Forța dreptului hiperbolizată de dreptul forței!

Finalizarea procesului Voiculescu cu o sentință definitivă și executorie la Curtea de Apel București a fost percepută în chip diferit, în funcție de opțiunea de telespectator. De fapt, după revoluția lor televizată, după spectaculoasele ședințe ale CPUN transmise în direct și după celebrele mineriade cu spiritul lor gregar, românii au acreditat televiziunile cu calitatea de unică sursă de adevăr, îngăduindu-le cu audiența necesară dezvoltarea celor mai excentrice funcții în acord cu trebuințele lor spirituale tot așa de contradictorii. Se știe însă că, prin natura ei, Justiția nu poate fi niciodată excesivă, spre deosebie de Presă care are frecvente derapaje spre excesiv.

La noi, excesul este asimilat cu forța în cele mai multe situații. După un proces care s-a întins pe durata a șase ani, exemplar pentru un studiu de caz la seminariile studenților în Drep, cuantumul condamnărilor nu se putea să nu fie exploatat în latrurile lui conotative; victimizare, Epoca Băsescu, pumnul în gura presei anteniste, grimasele lui Mircea Badea & co. etc. Fără să existe vreun motiv real de suspectare a vreunei ingerințe politice în soluția administrată, admitem că Voiculescu s-a bucurat de un proces sine ira et studio într-un stat de drept ce nu se poate pune în relație cu Epoca Băsescu, cu vreo implicare a serviciilor de informații și că toate astea sunt doar niște tentative de a muta cauzalitatea într-un plan susceptibil de orice, într-un plan emoțional (nevoia inutilă de compătimire) care țintește slăbiciuni vechi românești. Lamentațiile legate de destinul antenelor, de cel al jurnaliștilor de acolo și mai ales de acel stil de presă promovat la Intact conduc din nou spre disensiunile dintre presa angajată politic și presa onestă, echidistantă.

Că Victor Ponta are anumite afinități cu acest grup de presă este prilej de multe speculații pentru cealaltă parte a presei. Cele două poziții, cea impetuoasă a Justițieie și cea pătimașă a victimizării, pun cap în cap forța dreptului cu dreptul forței. Pe Voiculescu nu îl lasă trecutul său să fie asimilat unui erou tragic și atunci se țintește un drept sensibil al românilor; dreptul la informație și, implicit, libertatea cuvântului. Antena 3 este ridicată cu succes pentru un important segment de electorat la acest rang de reprezentativitate, de simbol, o valorificare pragmatică a unei spețe de justițiar a cărui esență se concentrează pe atitudine și în favoarea conotativului. Așadar, o hiperbolizare a forței dreptului prin dreptul forței! Justiției i se pun în cârcă, cu nuanțări protectoare, suspiciuni și ingerințe.Ușor de amețit cu astfel de praf în ochi, omul de rând este intuibil și ușor de condus, după sistemul lui simplificat de valori, în direcția dorită.

De aceea evenimentele plasate de el cu spontaneitate în plan secund trec mai apoi în nesemnificativ: accelerarea pașilor spre autonomie în secuime, amânarea intereselor naționale, amenințările de securitate etc. În anumite cercuri politice din Occident, receptive la ideea autonomiei secuiești, se vorbește tot mai des despre helvetizarea României readucându-se în prim-plan o lucrare a lui Petre Pandrea, tradusă în rusă mai înainte de a fi difuzată în limba română fiindcă se aștepta de la Stalin o decizie fermă în privința Transilvaniei. Premierul României, lipsit de persipicacități diplomatice de acest soi, se lasă batjocorit în secuime cântându-i-se în propria țară imnul Ungariei (că doar cel al României amintește de un Traian ușor confundabil pentru mulți) și fiind întâmpinat cu o mulțime de steaguri ungurești, cel românesc lipsind ostentativ. După aceste teste de maturitate politică ratate cu seninătate, se avântă în banalizata luptă anti-Băsescu cu alaiul tot mai subțiat și face vădite gesturi de partizanat în corul bocitoarelor lui Voiculescu și al antenelor clamând vitejii compensatorii, de ce nu și o grațiere masivă a victimelor lui Băsescu după ce ar ajunge în funcția vacantă de președinte al României.

Cu acest preț de a contrapune forței dreptului un discutabil drept al forței (chiasma este prilejuită de evenimente), Victor Ponta rătăcește cu trufie în hățișul cotidian în loc să aibă o atitudine mult mai tranșantă față de evenimente și mai puțin temperamentală. Angajarea lui de o anumită parte a combatanților îl face și mai vulnerabil, numeroși simpatizanți devenind tot mai rezervați, și asta cu încă mult timp înainte de prezidențiale. Anteniștii au un motiv de partizanat, au de ce să se lamenteze, dar nici ei nu au dreptul să hiperbolizeze în numele Presei, fiindcă nu au nimic care să legitimeze o astfel de reprezentare (cu reprezentativitatea e altceva); ei sunt cel mult jurnaliști, nu jurnalismulînsuși.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*