E vremea defulărilor!

Am așteptat de la mai tânăra generație de politicieni un comportament electoral dirijat măcar de câteva exigențe etice, dacă nu chiar de o vanitate a postrevoluționarismului său, ori spectacolul de prost gust continuă de douăzeci și patru de ani izomorfismele demagogiei comuniste în cel mai autentic stil de periferie; un spectacol care satisface suburbanul și stimulează genuine contradicții românești.

Mă îngrijorează fiecare dintre actanți; și politicianul cu venalitățile și limitele lui, și consumatorul de spectacol ieftin. Primul mizează consistent pe ignoranța robustă și omogenă a celui de al doilea și uită că interesele naționale nu sunt nici sloganuri politicianiste, nici deșertăciuni ale istoriei. Deși ar merita observate, dincolo de interese didacticiste mărunte, tipurile de discurs politic, cu care își pierd vremea totuși unii analiști, nu cred că trebuie scăpate din vedere interesele naționale. Nu este suficient să le arătăm ungurilor lui Kelemen Hunor articolul 1 din Constituție și nici să le amintim că statul român asigură minorităților toate drepturile și condițiile dezvoltării specificului național impuse de Uniunea Europeană; ei au depășit limitele acestui gen de opțiuni și vor enclavizarea României în timp ce la București și ultimul politician care mai vorbește în numele statului unitar și indivizbil, președintele Traian Băsescu, este redus la tăcere în chip nesăbuit cu amenințarea unei a treia suspendări pentru cine știe ce capricii politicianiste.

Lamentabilul candidat la președinție al PSD și-a oficializa candidatura în fieful său oltenesc sprijinundu-se pe densitatea voluntarismului emoțional nu pe raționalismul analitic și, după ce a acceptat să fie întâmpinat în secuime cu imnul maghiar și cu steaguri ungurești, îl delegă pe Dragnea în schimb să dreagă busuiocul și să dea o replică palidă iureșului maghiar care îi vâra sub foarfeca inaugurală, joi, la Bilbor, o panglică în culorile drapelului neoficial al secuimii. Ce îl recomandă pe Victor Ponta să candideze la președinție? Vitejia lui cu morile de vânt. Ori dacă asta nu contează neapărat, îl susține în schimb calculul politic: mașinăria de vot a PSD, sprijinirea traseiștilor politici și nu în ultimul rând acea densitate a voluntarismului emoțional, ușor manipulabil cu mici cadouri electorale, ușor de amăgit cu sloganuri din psihologiile de grup.

La prima vedere, candidații noștri la președinție se arată a fi străini de orice știință a marketingului politic; și ei și consilierii lor (dacă au sau dacă îi ascultă). Din perspectiva acestei științe ignorate, produsul lor politic este difuz. Partidele pe care le reprezintă candidații (dacă sunt implicate în mesajul lor politic) nu se arată a fi orientate către prezentarea produsului, nici către vânzarea acestuia, ci mai ales către piață, direct. PSD, ca partid de stânga, cum am mai arătat, este scutit de grija segmentelor diferite de piață, fiindcă segmentul lui de adresare este confortabil omogen. Să admitem însă că la exercițiul lor electoral, partidele își consideră produsul bine definit, bine cunoscut. Vânzarea e lăsată doar pe seama abilităților candidatului, iar piața rămâne în atenție mai mult sub aspectul contractual; campania în sine și susținerea candidatului vizează doar piața fără să mai recurgă la ajustarea produslui, ca să nu mai vorbim despre etapa postelectorală a aplicării. Strădaniile PSD de a moderniza discursul electoral al candidatului după modelul Newman este în contradicție cu mesajul politic al partidului.

Elena Udrea și Monica Macovei par mai tentate de modelul Ormrod; segmentele de electorat cărora se adresează ele sunt explorate sub aspectele nevoilor și dorințelor (mai mult predefinite și ele decât cercetate), în timp ce lui Klaus Ihannis îi convine (dacă nu i se impune) modelul Jennifer Lees-Marshment acoperind în egală măsură cu oferta orientarea către produs, vânzarea, dar și piața. Deocamdată, doar se ascut săbiile, cu toate că Victor Ponta aruncă plictisitor în luptă aceeași artilerie ineficientă, centrată pe Traian Băsescu (radix omnis malorum în opinia lui și a predefinitului său electorat). Mușcă însă înveninat din adversari și doar Elena Udrea îi dă satisfacția unor replici, deși el așteaptă provocarea lui Klaus Iohannis. Mă îndoiesc că neamțul nu îi va da replici sub nivelul exigențelor sale. Defulările care se anunță, și pe care doar de la Iohannis nu le așteptăm, vin dinspre partidele care își susțin candidații. Ele vor condimenta spectacolul politic spre deliciul acelui segment de electorat omogenizat de voluntarismul emoțional, nu de argumentele raționale al vieții cu care se confruntă și din care sancționează doar efectele, nu cauzele care le-au produs.