Arhiva zilnică: 1 august 2014

Da, Patria Mamă în vechile hotare! Dar nu, nu prin calcinarea petalelor podurilor de flori în cenuși de jerbe funerare…

Data: 13 februarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Singurul scenariu care ar permite Europei să „planteze” trupe NATO mai aproape de Rusia, aproape chiar în „coasta” ei, ar fi acela al aducerii de militari în Republica Moldova. Fie și sub acoperirea lor ca „trupe de menținere a păcii” (deși ar fi o denumire caducă, pentru că, în acest caz, nu acolo ar trebui să se găsească, firește!). Doar că, acest lucru nu ar putea fi făcut, „pe repede înainte” – așa cum vrea astăzi Bruxelles -ul, prin finalizarea „din scurt” a procedurilor tehnice și a epuizării calendarelor de aderare a Moldovei la NATO (și UE), pentru că ar fi, chiar și așa, un parcurs mult prea lung pentru interesele deja „de ieri” ale Europei clicii bruxeleze, ci, printr-un artificiu de „scurtcircuitare” a etapelor. Aici se întâlnesc, de altfel, tocmai recentele poziții, dorințe, retorici (de război, și nu vizând pacea) și ale Chișinăului (recte, Bruxelles), și ale Moscovei. Pe de o parte, prin brusca trezire, revelație de-a dreptul!, a Maiei Sandu către dorința de unire cu România, atitudine taxată dur de Moscova, pe de altă parte, prin intermediul oficinelor de presă, prin atenționarea că nu va permite prezența forțelor NATO (fie ele și doar „de pace”) în… Transnistria. Cu avertismentul, apoi, lansat tot prin ofițerii de presă, mai mult sau mai puțin „sub acoperire” ai Kremlinului, plasați, la vedere (ori nu!) prin redacțiile presei ruse (nu întotdeauna, „doar cea moscovită”), a posibilității ca Bucureștiul în sine să fie luat în vizor. Or, legarea eventualei prezențe a trupelor NATO în Transnistria (și, de fapt, oriunde în Republica Moldova) de avertismentul lansării inevitabile a unui atac asupra capitalei României, „ca răspuns”, desface miezul castanei fierbinți a Maiei Sandu vizând dorința ei de unire a Moldovei cu România. Pentru că, este evident, singura cale „rapidă” a Occidentului (azi, războinic) de a ajunge în „coasta” Rusiei, ar fi doar printr-o prezență militară în Republica Moldova, lucru realizabil („imediat”) doar prin unirea noastră, permițând astfel intrarea legitimă a Chișinăului sub umbrela militară a Alianței. Adică, o unire ce nu ar servi unitatea noastră în cuget și simțiri, ci tot războiul și setea de război a altora. A „Occidentului” clicii bruxeleze… Sigur, „prozaic”, este cât se poate de remarcabil faptul că, exact ceea ce a împiedicat reunirea să fie astăzi un liant, rapid… Dar ar fi exact asta: doar o lipire făcută în interesul cancelariilor occidentale. Și care ar dura poate exact cât ar avea nevoie Europa pentru războaiele ei militar-economice. Iar Maia Sandu știe că o unire în acest context s-ar putea face doar prin așternerea unei cortini aproape în flăcări peste podurile de flori de altădată. Sub care, florile vremurilor trecute s-ar transforma doar în jerbe ale morții. Și probabil de aceea a avut și reacția de refuz aproape grosolan a propunerii de nominalizare a ei pentru Premiul Nobel (pentru pace), știind în ce lume (a haosului) ar putea arunca și Moldova, dar și Patria Mamă…

Și chiar dacă scenariul lovirii militare a Bucureștiului de către Moscova, lansat în presa rusă, pare doar o altă vocalizare din prea mult spațiu și timp jurnalistic, „sâmburii” (de adevăr) strecurați nu sunt deloc de neglijat. Și nu atât pentru faptul că jurnaliștii s-au bazat pe declarațiile unor ofițeri ruși (căci, de unde altundeva astfel de informații?!), ci prin precizarea că analizele acelor ofițeri au avut la bază rapoarte de „intelligențe” ale Statelor Unite (prin Grupul Atlantic Council).

Pentru noi, poate fi, dară, nu un duș rece vizavi de dorința de reunire („prin orice mijloace și în orice situații și condiții”) cu frații noștri, pentru că nu au cădere rușii să ne administreze așa ceva, ci doar o mai mare aplecare a vigilenței și față de condiții unei eventuale reuniri. Mai ales dacă aceasta ar veni „cadou” dinspre cancelariile occidentale… Și care ar implica, de fapt, o mai mare atenție vizavi de forma constituțională a unei reuniri. A precizării clare a cadrului legislativ constituțional aplicat Moldovei; ideal, a menținerii pentru Moldova (reunită) a statutului actual de neutralitate militară și a precizării constituționale a refuzului de a accepta în viitor trupe NATO pe teritoriul provinciei. Ceea ce va fi dificil de obținut… Pentru că toate acele cancelarii occidentale care, dintr-o dată, vor fi prins drag de România (nu „dodoloață” pe de-întregul, ci peticită cu teritoriile de care are nevoie Occidentul în folosul lui militar) s-ar opune, pentru că scopul reunirii ar viza, pentru acestea, strict posibilitatea plantării de trupe NATO în Moldova. Pe de altă parte, însă, această șansă de reunire, dată de foamea de război a Occidentului, s-ar putea să nu se mai ivească prea curând… Căci, pentru multe decenii de acum înainte, cortina conflagrațiilor, a tropăitului de bocanci militari, va fi teatrul logistic al deciziilor politice, economice, sociale, medicale, de mediu, ale Bruxelles -ului. Și da, pentru noi, va fi problematic în a ne găsi drumul rațiunii în vremurile ce vin, lipsindu-ne, deja de prea multe decenii, curând un veac pe de-a întregul, liderii cu adevărat de forță. Pentru noi, pentru interesele României, dar și ale Patriei Mamă în vechile hotare…

Umbra lui Gutenberg – de la literele de plumb la fabrica de voci

Data: 13 februarie 2026 by Christian W. Schenk

La început, cu mult înainte de hârtie, metal și centre de date, a existat o problemă simplă și încăpățânată: lumea se auzea, dar nu rămânea. Omul avea voce, gest, ritm, privire, adică mijloace care ard o clipă și se sting în următoarea, iar memoria, acest arhivar capricios, nu era nici pe departe suficientă pentru o viață care începea să se complice. Așa s-a născut nevoia de a depozita în afara capului ceea ce altfel se pierdea: mai întâi ca urmă, ca zgârietură, ca semn pe lemn ori pe piatră, apoi ca simbol repetabil, un semn care nu mai înseamnă doar „aici”, ci „asta”, indiferent unde se află cel care îl citește. În clipa în care o comunitate își împarte semnele, se naște ceva mai mare decât amintirea individuală: un depozit comun, o pre-arhivă, iar cu arhiva începe, de fapt, civilizația, fiindcă regulile, înțelegerile, numele, datoriile, poruncile și poveștile nu mai depind de respirația unui povestitor, ci se desprind de corp și intră în materie. Scrisul nu este ornament cultural, ci tehnologie a duratei și, inevitabil, tehnologie a puterii: cine poate fixa semne poate fixa proprietăți, poate fixa legi, poate organiza administrații, poate gestiona credințe și, mai ales, poate controla absența, deoarece textul lucrează și atunci când autorul este de mult plecat. Numai că această victorie a scrisului a venit, secole la rând, cu o frână încorporată: fiecare exemplar însemna muncă. Copiere, recitire, corectare, din nou copiere. Iar fiecare greșeală era un defect mic, genetic, care se transmitea mai departe, cum se transmit slăbiciunile în familiile textelor. Cartea era un obiect făcut din timp, scump nu doar prin material, ci prin ore omenești, și de aceea, în multe culturi, a stat la început lângă centrele de putere: temple, curți, mănăstiri, cancelarii. Între timp, în afara Europei și mult înainte ca Europa să-și scrie propria legendă triumfală, ideea tiparului se maturizase deja: nu mai refaci textul de fiecare dată, ci inventezi un procedeu care îl repetă. Adevărul acesta, pentru cine are răbdare să-l recunoască, nu micșorează pe nimeni; doar pune istoria la locul ei: Gutenberg nu cade din cer, el intră într-o tradiție globală a încercării de a transforma semnul în serie. De aceea, dacă tot îl așezăm pe Johannes Gutenberg în centrul poveștii, merită spus limpede în ce constă miza lui reală: nu în „frumusețe”, nu în retorica miracolului, ci în reproductibilitate. El a legat literele mobile de metal, cerneala potrivită și presa într-un sistem care a făcut scrisul multiplicabil, iar multiplicarea a devenit economică, adică scalabilă. În momentul acela, efortul nu mai stă în fiecare exemplar, ci în construirea procedeului, iar procedeul, odată construit, produce. Aceasta este revoluția adevărată: textul nu mai este un unicat de muncă, ci un rezultat de tehnică. Iar când textul devine rezultat de tehnică, apar standarde, piețe, concurență, distribuție, forme noi de cenzură, elite noi și revolte noi, fiindcă un text identic, în multe mâini, face lucruri politice chiar și atunci când autorul se preface că face doar literatură. Aici se vede, ca într-un manual de fizică socială, tiparul oricărei revoluții mediatice, de la secolul al XV-lea până la 2026 și mai departe: promisiunea eliberării prin acces, viteză și rază de acțiune, urmată imediat de nașterea unor dependențe noi, pentru că orice mediu nou are nevoie de infrastructură, iar infrastructura, aproape întotdeauna, are proprietar. Tiparnița de atunci era din lemn și metal.

