Capcana din seminar

Toamna anului 1968. Am plecat din Severin cu trenul. Unchiu-meu Ion Sârbu a mers cu mine la gară și mi-a arătat cum îmi găsesc locul în compartiment, cum se deschid ușile dintre vagoane. Era prima mea călătorie cu trenul. Am plecat la Craiova. Eram înscris la examenul de admitere la seminar. În curtea seminarului era furnicar de lume. Cei 120 candidați veniseră însoțiți de părinți, de preoții lor de parohie, de rude etc. Mă simțeam foarte singur. Din părțile noastre era doar Gheorghe Achimescu de la Șiroca și Ion Gheorghescu de la Ponoare, împreună cu părinții lor.

Ne-au dat voie să ne cazăm în dormitoarele internatului seminarului. Am ocupat fiecare paturi cum ne-a fost voia. Erau paturi de fier, suprapuse, cu câte o saltea. Era bine și așa. Cu chirie pe la particulari ar fi fost foarte scump. De hotel nu mai vorbesc! Examenul avea două părți: prima fază era eliminatorie și ea consta în probă la muzică și vizită medicală; faza a doua consta în probe scrise și orale la obiectele propriu-zise de examen(catehism, limba română, istoria României, o limbă străină, dicție). Bătălia cea mare am înțeles că era însă la muzică. Acolo picau cei mai mulți. Erau doar 14 locuri!

Cu o zi înainte de proba de muzică, s-a remarcat tatăl unui candidat, profesor de muzică la liceul din Melinești. Făcuse și el seminarul, fusese chiar coleg cu profesorul de muzică al seminarului. S-a oferit să ne testeze la muzică. Ne dădea tonuri la orgă, ne punea să cântăm, ne corecta, ne îndruma. Rar îl punea și pe-al dumnealui să zică ceva. Când îi cerea să intoneze ceva, acesta scotea tacticos diapazonul, lua tonul și apoi începea să cânte cu o voce bine studiată. Noi, ceilalți, majoritatea copii de la țară, nici nu văzusem diapazon până atunci. Ușor-ușor, profesorul a selectat un grup de vreo 10-15 candidați. Printre ei eram și eu. Ne-a lăudat, ne-a apreciat calitățile muzicale și ne-a asigurat că vom fi admiși la examen. Seara, ne-a chemat pe cei selectați și a pornit cu noi prin dormitoarele ticsite de lume. Ne punea să cântăm, ca să ne audă lumea și să vadă cum trebuie să se prezinte adevărații candidați! Noi ne bucuram și puneam suflet în cântări, parcă ne-am fi aflat în fața comisiei de examinare. Din laudă în laudă, din dormitor în dormitor, ne-am trezit că trecuse de miezul nopții! Vocile ni se încintaseră, aproape răgușisem. Praful din dormitoare își făcuse efectul.

La un moment dat, profesorul ne-a spus: „- Băieți, gata! Haideți să bem apă și să ne pregătim de somn, că mâine aveți o zi grea, hotărâtoare!” Zis și făcut. Am coborât în curtea seminarului, unde era un robinet și ne-am rânduit, sub privirile profesorului, să bem apă din pumni. Ne-am luat rămas bun, ne-am urat cele de cuviință pentru a doua zi și am plecat să ne culcăm.

Când m-am trezit dimineața, să înnebunesc, nu alta! Vocea mea nu mai era a mea! Scoteam un hârâit gros, răgușit, tușeam, parcă eram în miezul iernii! Și mai aveam câteva ore până la examen, iar acela era eliminatoriu! Dumnezeule! Parcă cerul căzuse pe mine. Ce să fac, încotro s-o iau? La ora nouă începea examenul și eu răgușit! Picam din start. Am început să plâng! Îmi dorisem atât de mult să reușesc la seminar și acum să pierd totul din cauza răgușelii!! La un moment dat, lângă mine a venit un preot bătrân. Însoțea și el un candidat. Îl știam de seara, fiindcă îl văzusem într-un dormitor și fusese și el printre cei ce ne ascultaseră cântând. Mi-a zis: ,, – Tinere, ai cântat aseară și apoi ai băut apă rece! De acolo ți se trage răgușeala. Ai o singură soluție. Du-te pe stradă, bate în porți, găsește câteva ouă crude și le bea! Numai ouăle crude îți pot reda vocea ca să intri în examen cu succes!” M-am agățat de vorba lui cu disperare.

Nu mâncasem până atunci ouă crude. Am căutat la mai multe familii și am cumpărat vreo cinci ouă de găină. Eram în stare să mănânc și cojile, nu numai conținutul. Îmi era greață, dar nu mai conta. Eu trebuia să intru la examen și să reușesc. Am avut marele avantaj că numele candidaților erau înscrise pe listă în ordine alfabetică, așa că eu eram printre ultimii. Am intrat la examen în jurul orei 12. Îmi revenise vocea. Ba chiar avea o sonoritate aparte, frumoasă, cristalină, care-mi plăcea la culme. Am cântat Troparul glasului al treilea și cântecul popular ,,Foaie verde de gutui!” Am fost admis. Atunci am simțit și eu adevărata bucurie.

A reușit și băiatul profesorului. Am fost o vreme colegi de bancă. I-am spus din primele săptămâni de școală că-l bănuiesc pe tatăl lui că a avut atunci, seara, gând perfid cu noi cei ce cântasem și a vrut să ne scoată din concurs, dar n-a zis nimic. N-a zis nimic nici tatăl lui, de câte ori a venit să-și viziteze fiul!

Au trecut vreo patruzeci de ani de la acea întâmplare, care putea să-mi schimbe cursul vieții. Eram profesor de Drept canonic la Facultatea de Teologie din Craiova. Erau mulți studenți. Nu-i știam pe toți după nume. La examen, mi-a venit unul foarte elegant și manierat. S-a prezentat. Purta numele colegului meu, fiul profesorului de muzică de altădată de la Liceul din Melinești. A tras bilet. L-am examinat. Era bine pregătit. I-am dat zece. L-am întrebat apoi de părinții lui și, mai ales de bunicul său, pensionar de acum într-un sat din Gorj. L-am rugat să transmită urări de bine bunicului său și le-am spus la toți cei din seria aceea povestea mea din 1968! Ca profesor de muzică, trebuia să știe că nu ai voie să bei lichide reci după ce ai cântat. Dar tocmai asta ne îndemnase să facem și cei mai mulți am căzut în capcana ce ne-a întins-o!

Oricum, acea întâmplare m-a făcut să înțeleg că lumea nu e toată binevoitoare, că sunt și oameni care-ți vreau răul și, când găsesc momentul, îți ațin calea și-ți dau în cap fără ezitare! Offf!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*