succes, la un moment dat, caută noi forme să revină, să mai prelungească succesul iniţial. La fel în muzică. Urmaşii lui Michael Jackson îi reiau hit-urile, videoclip-urile, la fel procedează Madonna, Beyoncé sau Lady Gaga, toţi revin, toţi se sprijină pe repere sigure.

Şi piesele din repertoriul Radio Orchestras sunt repere sigure, piese clasice, populare, de mare succes, incluzând lucrări de Beethoven, Grieg, Dvorak, Mahler, Ravel, Bartok, Brahms, Debussy, Glazunov, Rahmaninov şi mai ales Strauss, fiindcă evenimentul a fost pus sub semnul aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Richard Strauss.

Nici o aventură. Nimeni nu s-a omorât să-l cânte pe Enescu sau pe Dediu. Cum e posibil ca dl. Mandeal să nu-l cânte pe dl. Dediu? E posibil. Dar la Concurs am putut vedea ceva rar, rarismim, cum pe meleagurle muzicale ale lumii nu prea s-a auzit: cea mai tulburătoare sonată compusă vreodată de geniul uman, cu evadări isihaste, cum nici Bach nu le-a atins, Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian de George Enescu, a fost cântată de 24 de ori, la concurenţă cu Sonata nr. 3 în caracter popular românesc şi cu Sonata în fa minor (secţiunea violoncel)!

Aşa aş face, dacă aş avea bani, dacă m-ar susţine şi pe mine cineva, un Festival al Sonatei nr. 2 de George Enescu, şi aş aduce în competiţie mari interpreţi, cu Radu Lupu în frunte, care nu au în repertoriul lor nici o piesă de Enescu! Şi vă jur că nu aş avea nici un fel de concurenţă, loială sau neloială!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*