Tiparnița de azi e din servere, contracte și butonul acela politicos care spune „Accept”. Controlul nu dispare, doar își schimbă hainele: din atelier și cancelarie se mută în platformă, algoritm, termeni de utilizare, drepturi digitale, paywall (barieră de plată) și în acea matematică rece a atenției. În 2026 nu trăim o „înlocuire” curată, ci o coexistență, ca într-o pădure în care speciile vechi nu mor, ci se specializează. Printul e declarat mort la fiecare doi ani și totuși rămâne încăpățânat: obiect, ritual, dar, colecție, semn de identitate, contrapondere la zgomotul digital care oferă totul și rareori liniște. E-book-ul, în schimb, a devenit normalitatea comodității: practic, stabil, infrastructural. Nu mai e „inovație”, e utilitate. Audiobook-ul e însă forma care crește acolo unde timpul e moneda cea mai rară, adică aproape peste tot, fiindcă se lipește de viața reală: drum, muncă, sport, treburile casei, acea existență modernă în care omul își suprapune activitățile ca să aibă impresia că trăiește mai mult. Astfel „a citi” începe să însemne nu doar „ochiul pe rând”, ci „participarea prin ureche”, iar literatura, dacă vrea să rămână literatură și nu muzeu, se adaptează mobilității, fiindcă omul, de mult, nu se mai adaptează literaturii. Din această alăturare de formate se naște o mutație mai profundă: cartea încetează să fie un singur lucru și devine un pachet de drepturi. Text, audio, traducere, licență, fragment, adaptare, interactivitate. Cine administrează pachetul administrează nu doar cultura, ci și piața. Iar platformele, firește, împing spre hibridizare, nu din filantropie, ci din logică de retenție: sincronizări, legături între pagină și minutul audio, treceri fără fricțiune între forme, fiindcă fricțiunea înseamnă pierderea utilizatorului, iar utilizatorul este unitatea de măsură a epocii noastre. În punctul acesta apare inteligența artificială, nu ca moft, ci ca noua mașină de cules litere, doar că literele sunt, de data asta, voci. Dacă Gutenberg a multiplicat scrisul, IA multiplică vocea. Și odată cu vocea multiplică producția. Rezultatul este aproape identic, doar că accelerația e nebunească: scad costurile, backlist-urile devin „voce-abile”, nișele devin masă, iar cultura, ca de obicei, se trezește după faptă și începe să inventeze reguli: etichetare, drepturi, consimțământ, remunerare, standarde de calitate. Tehnica aleargă, etica gâfâie, dreptul se împiedică de propriile paragrafe, iar oamenii, între timp, ascultă.

De aici înainte, dacă vrem să vorbim despre 2026 până la 2076 fără să ne prefacem profeți de salon, singura cale onestă este scenariul, nu oracolul. Există forțe clare: demografie, educație, dispozitive, puterea platformelor, regimul drepturilor de autor, energia, geopolitica și, mai ales, interfețele bazate pe limbaj, care reduc totul la cea mai comodă acțiune: a vorbi. Există și incertitudini clare: reglementare, crize de încredere în epoca deepfake-urilor, concentrarea economică, reacții culturale de apărare, întrebarea dacă educația mai are curaj să ceară competență și răbdare într-o lume care se închină la rapid și ușor. Iar peste toate planează realitatea globală, pe care nu o putem elimina prin optimism: milioane de oameni trăiesc încă fără alfabetizare de bază, iar o bună parte dintre copii nu ating minimul la lectură. Lumea conectată nu este automat lumea cultivată; este doar lumea mai sonoră.

Primii ani, 2026–2035, arată ca o perioadă de accelerare și obișnuință: audio crește, pentru că se produce și se distribuie mai ieftin, IA-voci devin opțiune comună, iar piața se rupe în două: „sintetic și ieftin” versus „uman și premium”, cu etichete, certificări, promisiuni de autenticitate, fiindcă autenticul devine rar tocmai atunci când totul poate fi copiat. În același timp, limba vorbită devine interfața principală: comenzi, dictare, rezumate, lectură înapoi către ureche. Mașina ajunge pentru mulți primul contact cu textul, nu ca pagină, ci ca sunet. Și aici, exact aici, se strecoară ipoteza aceea incomodă, dar prea logică pentru a fi ignorată: dacă societatea nu mai este obligată să stăpânească scrisul activ, dacă „vorbești și primești răspuns” devine normă, dacă rezumatul înlocuiește lectura, iar dictarea înlocuiește scrierea, atunci o parte din alfabetizare poate scădea funcțional, nu pentru că oamenii ar fi mai puțin capabili, ci pentru că antrenamentul dispare. Competența care nu se folosește se atrofiază, chiar și când omul e genial în rest. Iar aici istoria își arată ironia: la început, omul se chinuia să prindă cu semne cuvântul rostit; într-o viitoare lume hiper-tehnologică, omul ar putea delega atât de perfect fixarea cuvântului încât să se întoarcă, comod și dependent, la oralitate, nu din sărăcie, ci din supradoză de tehnică.

În perioada 2036–2055, „cartea” riscă să devină definitiv serviciu, adică modulabilă: lungime, nivel, straturi de comentariu, traducere instant, voci, ritm, mod de învățare, rezumate, recapitulări, ghidaje. Și nimic din asta nu va fi prezentat ca manipulare, ci ca „ajutor”, fiindcă ajutorul este forma elegantă a controlului blând. Platformele nu vând doar conținut, ci timp petrecut, fidelitate, date, iar datele sunt noul tipar: nu imprimă litere, imprimă comportamente. În acest cadru, editorii și instituțiile culturale sunt împinși spre o alegere dureroasă, dar inevitabilă: să devină doar furnizori, deci interschimbabili, sau să rămână curatori, adică să aibă curajul selecției într-un ocean de text, voce și fals. Dincolo, 2056–2076, lumea nu va avea o singură soartă, pentru că Estul și Vestul, Orientul Apropiat și Extremul Orient, Nordul bogat și Sudul fragil nu respiră în același ritm. În unele spații se poate contura o renaștere curatorială, în care printul rămâne lux și arhivă, audio este cotidian, textul digital e infrastructură, iar autenticitatea devine monedă, cu lanțuri clare de proveniență și standarde de ediție, fiindcă falsul devine ieftin. În alte spații poate domina un feudalism al platformelor, cu puțini actori controlând distribuția, vizibilitatea și prețul, iar autorii, traducătorii, editorii și vocile umane luptând pentru a fi găsiți și plătiți corect. În alte locuri, o fragmentare a publicului: micro-piețe, nișe, triburi culturale, enorm de mult conținut generat, foarte puține repere comune, iar „adevărul” devenind scump nu fiindcă ar fi filosofic rar, ci fiindcă verificarea este muncă, iar munca nu mai e la modă. În regiunile cu infrastructură educațională slabă, audio și interfețele vocale pot deschide accesul și, în același timp, pot reduce presiunea de a învăța scrisul în profunzime; în regiunile cu educație solidă, aceeași tehnică poate rămâne complement, fără să înlocuiască alfabetizarea, iar în spațiile politice instabile, controlul asupra rețelelor și platformelor poate transforma promisiunea accesului în instrument de propagandă și supraveghere, fiindcă nimic nu este mai util puterii decât o mulțime care primește totul gata mestecat. Dacă tragem linia, din primul semn scrijelit până la fabrica de voci, rămâne o constatare mai veche decât orice server: mediile nu fac doar cărți, fac oameni. Iar oamenii își construiesc mediile care le amplifică slăbiciunile sau le corectează, după cât de treji sunt. Gutenberg a făcut textele ieftine și multiplicabile. Noi le facem nelimitate și instantanee. Și, poate, în 2076 vom descoperi că progresul ne-a „depășit”, nu tehnic, ci antropologic: sistemele sunt mai rapide decât judecata noastră, răspândirea e mai mare decât responsabilitatea, iar confortul, această dependență elegantă, tratează educația ca pe un „opțional”, deși este singurul lucru care ne poate păstra, în zgomotul posibilităților, întregi.

