Toată vacanța mare dintre clasa întâia și a doua, Stelică a umblat cu caprele. Fiecare avea nume. Alergau după el ca niște copii la joacă. El le apleca ramuri verzi, încărcate de frunză și ele mâncau pe săturate, apoi se așezau în jurul lui, la câte o umbră; el cânta din fluier și ele rumegau liniștite. Până în toamnă, caprele lui Ioniță Zoican erau cele mai grase și mai frumoase din sat. Ale celorlalți, care fuseseră la stână, erau niște prăpădite! Toamna, Ioniță Zoican le-a vândut unui bacui, care i-a oferit un preț foarte bun. Copilul a plâns după ele, fiindcă îi fuseseră prietenii cei mai credincioși toată vara.
La Gornovița era învățător Badea Sitaru. Era de-o exigență rară. Bătea ca-n codru, dar se învăța carte. Cei care au trecut prin mâna lui au ajuns oameni mari. Culmea, pe Stelică nu l-a bătut nici în clasa întâia, nici într-a doua. Parcă era elevul lui favorit, deși nu spunea asta fățiș.
Abia în clasa a treia învățătorul i-a aplicat prima pedeapsă. Aveau în clasă pe Nicolae Boian. Era un copil necăjit. Părinții i se despărțiseră, iar el fusese crescut de bunicul său, Bălteanu. Era bun la carte. A ajuns mai târziu director general la Banca Națională din București. Ca elev, era îmbrăcat în haine subțiri, sărăcăcioase, în ciuda frigului de afară. Într-o zi, s-au jucat de-a baba oarba. Stelică, împreună cu alți doi colegi, i-au pus gând rău lui Nicolae. L-au legat bine la ochi și l-au condus cu viclenie spre o groapă de var. Nicolae a căzut în groapă, pe burtă. Ca prin minune, nu i-a intrat fața în var, ci numai hainele. L-au spălat pe față, pe mâini, pe haine, dar fapta nu s-a putut mușamaliza. Varul era stins de curând, iar a doua zi hainele lui Nicolae erau descompuse, arse. Bălteanu a venit cu nepotul la Ioniță Zoican în Coada Cornetului. Ioniță a încercat să dreagă busuiocul, oferindu-i lui Nicolae un costum nou de dimie, pe care i-l făcuse de Crăciun lui Stelică. S-a îmbrăcat Nicolae în costum, dar la învățător tot s-au dus.
Aflând despre ce-i vorba, învățătorul Sitaru i-a chemat la el pe vinovați. Au recunoscut fapta. În loc să-i bată, le-a dat drept pedeapsă ca să stea două săptămâni în genunchi la ,,colțul vesel” tot timpul orelor. „- Mâine să-mi aduceți boabe de porumb și coji de nucă să vă aștern pe podea, ca să simțiți mai bine!” În glasul lui era și mânie, și teamă, și dragoste părintească. Bunicul lui Nicolae a fost mulțumit cu soluția și a plecat.
După vreo două ore era matematica. S-a ivit o problemă la clasa a treia, pe care nici un elev nu a știut s-o rezolve. Stelică știa soluția, dar n-a ridicat mâna. Era pedepsit. Învățătorul îi simțea lipsa. Întotdeauna era foarte activ la ore, în special la matematică. De data aceasta s-a uitat la el cum ședea în genunchi în colțul clasei și l-a întrebat: „- Tu știi să faci problema asta?”. „ – Da, domnule învățător!” a răspuns copilul bucuros că-i vorbise învățătorul. „ – Ieși la tablă și fă-o!” S-a ridicat clătinându-se și,după ce i-au pierit durerile chinuitoare din genunchi s-a dus la tablă. A rezolvat problema. „ – Bravo, dom’le, așa se rezolvă!” a zis învățătorul bucuros. Dar la început de ce nu ridicași mâna?” „ – Am considerat că dacă sunt pedepsit, nu mai am voie să particip la ore, să dau răspunsuri!”. „- Pedeapsa e pedeapsă, cartea-i carte! Treci în banca ta, fiindcă pentru problema asta rezolvată ție îți ridic pedeapsa! Ceilalți să și-o ispășească!”
Și așa a beneficiat Stelică de grațiere, când nici nu se aștepta!
Lasă un răspuns