Furtuna…

Eram elev în clasa a șaptea, la școală la Malovăț. Rămăsesem singur din Bârda. Ceilalți erau la școlile din Bobaița și Izvorul Bârzii. Vreme de toamnă. Aveam cursuri după-amiază. Am ieșit în asfințitul soarelui de la școală. Am așteptat puțin la răscrucea de la Glavani vreo mașină de ocazie. Văzând că se apropie un nor negru, amenințător, am plecat pe jos spre Bârda. Aveam cămașă cu mâneca scurtă și pantaloni scurți. Pe Covilocea a început să sufle vântul cu putere dinspre apus. Se tăiaseră cocenii. Ferma avusese mulți porumbi pe terenurile învecinate șoselei ce urca de la Malovăț la Bârda. Brațele de coceni erau aranjate în țuțe răspândite pe tot locul. Când vântul a devenit suficient de puternic, a spart țuțele și a început să arunce brațele de coceni ca pe niște frunze.

Mergeam pe șosea și mă izbeau cu putere peste picioare, peste umeri, brațele de coceni. La un moment dat a început furtuna popriu-zisă. Parcă s-a spart fundul norilor și apa a pornit șiroaie spre pământ. Vântul făcea ca picurii de apă să fie ca loviturile de bici. Din când în când veneau și rafale de grindină. Pietricele mărunte de gheață erau amestecate cu stropii de apă mari și reci și mă loveau fără milă peste față, peste mâini și peste picioare. Tuna puternic și fulgera, parcă cerul exploda de fiecare dată sub puterea unei bombe infernale. Mi-era frică. Se lăsase și întunericul. Vedeam drumul doar la lumina fulgerelor. Simțeam că nu mai aveam aer. Mă sufocam. Apa și vaporii de apă înlocuiau aerul și nu mai aveam ce să inspir. Slavă Domnului, că mi-a venit un gând salvator. Am pus geanta cu cărți în dreptul capului, pe partea stângă. Acum furtuna izbea în geantă și, după ea, rămânea un gol, în care mai găseam și eu un firicel de aer, pe care-l trăgeam în piept cu lăcomie.

Înapoi, în Malovăț, nu mai puteam să mă întorc. Ajunsesem la jumătatea distanței dintre cele două sate. Trebuia să merg, așadar, înainte. Nu aveam unde să mă ascund. Șanțurile de pe marginea șoselei s-au umplut repede. Apa a inundat șoseaua. Mergeam prin stratul de apă. Nu mai țineam seamă că sunt în teniși, că apa mi se apropie de genunchi. Trebuia să merg înainte!

Când am ajuns la Drumul lui Dorobanțu, am văzut la lumina unui fulger o mogâldeață neagră, care-mi venea din față. Nu mi-am putut da seama dacă este om sau altceva. Mi-era frică. M-am apropiat cât am putut de șanț, ca să fiu cât mai departe de acea arătare. Când a fost în dreptul meu, mi-am dat seama că e un om cu un palton pe cap. A trecut de mine vreo doi metri și l-am auzit spunându-mi: „ – Gelule, tu ești?” Era bunicul meu, taicaluțu de la Colibași. Lucrase la noi la casă și plecase prin ploaie. Când i-am auzit glasul, parcă mi-a întins Dumnezeu mâna. Eram la capătul puterilor. M-a luat sub haina lui și ne-am dus la o casă a lui Ion al Patolanii. Aparținea de Colibași, dar era destul de apropiată de șosea. Bunicul n-a mai strigat la poartă. A intrat în casă, cum ar fi intrat la el. Se cunoștea din copilărie cu moș Ion. Făcuseră armata și războiul cot la cot. „ – Lasă, mă, Danilă, mă, i-a spus moș Ion bunicului meu, că de astea am mai văzut noi!” Avea pe masă o cană cu vin, o strachină cu nuci și o pâine. Era cu baba la cină. Ne-a servit și pe noi.

După ce s-a oprit ploaia, am plecat, eu spre Bârda, bunicul spre casa lui, în Colibași. Tăticu plecase după mine de cum începuse furtuna. Preț de câteva ceasuri, în ciuda urgiei ce se abătuse peste noi, a umblat între Bârda și Malovăț, pe Drumul Mare, pe la Tufari, pe la Crovul lui Omir, strigându-mă și plângând. Era convins că furtuna mă omorâse. Când a venit acasă, era desfigurat, epuizat. S-a bucurat văzându-mă viu și nevătămat, parcă aș fi înviat atunci din mormânt!