Moldova mângâiată…

Stelică era în clasa a treia la școala din Gornenți. Avea de parcurs drum de câțiva kilometri din Coada Cornetului până la școală. Era iarnă. Noaptea ninsese și zăpada le venea copiilor până la genunchi. Cei câțiva copii din Coada Cornetului s-au luptat din greu ca să ajungă la școală în dimineața acelei zile. Au ajuns, dar prima oră era pe sfârșite. La clasa a treia era istoria. Stelică și-a întrebat colegii ce lecție le-a dat. Era vorba de vechii locuitori ai Moldovei. A luat aminte, a învățat acasă după manual și în ziua în care avea din nou istoria aștepta să fie ascultat. Învățătorul, Badea Sitaru, un fel de Domnul Trandafir al satelor de munte, a întins harta pe tablă și i-a întrebat pe copii unde se află Moldova. Tăcere. Nici unul din clasă nu știa. Lucrul acesta l-a supărat la culme pe învățător. A hotărât să-i cheme la hartă după catalog, iar cel care nu va ști să arate Moldova avea să primească două palme și nota doi.

Prima chemată a fost eleva Hamzescu. A pus mâna prin Buzău. Învățătorul i-a trântit două palme asurzitoare și fata s-a prăbușit la podea. I-a dat nota doi. Următorul a arătat în zona Banatului. Rețeta era cunoscută. Fiecare își încerca norocul, arătând ce i se năzărea, dar nimeni nu era sigur de localizare. Stelică era ultimul la catalog. Știa lecția, dar nu știa să arate la hartă. Până atunci învățătorul nu-l bătuse niciodată. De data aceasta era sigur că nu va scăpa. Își pipăia obrajii și aștepta să-i vină rândul. Era numai ochi și urechi. Totuși, privindu-i pe cei dinaintea lui, o idee salvatoare i-a venit în minte. Știa exact pe unde arătaseră cei dinaintea lui. A luat hotărârea să arate el acolo unde nu arătaseră ceilalți. Rămăsese doar partea de răsărit a țării neindicată. Când i-a venit rândul, a încercat să motiveze că la ora precedentă a întârziat din cauza zăpezii și n-a fost prezent, când învățătorul le-a arătat la hartă. Sentința a venit prompt: ,, – Știi sau nu știi?!” Cel mai sigur știa ce urmează. Și-a luat inima în dinți, a privit spre tablă și a pus mâna pe zona Botoșanilor. Învățătorul a izbucnit: ,,- Așa, domnule! Acolo este, dar arată cu palma, nu cu degetul!”

Cu palma, cu palma, dar cât și până unde? A început să întindă ușor degetele, cu grijă, să nu se depărteze prea mult de partea de nord a Botoșanilor. Învățătorul s-a ridicat de la catedră, i-a luat mâna și i-a dus-o până jos pe hartă: ,, – Uite, vezi, de la Rădăuți până la Galați! Arată și tu clasei cu palma!” Copilul a înțeles că e salvat. Inima îi bătea repede, ca un ciocan în fierărie, tâmplele-i zvâcneau, dar scăpase de bătaie. A început să-și treacă palma de sus până jos pe hartă, de la Rădăuți la Galați și invers, iar mâna lui parcă mângâia harta. Învățătorul era mulțumit. ,, – Bravo, domnule, așa trebuia să știe toți! Ia-ți săcuiul și poți să pleci acasă. Pentru astăzi ai zece!” ,,- Domnule Învățător, nu pot să plec singur! Îmi iasă lupii înainte sau vreun câine turbat. Îi aștept pe ceilalți, să mergem și noi toți! Avem măciuci la noi și ne apărăm, dacă suntem mulți!”

A rămas până la sfârșitul orelor, dar niciodată n-a mai uitat unde se află Moldova.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*