România pe fâșie…

Data: 13 februarie 2026 by Zoe Dantes

România nu mai stă la masă. România stă pe margine. Pe o fâșie îngustă de asfalt geopolitic, între două lumi care nu ne mai privesc cu adevărat în ochi. Nu pentru că am fi mici. Doar pentru că am tăcut prea mult. Și mai ales pentru că nu suntem reprezentați. Trăim o senzație ciudată, greu de pus în cuvinte simple, dar ușor de simțit: nu ne mai vrea nimeni cu adevărat. Nici Vestul, nici Estul. Nu pentru că ne-ar urî, ci pentru că nu mai știm să spunem cine suntem și ce vrem. America nu ne respinge. Ne folosește… cât e nevoie. America nu e un părinte rănit care ne întoarce spatele. E un actor pragmatic. America nu „iubește” state, America respectă proiecte. Iar România, în fața Washingtonului, apare tot mai des ca un elev silitor care vine fără temă, dar speră să primească notă de trecere pentru cumințenie.

Avem baze militare, avem parteneriat strategic (tras pe linie moartă), avem declarații frumoase. Dar nu avem o propoziție clară spusă ferm: „Aceasta este România. Asta oferim. Asta cerem”. Declarațiile recente ale prof. Dan Dungaciu nu spun că americanii ne-au abandonat. Spun ceva mai dureros: că nu ne mai întreabă nimeni ce credem, pentru că nu mai venim cu nimic articulat. Când mergi la o întâlnire și nu spui nimic, nu ești respins. Ești… ignorat pur și simplu. Rusia nu ne vrea. Dar nici nu ne ignoră. Rusia nu „vrea” România. Dar nici nu o subestimează. Pentru Moscova, România nu e un stat cu voce. E un spațiu, un teritoriu NATO, o piesă într-un joc mai mare. Aici e tragedia: nici măcar adversar nu mai suntem ca stat suveran cu identitate clară. Suntem parte dintr-un bloc, fără discurs propriu, fără nerv propriu, fără strategie care să ne poarte semnătura.

Rusia negociază cu forța. America negociază cu interesul. România… așteaptă. Europa ne vede. Dar nu ne ascultă. În U.E. suntem prezenți. Dar prezența nu înseamnă influență. Ne așezăm corect în poză, votăm cum trebuie, semnăm ce ni se cere. Dar nu tulburăm apa, nu schimbăm agenda, nu punem întrebări incomode. Suntem statul care nu deranjează. Servil. Iar în geopolitică, asta e o condamnare la invizibilitate, pe termen lung. Adevărul simplu, pe înțelesul tuturor: România nu este „nedreptățită”. România este neformulată. Nu ne vrea nimeni pentru că nu ne-am mai vrut noi ca proiect. Ne-am mulțumit să fim „pe partea bună”, fără să mai fim cineva. Când nu știi ce vrei: aliații te folosesc, adversarii te ocolesc, iar istoria te trece la note de subsol.

România pe fâșie nu e un destin. E o stare. O stare care poate fi schimbată. Dar nu cu comunicate. Nu cu vizite fără conținut. Nu cu loialități declarative. Ci cu o întrebare simplă, rostită răspicat, pe care astăzi nu o mai punem: „Ce vrem să fim, nu doar cu cine suntem?”… Până nu răspundem la asta, vom rămâne pe fâșie: nici respinși, nici doriți, doar… tolerați. Iar pentru un stat, toleranța nu e suficientă. Cum iese România de pe fâșie?România nu e pe fâșie pentru că a fost împinsă acolo. România e pe fâșie pentru că s-a retras singură, pas cu pas, din propria poveste. Ieșirea nu începe la Washington. Nu începe la Bruxelles. Nu începe nici măcar la Moscova. Începe la București. România trebuie să spună cine este și nu doar cu cine ține. De ani de zile repetăm: „suntem pro-occidentali”. Dar asta nu e identitate. E orientare. Lumea nu respectă statele „aliniate”. Lumea respectă statele foarte bine definite. România trebuie să poată spune, clar și calm: ce apără, ce nu negociază, unde vrea să ajungă în 10-20 de ani. Nu loialitate oarbă. Proiect! Fără asta, vom fi mereu un aliat util, dar dispensabil la orice oră. Politica externă nu se face cu oameni de partid, ci cu oameni de stat.

Un stat nu poate vorbi serios în lume dacă, la fiecare schimbare de putere, își schimbă tonul, prioritățile și memoria. România are nevoie de: o linie externă stabilă, peste cicluri electorale, diplomați care nu sunt schimbați după simpatii, și mai ales o voce care nu se rușinează să spună „nu”. Respectul internațional începe cu coerența. România trebuie să devină utilă prin inteligență, nu doar prin poziție. Suntem la Marea Neagră. Suntem pe flancul estic. Asta știm deja. Dar poziția geografică e un dar pasiv. Inteligența strategică e un dar activ. Și asta lipsește cu desăvârșire la actuala așa zisă putere. România poate deveni: mediator regional, furnizor de expertiză pe Est, punte între lumi care nu mai vorbesc. Un pod între Vest și Est. Ar fi putut fi cel mai important sub o voce reală cu o viziune corectă. Din păcate, României i-a fost luată vocea prin lovitura de stat. Vocea auzită nu prin aroganță, ci prin competență tăcută.

Un stat respectat nu își disprețuiește propriii oameni. Aici e miezul cel mai dureros. Nu poți cere respect extern dacă: îți umilești cetățenii, îți disprețuiești diaspora, îți tratezi oamenii ca pe o problemă, nu ca pe o resursă. Cea mai importantă. Statele puternice își apără oamenii în lume. România trebuie să înceteze să-și ceară scuze pentru existența lor. Curajul de a vorbi clar, chiar și când deranjează. Ieșirea de pe fâșie înseamnă să accepți un risc: nu vei mai fi pe placul tuturor. Dar respectul nu vine din conformism. Vine din verticalitate. Un stat care spune mereu „da” ajunge să nu mai fie întrebat. România nu are nevoie să fie „mai mare”, în speță unirea cu Moldova. Are nevoie să fie prezentă. Nu mai zgomotoasă. Nu mai agresivă. Ci mai asumată. Ieșirea de pe fâșie nu e o revoluție. E o revenire. Sub un lider onest, care știe exact ce are nevoie și ce reprezintă România. Care știe că un stat există nu doar ca teritoriu, ci ca voce, memorie și direcție. Când România va ști să spună calm: „Asta suntem. Asta vrem”, nu va mai sta pe margine. Va fi, din nou, pe drum. Deocamdată, suntem doar pe fâșie! Între un Vest care nu pare deloc interesat de noi, decât dacă e o vacă de muls, si un Est care are interese peste capul nostru. Domnul să vă miluiască.

