TOAMNA IN DELTĂ
Şşşş! E linişte în deltă!
Işi croieşte drum spre mal
Barca vechiului pescar
Enigmatică şi zveltă.
Iar clepsidra a înlemnit,
Nici ţânţarul nu mai zburdă,
In bataia ei absurdă
Pare-se, s-a opintit.
Unde-s cormoranii? nu-s.
Nimeni nu i-a mai văzut;
De când frunza a căzut
Şi-au luat zborul şi s-au dus.
NOAPTE
Ia te uită… curios! te-am văzut cum mă pândeşti!
hai că nu îţi fac nimic, n-are rost să te feresti;
somnul a uitat de noi; unde-ţi zboară gândul oare?
înnopteazǎ prin acvarii de peştoaice gânditoare?
am ghicit… eşti şi tu îndrăgostit!
ai dreptate, e-un acvariu mare pentru dumneata.
am să văd ce pot să fac însă nu promit nimic,
nu mai jubila aşa!
…sau visezi la libertate şi la fundul de ocean,
să-l străbaţi în lung şi-n lat ca-ntr-un vis jules-vernian?
ştiu cum e să-ţi zburde mintea, n-am ce-ţi face, pe cuvânt!
unora le umblă-n apă, iar la alţii, pe pământ.
…ia de-aici – ţi-o fi şi foame de când îţi tot spun poveşti…
iartă-mă, dar cum de-ţi place hrana asta pentru peşti…!?
cât să fie ceasul oare? ce zici? hai să pariem!
dacă pierd îţi torn şi ţie din pahar un strop de gin,
dacă pierzi tu… mai vedem!
Hmm… prietene… e trei;
pare-se că m-a furat coloritul tău marin;
până îţi găsesc pereche nu te apuca sa bei…
Noapte bună, mă întind din nou în patul meu cel tern,
dimineaţă, povesteşte-mi unde te-a purtat Jules Verne!
MARINARUL
-Ești magnetică și, ca să recunosc,
Am fost atât de curios să te cunosc;
Am întalnit un pește care spune,
Despre sirene, numai lucruri bune.
-Și te-a trimis la mine, bag de seamă,
…Mă tem că nici nu știe cum mă cheamă,
-Dar a avut dreptate, ești încântătoare!
-Așa vă spune vouă despre fiecare.
-Ca să te văd din nou, mâine iar cobor,
Acum nici n-am plecat și mi se face dor
De gingașia ta așa îmbătătoare…
-Am să te-aștept aici, hai, du-te, marinare…!
-Știi la ce m-am gandit ieri în timp ce am urcat?
Hai, vrei să mergi cu mine pe uscat?
De-atâta vreme stai între corali,
Te-aș duce pe întinsul meu tărâm cu portocali.
-Hai să mă duci mai bine întâi pe vasul tău,
Să văd dacă ieșită, nu mi se face rău,
Am mai urcat odată, noaptea, din greșeală
Și pe pământul vostru m-a luat cu amețeală.
Sirena nici nu scoate capul la lumină,
Când se retrage-n apă, ca după o cortină:
-Soarele mă condamnă de când, fără să-i spun,
M-am afundat în apa bătrânului Neptun.
Tăcută, s-a întors pe fundul de ocean,
Lăsându-l pustiit și trist pe pământean,
Cu chipul palid reflectat în mare,
Mai are în ureche surda ei chemare.
…Durerea nu-i decât un doctor fără milă,
Chirurg necruțător de inimă sterilă,
Cu adâncimea nopții – bisturiul
Și timpul ce gonește – vizitiul.
Azi, folosind durerea ca matrice,
A transformat iubirea în cicatrice,
Marcând pe hartă, cu un asterix,
Coordontele necunoscutei X.
BUNICA
Mă uit şi văd în curte pisoiul meu cum toarce
Şi mă cuprinde dorul în timp a mă întoarce…
Văd mâna bună, caldă, ce-n cană toarnă mustul,
Acum parcă în gură aş vrea să-i mai simt gustul!
Văd teiul ce la poartă de frunze se descarcă,
Bunica mă aşteaptă sub el şezând pe bancă.
Şi vin cu “Sărut mâna!” căci tare mi-e amar,
La cât îmi e de dragă o văd atât de rar.
Zâmbeşte şi îmi dă pe frunte un sărut,
Eu o urmez în curte – ce mică s-a făcut!
Miroase-a pâine caldă iar casa – ce curată!
Icoana cât de sfântă, cum o ştiam o dată!
Bunica mă măsoară – i-oi fi părând înaltă…
Să stau la ea o vară m-aş mai năştea o dată!
Căci n-am ajuns acolo atunci când s-a dus ea,
Ce griji să fi avut..? necoaptă mintea mea…
…e vântul – mă trezeşte din nou la mine-n curte,
Pisoiul se tot joacă pe frunzele cazute;
Ȋl iau la mine-n braţe, ne-ascundem în pridvor,
–Vezi ploaia c-o sa vină! – mă ameninţă un nor.
PRIMĂVARA
Codrul a-nverzit devreme,
Clipocește și izvorul,
Alergând din urma noastră
Ne ajunge viitorul.
Soarele trimite raze,
Iar noroiul se înmoaie,
Unde crește la lumină
Firul ierbii, de la ploaie.
Poposind din ram în ram
Cântă gingaș o stâncuță,
Când în codru se-ntrevede
Pe potecă, o căruță.
Căruțașul de la drumu-i
Se abate și coboară:
A zărit într-o poiană
Toporași de primăvară!
IUBITUL MEU
Fără de hal, fără de hal,
În tot subsolul de spital,
Au înghețat până și ele
De frică, lacrimile mele.
De-atâta dor, de-atâta dor,
Mi se părea că am să mor
Și însoțindu-mă cu seara
Eu mă topeam cum face ceara.
Tu n-ai habar, tu n-ai habar
Că astăzi ard într-un altar
Și că atâta suspinare
M-a modelat în lumânare.
Iubitul meu, iubitul meu,
L-am întalnit pe Dumnezeu
Și mă întreabă pentru ce
Am renunțat la dragoste?
Lasă un răspuns