De suntem respectați în lume
ca vrednic și distinct popor,
străbunei limbi să-i mulțumim
că ne-a hrănit cu al său dor.
Un dor întins cât țara toată
și mai departe mesager,
oriunde-n lume românismul
e dres cu sare și piper.
Doar graiul nostru românesc
– un grai de ceruri dăruit –
putea prin arta-nveșnicirii
să facă dorul aurit.
Și nu doar el. Atâtea vorbe
de-nțelepciune-ngreunate,
în alte limbi nu-și află soții
și-atunci rămân nemăritate.
Așa, de pildă, „Bună ziua” –
salutul arhifolosit;
„Bună să-ți fie-a ta inimă”,
la noi răspunsu-a fost proptit
în coasta negrului mileniu
când am tăcut cu-nverșunare,
ca spiritul activ din obște
să-și împlineasc-a lui lucrare.
Cum limba-i vie și-nsetată,
firește că-ntr-un veac de veacuri
nu poate fi mereu aceeași,
ci musai este fecundată,
de alte limbi și alte graiuri
cu care-i soră sau vecină;
franceza-n ginta noastră este
sora mai mare din latină.
(Procesul azi se-nvederează
prin siluiri îngrozitoare –
ba țigănisme din manele,
ba anglicisme sfidătoare.)
Nu de grefări după ureche
în limba noastră-i trebuință,
cu-al ei belșug de sinonime
spre-o lesnicioasă folosință,
ci de-un respect necontentit
prin studiu plin de pasiune,
ca în gândire și vorbire
să nu dăm cinstea pe rușine.
Căci un român ce nu-și iubește
sau își pocește limba lui,
ridicol e și cam degeaba
umbră-a făcut pământului.
Lasă un răspuns