„Cărțile pentru mine sunt sacre, fac parte din sufletul meu”

Data: 12 februarie 2026 by Ion Nălbitoru 
- interviu cu Vasile Hatos, Italia -

– Ne cunoaștem și colaborăm, cultural, de câțiva ani. Am observant în creațiile dv. o anume emoție, trăiri sufletești de înaltă frecventă, un patos pentru viața de la țară. De unde sunteți de loc și ce amprentă și-a lăsat satul românesc asupra persoanei dv?

– M-am născut și copilărit în satul Gostila, comuna Poiana- Blenchii, județul Sălaj. Gostila reprezintă pentru mine paradisul sufletului meu, locuri mioritice ce aveau să devină sursă de inspirație mai târziu. Un loc înconjurat de păduri îmi dă senzația că trăiesc dincolo de timp, în eternitate. Aici mi-am format acea voce lăuntrică despre care vorbesc toți înțelepții, hoinărind prin păduri în căutarea sensului metafizic.

– Când a avut loc Revoluția din ’89 erați un tânăr care privea viitorul cu optimism. Totuși, acel act nu a satisfăcut așteptările românilor, pentru unii a fost evoluție iar pentru alții involuție. Să fie aceasta una din cauzele care v-au determinat să luați drumul străinătății?

– Am plecat în străinătate din cauza demagogiei politice și culturale. Se formase în România o tiranie a demagogiei și nu aveai acces la adevăratele valori culturale! Unele dintre elitele românești nu mai stăteau de vorbă cu cei tineri, care încercau să-și creeze stări de spirit. Îi criticau și iarăși îi criticau. Citeam articole în ziarele de cultură în care tinerii erau făcuți varză sau una cu pământul de așa-ziși filosofi: că „sunt o generație de stradă”, că „nu citesc”, că „stau numai prin discoteci” etc. Această „generație de stradă” care s-a sacrificat pentru poporul român. Nu mai era conflictul între generații cum a fost în perioada interbelică. Polemici morale care să le dea tinerilor salturi în absolutul ființei. Atunci, în acele momente am pus mâna pe un pix și-i scrisesem o scrisoare unuia dintre intelectuali care tot critica tinerii, crezându-se mare înțelept! Din păcate nu am publicat-o! Prima dată am plecat în Grecia, după ce întreprinderea la care lucram a dat faliment, în căutare de lucru. Era în luna februarie, a anului 2002. Acolo, în insula Creta, am scris poemul „Călătorie în ființă” în doar trei luni. În Creta am lucrat puțin și cum era cu vizele de trei luni, m-am reîntors în România, fără bani și dator. Soția mi-a trimis bani pentru a plăti drumul spre România. A fost o aventură binevenită spiritului, pentru că începusem să învăț a suferi. Prin minte îmi treceau tot felul de idei, chiar ideea sinuciderii!

Pe urmă am plecat în Italia, unde mi-am creat un imperiu spiritual. Aici am făcut saltul spre adevărata creație. În anii ’90 am dat spre publicare, la Editura Dacia din Cluj, cartea de eseu „Depășirea condiției umane”. Am fost refuzat. Un alt volum Editurii Humanitas, se numea „Cartea durerii”, dar am fost refuzat și acolo. O dusesem personal la editură. Avea sediul în „Casa Scânteii” din București. Trebuia să mă întâlnesc cu Gabriel Liiceanu, să stau de vorbă cu el despre carte, dar nu era în birou. Apoi în 2010 am dus trei manuscrise Editurii Eikon: „Pe culmile fericirii”, „Destinul sincerității” și „Adevărul adevărat despre existența omului”. După șase luni nu am primit nici un răspuns. Atunci m-am dus eu la sediul editurii. Era chiar pe strada pe care locuiesc în Cluj-Napoca. Am stat de vorbă cu editorul care m-a întrebat de studii și că nu poate publica așa ceva, dar una dintre ele trebuie să o vadă un profesor universitar de filosofie deoarece este peste capacitățile lui intelectuale! Am luat cele două manuscrise, al treilea l-am lăsat să-l vadă profesorul. Am ieșit din editură supărat! M-am plimbat pe străzile Clujului vreo jumătate de oră, apoi m-am întors la editură și am luat și celălalt manuscris. Nu avea rost să-l las. Știam că nu o să-l publice. Atunci mi-am dat seama că în România nu aveam nici o șansă să public! Ori pe unde mergeam mă întrebau de studii, nu-i interesa omul sau ființa în sine! Ei voiau studii ca să-ți publice o carte. Dacă eram muncitor nu aveam nici o șansă. E drept, atunci nu stăpâneam în totalitate limba română!

– Omul se naște cu anumite abilități, cu un anume talent dăruit de Divinitate, fără facultăți și doctorate. Numai că acest talent trebuie perfecționat în timp. Probabil, când v-au fost refuzate manuscrisele, ideologia comunistă se ascundea sub masca unei false democrații.Cum v-ați acomodat în Italia, v-a fost greu să învățați limba italiană?

– Nu mi-a fost ușor, dar Italia a devenit pentru mine a doua patrie. Aici cultura se vedea altfel. Eram primit în cercurile literare italiene, chiar dacă nu aveam studii. Pe ei îi interesau creația, indiferent dacă lucrai sau nu. Țin minte când am mers pentru prima oară la Camerata dei Poeti din Florența, am fost primit cu brațele deschise de președinta Lia Bronzi, critic de artă italian. În casa ei a stat și Giovanni Papini, cel care a creat acestă Camerata. Aici era invitat oricine crea, indiferent că era cerșetor sau măturător de stradă. Ușa era deschisă pentru oricine care iubea cultura. Am renunțat de a scrie în limba italiană! Erau timpuri când voiam să scriu numai în limba italiană, dar mi-am dat seama că limba română are mai mult de spus decât limba italiană. Eu sunt contrariul lui Cioran. Scriu numai în limba română.

– Unde ați ajuns să lucrați erau și români? Ați primit susținere din partea lor?

– Da, erau. Unul dintre ei m-a ajutat cu angajarea. Prima dată am lucrat la negru pe șantier ca muncitor necalificat șase luni. M-am reîntors în România. După două luni m-a sunat soră-mea care era în Italia că se dau „Cote de lucru”. Trebuia să mergi cu pașaportul la Questura să-ți dea o hârtie cu care trebuia să mergi la „Camera de lucru”. De acolo îți dădea o alta pentru angajare. Putea să te ia oricine care avea nevoie de muncitori. Așa m-am angajat ca mecanic la „Formenti Trasporti”, o firmă de transport din Ravenna, deoarece aveam permis de conducere cu B,C și E. Nu m-a plătit vreo două luni, așa că m-am licențiat și m-am angajat pe stivuitor la o firmă tot din Ravenna, unde aveam mai multe puncte lucru. Lucram în Port, la Italtreminal Srl și Martini Alimentare. Cea din urmă mi-a făcut o propunere de a trece definitiv cu ei. Nu am refuzat, salariul fiind mai mare. Iar din anul 2006 lucrez tot aici. Nu mi-a fost ușor. Suferința m-a ajutat foarte mult în creație, era ca un maestru asupra sufletului meu. Ajunsesem să-mi creez o cetate a spiritului unde răul să nu mai poată pătrunde!

– Cum au început raporturile cu italienii?

– Necunoscând bine limba, au fost mai reci, deoarece ne vedeau pe noi, românii, fără apartenențe materiale. În Occident descoperisem o altă lume, descoperisem acea libertate materială, chiar spirituală, pe care uneori nu o aveam în România! Încet încet am reușit să le înțeleg gândurile, și învățând limba mi-am dat seama că italienii sunt un popor iubitor de cultură și nu numai. Ospitalitatea lor m-a făcut să-mi schimb părerea despre ei, mai ales când am vizitat satele din Calabria. Acolo se simțea ceva din spiritul țăranului roman. Se vedea spiritul calabrez, al acelui țăran italian care stătea de vorbă cu oricine.

– Am fost și eu în Italia, la copii, doi ani. Într-adevăr sunt suspicioși la început, dar dacă le vorbești despre muzicienii, pictorii și istoria lor, îi cucerești. Chiar au fost surprinși că eu, un român, cunosc atât de multe despre țara lor. Poate prin cultură i-ați cucerit și dv! Cum v-ați descoperit talentul literar?

– Eram în clasa a cincea, de fapt îmi plăcea foarte mult să citesc. Profesoara de limba română, Tudor Victoria, ne dăduse să scriem o compunere, să povestim ceva, orice despre sat, natură etc. Se minunase ce scrisesem. Apoi, încet încet am început să scriu. Când îmi venea inspirația scriam pe șervețele de hârtie, carnete mici, ziare, reviste, cărți etc. Toate le păstez. Sunt sacre pentru mine. Mă amuz și râd ce scriam atunci, mai ales când eram îndrăgostit. Găsisem o poezie de peste 500 de strofe, scrise de-a lungul anilor. Îmi plăcea să mă joc cu cuvintele. Când m-am decis să public, la prima prezentare de carte, profesoara mi-a spus: „Pe tine te-a creat natura Gostilei!” Avea dreptate, îmi plăcea foarte mult să hoinăresc prin păduri, să ascult glasul naturii, să dialoghez cu el! Ajunsesem să mă cunosc pe mine însumi, depășisem condiția umană.

– Cum v-au primt, ca poet, italienii și cum ați reușit să vă inscrieți la „Camerata dei Poeti” din Florența?

– Am fost invitat de o poetă româncă la Camerata, Manuela Pană. Atunci am primit și legitimația de membru. Mi-a tradus în limba italiană ad-hoc poezia „Am pornit pe un drum…”, pe care am recitat-o acolo. Eu în românește, ea în italiană. Originară din orașul Timișoara, dar stabilită în frumosul oraș italian Arezzo din regiunea Toscana, la 80 kilometri de Florența. Apoi am fost invitat în fiecare lună la Camerata când se făceau lansări de carte, conferințe etc. Mă împrietenisem cu președinta Lia Bronzi care mi-a dat corespondența dintre Giovanni Papini și Mircea Eliade. El îi scria în italiană, iar Eliade în franceză. Nu mare mi-a fost mirarea când am aflat că și Mircea Eliade era membru la Camerata dei Poeti. M-au primit bine. Am fost invitat să public în antologii italiene, mai ales în renumita antologie „Voci fiorentine”, care a fost prezentată la Palazzo Vecchio din centrul Florenței. Apoi și în alte antologii care erau prezentate în anumite locații din Florența. Țin bine minte, când am recitat poezia „Simțirea” la Palazzo Bastogi, m-au aplaudat ca la o scenă deschisă! Le-au plăcut și le place ce scriu. Câți scriitori în ziua de azi mai caută absolutul? Câți dintre ei încearcă să se cunoască în sineși? Câți caută acea pace interioară, acel catharis al inimii? Dar să mai vorbim despre libertatea spiritului, de căutarea Paradisului Pierdut! Căci orice om renaște în sineși prin suferință. Criticul literar Lia Bronzi zicea despre poezia mea: „Prin intermediul unor versuri explicative și eficiente, realizează o călătorie în căutarea sensului vieții, până la luarea în considerare și a Lumii de Dincolo, clarificând o credință în universalitate și eternitate”.

– Ați publicat poeme și în italiană?

– Da, mai ales în antologii italiene. Anul acesta o să-mi apară o carte de poezie bilivgnă, română-italiană.

– Ce volume ați publicat în limba română?

– Cărțile de poezii Tainica Simțire în două ediții, Întâlniri cu Dumnezeu tot în două ediții, Călătorie în ființă, și aceasta tot în două ediții. Cartea de eseu Drumuri spre Lumină.

– La ce reviste de valoare ați colaborat și colaborați, din țară și diaspora?

– Colaborez cu multe reviste și am dat câteva interviuri la radio, cum ar fi: Revista de cultură universală Nomen Artis – Dincolo de tăcere; revista de cultură Itaca – Dublin; revista de cultură Memoria Slovelor ; revista de literatură cultură și artă Luceafărul din vale; revista de cultură Mirajul Oltului; revista de cultură Constelații Diamantine; revista de cultură, tradiție și atitudine civică Mărturii maramureșene ; revista internaţională de cultură Poeti e Poesia, Italia ; Banchetul – Revistă de cultură și rostire românească a Fundației Culturale „Ion D. Sârbu” Petroșani ; Izvoare Codrene și Chiorene – Revistă de cultură, tradiție, artă, religie, tradiții; Sintagme Codrene – Revistă de literatură, artă, istorie, religie și tradiții; revista de cultură Caiete Silvane; Amprentele sufletului – Revistă de cultură; Nord Literar; Acolada ; Feed Back – Revistă de experiment literar; revista Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec; Radio Metafora din Canada şi Radio Cluj, România.

– Aveți o colaborare din abundență cu revistele de cultură și străinătate! În ce antologii ați apărut?

– În multe antologii ialiene și românești: Mierle înztr-un lan cu maci (Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2014); Paradigme virtuale (Editura Pim, Iaşi, 2014); Ochi de lumină (Editura Vital Prevent Edit, Craiova, 2015); Ne cheamă cucul în zăvoi (Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2016); Frumoasa toamnă bogată (Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2016); M’illumino d’immenso ( Editura Pagine, Roma, Italia, 2017); Infloresceze – Inflorescențe ( Editura Rediviva, Milano, Italia, 2019); Acorduri lirice românești – Accordi lirici rumeni ( Editura Pim, Iași, 2019 ); Vis cu Nichita, vol. VIII ( Editura Ro.cart, București, 2020); Poezia 2020 ( Editura Art Creativ, București, 2020); Zătreni, file de poveste, vol.II (Editura Franco, Brezoi, 2020); Penne D’Oro Della Letteratura Italiana 2020 (Editura Cento Verba); Cenaclul de la Roma, nr.6 (Editura Minela, București, 2020), Ecou pentru alt mâine – Scriitori români de pretutindeni, vol.II (Editura Rotipo, 2021)și altele. Trebuie să fac actualizarea lor.

– Am văzut că dragostea de țară și locurile natale contează foarte mult pentru dumnevoastră. Le venerați uneori până la paroxism încât cred că sunt „muza inspiratoare” a multor poeme ale Domniei voastre! Sunteți un idealist al lumii „perfecte”?

– Da, contează foarte mult. Aici este paradisul meu. Prin pădurile din Gostila căutam acel absolut al spiritului meu, acea fericire lăuntrică, acel sens al vieții și al lumii. Meditam mult asupra propriei ființe. De mic copil visam acea lume perfectă din care să dispară minciuna. Uneori îmi spuneam mie însumi: „de ce mint oamenii? de ce nu pot să fie sinceri, corecți?” de aici mi-am format acea fenomenologie a spiritului, pe care a încercat să și-o formeze și Hegel, cum zice el: „Absolutul nu trebuie conceput, ci simțit și intuit”. Hoinăritul prin păduri mi-a dat imboldul de-a transcende cu sufletul meu în absolutul ființei. Exaltau în mine simțurile, iar privitul naturii și simțirea ei, te scot spre lumi necunoscute, lumi care n-au fost niciodată explorate de vreo ființă umană, întrebându-te: Cine ești? De unde vii? Încotro te îndrepți? Întrebări fundamentale ale ființei, al acelui om care caută sâmburele lumii de-a transcende în eternitate ființa, acel subconștient, de unde vine revelația.

Dragostea de țară mă urmărește oriunde mă duc. Nu pot trăi fără ea. Dacă nu văd România tot la trei sau șase luni, simt că nu sunt român, sunt un rătăcit pe aleile spiritului, căutându-mi sensul în această lume. Iubesc România cu frenezie și patimă. Îi doresc din suflet eternitatea. Iar dacă pot să fac ceva pentru ea în orice clipă și orice moment, aș face-o. S-o ajut să iasă din „mocirla politică” în care se scaldă. Atunci pot să zic că sunt cu adevărat român, că-mi ajut țara la greu! Dacă reușesc să-i dau României eternitatea o să-i dau prin scrierile mele și prin descoperirile spirituale pe care le-am realizat, cunoscându-mă pe mine însumi. Trebuie să fii tu însuți un cercetător al spiritului, iar prin descoperirile pe care le faci să duci România dincolo de istorie. Salturi pe care le-au făcut unele popoare prin genii și descoperiri spirituale. Orice tânăr poate depăși condiția umană dacă alege calea purității, o cale care-ți dă „stări de spirit” despre care vorbea Constantin Noica. O idee te poate urmări toată viața, scoțându-te spre infinitul ființei, unde se întrevede o întâlnire cu Absolutul din tine, acel Absolut pe care îl cauți toată viața și pe care l-au căutat toți înțelepții omenirii. Orice descoperire spirituală care vine prin accederea ideii spre absolut poate aduce numai beneficii unei națiuni. Oricine poate descoperi adevărul din el însuși, dacă crede în sinceritate, și de aici este doar un pas de a păși în imensitatea spiritului, întâlnindu-te cu Absolutul din tine. Poți fi un „Nobel” pentru națiune, poți să-i dai eternitatea prin crearea unei societăți perfecte. Aceasta este dragostea mea de țară, să-i dau României ceea ce merită: fericirea, adică să-mi ajut națiunea să-și construiască un vast imperiu material și spiritual!

– Aveți în proiect să realizați un muzeul în Gostila. De curând ați făcut chiar o bibliotecă. Este un lucru fenomenal ca un „om”, bineînțeles ajutat de prieteni și oameni de cultură, să pună bazele unei biblioteci sătești, în timp ce în alte localități, și chiar orășele, au fost desființate. Cum ați reușit să realizați această bibliotecă? 

– Muzeul este încă în fază de proiect, dar am adunat multe obiecte vechi de prin sat și împrejurimi, documente etc. unele le-am cumpărat, altele le-am primit ca donație. Sper ca în următorii ani să finalizăm și muzeul. Din păcate, eu sunt în străinătate, dar am foarte mulți prieteni în România care mă ajută. În special doctorul Bălc Augustin, cu care am făcut Asociația „Tainica simțire”, prietenul meu Liviu Mihuț, fratele meu, finul meu, primarul comunei Vășcan Augustin și mulți alții, care ne-au ajutat la formarea bibliotecii. Celor de la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în special scriitorului Daniel Săuca și Alex Kurti care a venit cu o donație de cărți din partea Editurii Caiete Silvane, tuturor celor care au donat cărți. Biblioteca o aveam în minte de vreo zece ani. Aveam foarte multe cărți împrăștiate prin mai multe locații și doream să construiesc o bibliotecă pentru consăteni și nu numai. O să fac conferințe în această bilibotecă, deoarece o consider „oaza sufletului meu”. La deschiderea oficială a Bibliotecii au fost personalități din Zalău, Jibou, Cluj-Napoca, Baia-Mare, Târgu-Lăpuș. I-aș enumera pe dr. Teodor Ardelean, director la Biblioteca Județeană „Petre Duflu” Baia-Mare, care ne-a înmânat plăcuța pentru „construirea primului BiblioPunctMM din Sălaj”, donând și o sută de cărți, pr. prof. univ. dr. Ion Chirilă, scriitorii Alice Valeria Micu, Viorel Tăutan, DoinaIra-Tăutan, prof. dr. Terezia Filip, dr. Dana Buzura-Gagniuc, managerul revistei de cultură „Nord Literar” și prof. dr. Delia Muntean. Toți au vorbit despre valoarea unei biblioteci în satele românești. Din păcate, am citit, că foarte multe biblioteci din România s-au desființat! Și eu am fost criticat că am deschis această bibliotecă în satul natal. Nu mă iau după critici și nu m-am luat niciodată! Am făcut ceea ce mi-a transmis sufletul meu, adică să dau hrană spirituală unei comunități și să fac binele infinit. Orice bibliotecă deschisă este ca o rază de soare ce apare în zorii dimineții, deschizând sufletul spre bine, adevăr și frumos. Când privești o bibliotecă parcă-l privesc pe Dumnezeul Culturii, ce așteaptă să-i întinzi mâna pentru a dialoga cu el despre condiția umană. Cărțile pentru mine sunt sacre, fac parte din sufletul meu. Prin ele mi-am dezvoltat intelectul, mi-am dezvoltat apetitul spiritual. Țin bine minte, o carte era ca un început al vieții spirituale. Sunt cărți care te marchează toată viața. Una Pe malurile Sevanului, scrisă de Vahtang Ananian m-a impresionat foarte mult în copilărie. Este un scriitor armean. De fapt, scriitorii ruși, mai ales Dostoievski, au avut multe de spus în literatura universală. Din păcate, multe cărți din literatura rusă nu se mai reeditează. Această carte o caut de ani de zile și nu o găsesc.

– Poemele dumneavoastră sunt lungi, de ce?

– Sunt lungi pentru că în orice moment al scrierii am ceva de spus, parcă nu-mi place cum l-am scris, vrând să-l perfecționez continuu. Transcriu tot ce gândesc pe hârtie, bine, rău; cu toate că multe nu au valoare estetică literară, ci spirituală! Atunci mă adâncesc în mine căutându-mi toate ascunzișurile sufletului. Să știu cine sunt, ce am de spus despre mine și umanitate, ce-i dincolo de spirit, are finitate sau nu. Există o continuitate a lui sau suntem niște simple „animale raționale”. Dar de-a lungul anilor am ajuns să-mi formez o dicție în scris, să ajung să scriu cu ușurință despre orice. Inspirația nu m-a părăsit niciodată! Pot să scriu un roman de o sută de pagini într-o săptămână, sau o carte de eseu într-o lună. Am multe proiecte. De exemplu lucrez la o carte ce cheamă Întâlnirea înțelepților, cu peste 400 de personaje. Amestec poezia cu proza. Personajul principal este „Necunoscutul”, adică eu cel care stă de vorbă cu el însuși și cu înțelepții omenirii și nu numai. Este un proiect grandios. Va fi ceva nemaiîntâlnit în literatura românească și universală. Să pui dialogurile și monologurile în poezie nu este ușor. Așa cum Dante călătorește în el însuși prin cunoașterea spiritului sau lupta dintre bine și rău în sufletului lui Goethe din Faust. Aici aș pune și Luceafărul lui Eminescu, o căutare a absolutului, și de ce nu pe Homer sau Virgiliu. Ovidiu este un poet retras, exilul l-a îndepărtat de absolut!

– Aveți de gând să vă întoarceți definitiv în România sau veți rămâne în Italia? Cum vedeți situația din România din punct de vedere cultural, globalismul în care dispar tradițiile și obiceiurile din întreaga lume?

– Da, o să mă reîntorc definitiv în România. Am multe proiecte de finalizat, mai ales literare, dar și materiale. Vreau să construiesc o Academie a Spiritului, la care sunt invitați toți cei care iubesc binele, frumosul și adevărul. Să construiesc biblioteci și muzee la sate, să salvez casele bătrânești de prin satele românești. Vreau ca România să nu-și piardă identitatea strămoșească. Să ajut tinerii să-și dezvolte capacitățile intelectuale, căci prin dezvoltarea acestor capacități, ei vor evolua spre bine, își vor construi un imperiu al binelui, unde minciuna să nu mai poată pătrunde. România are nevoie de acești tineri, are nevoie de proiecte culturale pentru tineri, să nu-i lase să plece în străinătate! Să se deschidă centre culturale, chiar școli pentru accederea lor la universalitate. România are nevoie de maeștri spirituali care să-i învețe pe tineri tainele ontologiei. O școală deschisă este ca o gură de aer pentru națiunea română. Acolo se pot forma tineri, viitori politicieni, tineri care să nu știe să mintă, să construiască România pe piedestalul dreptății. Să taie și să spânzure răul dintr-o națiune, să nu țină cont de frate, soră, tată, mamă, aici vorbesc de dreptate. Ai greșit plătești, nu ascunzi sub preș minciuna, nu-i dai valențe morale, ci trebuie stârpită din rădăcini. Numai așa o națiune va intra în sfera dreptății, ridicându-se din mocirla în care este. România trebuie construită din temelii, așa cum construiești o casă, fundația trebuie să fie adevăr, nu minciună. Numai așa se va construi o Românie puternică, atât material cât și spiritual.

Situația din România este dezastruoasă! De câte ori vin în țară văd multă suferință pe fețele majorității românilor! Atunci mă inundă sentimentul că nu pot să le alin suferințele, nu pot să-mi ajut țara. Cât în privința culturii suntem departe de unele țări europene. Avem doar un mare geniu Eminescu, iar pe plan filosofic nu avem o fenomenologie spirituală românească. E drept, există filosofi care vorbesc despre filosofie și mai puțin despre ei înșiși! Cu Blaga ne apropiem de filosofia spiritului lui Hegel, dar nu coborâm în adâncimi pentru a ne căuta sensul vieții! „Marele Tot” devine un „Mare Anonim” pe care nici Blaga nu l-a descifrat în totalitate! Noica a urcat pe piedestalul filosofiei, prin „Școala de la Păltiniș!, dând semantici filosofiei românești prin multe traduceri din istoria filosofiei universale. A urcat și coborât în el însuși căutând marea Idee, care l-a căutat toată viața. Scriu asta în „Patericul lui Noica”. Iar cultura românească din ziua de azi are multe lacune, deoarece nu se pune mult preț pe hermeneutică! Criticii intră cu greu în esența unei cărți, nu-i ajută pe creatorii literari prin critici literare corecte, adică să-i îndrume spre universalitate, un fel de critică constructivă. Sunt multe cărți în care se spun ce au spus alții, și tot așa, îndreptându-se spre nonvaloare literară! Nu vreau să supăr pe nimeni, dar autorii literari ar trebui să-și citească în fiecare zi sufletul, să știe cine sunt, de unde vin și încotro se îndreaptă! Numai căutarea sensului vieții dă originalitate unei opera literare. Să scrie mai puțin, să fie mai sinceri cu ei înșiși. Marele Dostoievski spune în „Însemnări din subterană”: „Sunt un om bolnav… Sunt un om rău… Un om lipsit de farmec…” Aș vrea să văd această sinceritate dostoievskiană în multe cărți românești, dar nu o găsesc! Creația adevărată apare din suferință. Aș vrea să văd creatori care să-mi sensibilizeze sufletul. Iar când citesc o poezie de-a lor să plâng, să-i simt acel puls emoțional pe care ți-l dă marea poezie, o exaltare a sufletului în infinit, cum zice Eminescu: „Cobori în jos Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde în casă și în gând, / Viața-mi luminează”. Așa ar trebui să fie poezia în ziua de azi, să aibă muzicalitate, putere de pătrundere în universul spiritual al cititorului. Se scrie mai mult poezie decât poezie! Adevărata poezie ia naștere din unirea sufletului cu natura și universul. Bine zicea Eminescu: „Multe flori sunt, dar puține / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieții, / Dar se scutur multe moarte”. Romanele românești din ziua de azi ar trebui să exploreze lumea satului, acolo vor găsi valori autentice și inspirație. Așa cum a făcut Rebreanu, Preda și alții. Să stai de vorbă cu bătrânii de prin satele românești, ascultându-le păsurile, poveștile și întâmplări din viața lor. Globanismul „ucide” identitatea națională, deoarece distruge ceea ce este mai frumos într-o națiune: valorile tradiționale și obiceiurile strămoșești. Trebuie să te afilezi ei prin stârpirea acestor fundamente. Când demolezi o casă veche țărănească este ca și cum ai băga un „cuțit” în inima României distrugând-o. Trebuie să ne păstrăm tradițiile, să salvăm ceea ce se mai poate salva într-o națiune: spiritul țăranului pur, al celui care a suferit pentru națiunea română. Să-l păstrăm viu, autentic, să punem mâna la construirea României din temelii. Numai așa vom deveni o națiune care-și construiește economia pe principiul dreptății.

– Aveți un mesaj pentru România?

– În primul rând vă mulțumesc pentru invitația de a face acest interviu. În al doilea mă scuz deoarece sunt momente când sunt un exaltat emoțional, spun ceea ce gândesc! Doresc ca cultura românească să ajungă acolo unde îi este locul, printre marile valori universale. Aș vrea ca în România să se nască genii în toate domeniile!

– Vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu și pentru sinceritatea răspunsurilor dv în slujba adevărului!

Paloșul medieval „de două mâini” din sec. XII – XIII de la Muzeul de istorie și etnografie Valea Hârtibaciului (jud. Sibiu)

Data: 12 februarie 2026 by George V. Grigore

În centrul Agnitei, la doi pași de primărie, funcționează Muzeul Văii Hârtibaciului. Dacă îl veți vizita, veți observa faptul că muzeul în sine este o replică arhitecturală în miniatură a Palatului Brukenthal din Piața Mare a Sibiului. Amenajat în fosta „Casă a Medicilor” Muzeul de istorie și etnografie Valea Hârtibaciului este situat în Agnita, pe str. 1 Decembrie 1918, nr. 29 (județul Sibiu). Construit încă din anul 1800, acest muzeu este găzduit de o clădire declarată monument istoric. Muzeul a fost fondat de Erhard Andrée, care a organizat prima expoziție cu tematică istorică în anul 1959. Pe baza donațiilor de obiecte cu valoare istorică oferite de locuitorii orașului și ai Văii Hârtibaciului, colecțiile muzeului s-au extins considerabil, cuprinzând astăzi exponate de etnografie, istorie, arheologie, știință și tehnică, precum și o valoroasă colecție de carte rară. Aceasta din urmă este alcătuită, în mare parte, din lucrări în limba germană și include 649 de volume susceptibile de a fi incluse în patrimoniul cultural mobil, alături de manuscrise și alte lucrări prețioase. Celelalte colecții cuprind artefacte ce acoperă o perioadă vastă, de la unelte din piatră, silex, topoare șlefuite și vase ceramice datând din paleolitic și neolitic, până la obiecte ce reflectă istoria breslelor: lăzi de breaslă, semne de vecinătate, drapele și lăzi de calfe. De asemenea, muzeul expune piese de mobilier pictat și sculptat, alături de țesături și articole realizate din in, cânepă și lână.

Clădirea muzeului, o fostă locuință, prezintă trăsături specifice arhitecturii tradiționale săsești din Transilvania. Fațada este simetrică, decorată discret, cu ferestre încadrate de obloane verzi din lemn și ancadramente simple. Intrarea principală este marcată de un portal arcuit, evidențiat prin motive decorative geometrice, iar acoperișul în două ape, cu pante abrupte, este acoperit cu țiglă ceramică tradițională. Elementele de zidărie și tâmplărie reflectă influențe baroce, caracteristice caselor de meșteșugari și negustori din perioada medievală târzie. Aici sunt expuse câteva sute de exponate, alte aproape 6.000 aflându-se în depozite. Printre ele se numără și o veche sabie medievală care impresionează prin dimensiuni și formă. Despre ea nu se cunosc prea multe detalii, dar cu siguranță suscită imaginația celor care o privesc: „Oare a fost folosită în luptă adevărată?”, „Oare a aparținut vreunul cavaler sau vreunui războinic?”, sau „Prin mâinile câtor luptători o fi trecut ea înainte să fie pierdută și îngropată în pământ, ajungând exponat de muzeu?”. Misteriosul paloș medieval a fost descoperit întâmplător de un plugar pe Valea Hârtibaciului. Despe acesta ne spune amănunte doamna director Mihaela Nevodar: „Acest Paloș credem că are aproape o mie de ani vechime, fiind datat în trecut undeva în perioada 1100 – 1200. El a fost descoperit pe un teren arabil la Bruiu, de un localnic care discuia pământul. Din păcate paloșul nu a fost cercetat în detaliu, încă, și nu se cunosc foarte multe detalii despre el. El a intrat în patrimoniul muzeului nostru pe la jumătatea anilor ’60”.

Paloșul este însoțit de o scurtă descriere realizată în trecut. Din păcate, inclusiv în aceasta, se precizează că „starea lui este mediocră”. Terenul unde a fost descoperit nu a fost cercetat arheologic în detaliu spre a vedea dacă este un loc de bătălie, sau a fost îngropat cu un scop, iar paloșul nu a trecut printr-un proces de restaurare cu metode moderne, care să-l conserve pentru generațiile următoare. „Paloș medieval, nr. inventar 3563, sfârșitul sec. al XII-lea, începutul secolului a XIII-lea, a fost descoperit la discuitul pământului ”Făget” din Bruiu. A intrat în patrimoniul muzeului din Agnita la data de 5 noiembrie 1966 ca donație din partea lui Țânț Costel, din Bruiu. Starea este mediocră, lungimea totală este 115 cm, lama este de 89 cm, bara (apărător) de 21,5 cm, necesită restaurare”, este descrierea sumară oferită vizitatorilor. Cu sprijinul istoricului sibian Răzvan Pop, am mai aflat că sabia a fost comparată în trecut de prof. dr. Zeno-Karl Pinter, cercetător ştiinţific, cu o altă sabie asemănătoare aflată în colecțiile Muzeului Național Brukenthal și descoperită tot în Valea Hârtibaciului. Dr. Zeno Pinter menționează paloșul de la Agnita în lucrarea „Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX – XIV)”, apărută în 2007 la Biblioteca Brukenthal: „Unele trăsături comune pot fi găsite şi cu spada păstrată la Muzeul Orăşenesc Agnita (inv. 3563), dar provenită de la Bruiu (jud. Sibiu), piesă pentru care s-a propus o datare, după părerea noastră prea timpurie, în ultima treime a secolului al XII-lea. Spada de la Bruiu, cu lungimea totală de 1160 mm, din care lama reprezintă 960 mm iar mânerul 200 mm, cu buton greu şi gardă cu braţele aplecate spre lamă, se încadrează în categoria armelor grele pentru două mâini, a căror datare nu poate fi coborâtă sub mijlocul secolului al XIV-lea.” (…) Piesele grele pentru două mâini cu gărzi şi butoane asemănătoare spadei de la Agnita, sunt incluse de A. B. Hoffmeyer pe baza inscripţiilor pe care unele spade exemplificate le poartă, în grupul armelor gotice, sau grupa „III-d” şi datate după anul 1350. În materialul polonez cu puternice influenţe germane purtate de cavalerii teutoni, întâlnim numeroase spade grele pentru două mâini datate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima parte a secolului al XV-lea, ce au unele trăsături comune spadei de la Agnita, fără a reprezenta însă paralele tipologice apropiate”. Cât privește modul în care era folosită o astfel de sabie, dr. Zeno Pinter scrie că era utilizată în principal în lupta de infanterie. „Prin aceste trăsături, forme şi dimensiuni, spada de la Agnita se poate număra printre piesele grele, pentru lovit şi împuns şi concepute spre a fi folosite mai ales în lupta de infanterie, cu ambele mâini. O asemenea atribuire poate fi susţinută şi de descoperirea spadei într-o cetate țărănească, unde pentru un apărător de poziţie, o asemenea armă era extrem de eficientă. În acest sens trebuie avut în vedere faptul că spre deosebire de călăreţ sau infanteristul de câmp, apărătorul curtinei de cetate este protejat de creneluri, folosirea scutului fiindu-i mai puţin necesară. Un astfel de luptător, protejat pe lângă cămaşa de zale şi cu platoşe metalică, putea mânui spada grea cu ambele mâini şi ca atare cu forţă sporită, împotriva asediatorilor de pe scările sau turnurile mobile de asalt”, mai scrie în lucrarea „Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX – XIV)”. Revenind la Muzeul Văii Hârtibaciului, spada medievală descoperită la Bruiu este doar unul dintre cele aproximativ 6.000 de exponate. Unele dintre ele sunt foarte rare și deosebit de interesante pentru istoria zonei Sibiului. Muzeul merită oricând o vizită, fiind un obiectiv mai puțin cunoscut, care rar apare în circuitele turistice. Pentru a vă convinge, vă lăsăm mai jos un fel de top cinci al celor mai interesante exponate care pot fi admirate aici: Paloșul medieval de la Bruiu; Craniul de rinocer din paleolitic, descoperit la Ruja, tot pe Valea Hârtibaciului; Lada de zestre de la Alțâna, datată în jurul anului 1700, cu pictură deosebit de frumoasă și inscripție gotică; Regulament de vecinătate, scris cu pană de gâscă în 1770, în Agnita; Penar școlar din lemn, folosit până în urmă cu aproape o sută de ani pe Valea Hârtibaciului. În el elevii țineau creta și o bucată de cârpă pentru a șterge tabla pe care scriau. Dacă drumurile v-au adus în zona Sibiului, la Agnita, vizitați Muzeul de istorie și etnografie Valea Hârtibaciului. Vă veți delecta cu istorie locală, tradiții și obiceiuri specifice.

Viitorul nu-i ce vrea Donald Trump și clica sa!

Data: 12 februarie 2026 by George Petrovai

Nemulțumit de ceea ce se întâmplă în Statele Unite (cel mai mare exportator de capital și investitor din lume după al doilea război mondial, astăzi a ajuns la mâna japonezilor și chinezilor, care realmente zburdă în economia nord-americană), Donald Trump a promis în campania pentru Casa Albă, cursă câștigată cu discutabilul ajutor venit din partea electorilor (Apropo, cum e posibil ca într-un stat cu pretenții ultrademocratice, câteva sute de voturi ale ipochimenilor porecliți electori să aibă mai multă greutate decât voturile a peste un milion și jumătate de cetățeni?!), a promis, deci, că odată ajuns președinte, va face tot posibilul ca țara mare cât un continent și cu ambiții planetare să redevină ceea ce a fost cândva, adică tartorul lumii nu doar în plan politico-militar, ci și economico-financiar.

Numai că una este să vrei și cu totul altceva să poți, chiar și atunci când ești considerat miliardarul cel mai forțos din lume. Așa că, fără a ține cont de lecțiile istoriei, cum că perioada de maximă înflorire a unei civilizații (traco-dacă, sumeriană, egipteană, asiro-babiloniană, greacă, romană, chineză, indiană etc.) este fatalmente urmată de declinul acesteia și cum nu există nicio rațiune ca Statele Unite ale Americii să constituie o excepție de la regulă, Donald Trump caută să dreagă busuiocul prin mijloace care frizează absurdul: ba anunțând cu ridicolul tam-tam ce-i stă în fire că va ridica un gard fără egal de-a lungul întregii granițe cu Mexicul (pesemne replica modernă la Marele Zid chinezesc) și că va curăța țara de mulțimea imigranților fără forme legale de ședere, deși (lucru pe care managerii marilor companii au ținut să i-l readucă aminte chiriașului de la Casa Albă) mulți dintre aceștia contribuie din plin prin munca lor la menținerea faimoasei prosperități americane, ba negând cu înverșunare că poluarea ar cauza primejdioase distorsiuni în clima planetară, iar prin aceasta aducând un grav afront tuturor oamenilor de știință și organizațiilor de profil din întreaga lume.

Drept urmare, pentru a-și putea duce în voie războiul împotriva planetei, el a anunțat recent că Statele Unite se vor retrage în curând din Acordul Global de la Paris privind schimbările climatice.

„Toate-s vechi și nouă toate”, spunea la vremea lui Eminescu. Adevăr valabil și în zilele noastre. Într-adevăr, căci atitudinea sfidătoare a președintelui american seamănă foarte bine (mai mult în conținut decât în formă) cu cea adoptată de Japonia militaristă din perioada interbelică, mai exact din anul 1933, care – ne spun Constantin Bușe și Zorin Zamfir în Japonia – un secol de istorie 1853-1945 (Editura Humanitas, 1990) – pentru a putea cuceri lumea potrivit Memorandumului Tanaka din 1927, „În ziua de 27 martie 1933 (…) a trimis o scrisoare Secretarului General al Societății Națiunilor, prin care aducea la cunoștință decizia luată la Tokyo de a părăsi Organizația de la Geneva”. Pe când scrisoarea lui Trump și a acoliților săi, prin care să anunțe retragerea din ONU? Mă rog, aici lucrurile sunt un pic mai delicate, întrucât sediul central ONU este la New York…

Norocul nostru este că nu toți oamenii planetei tac și rabdă așa ca românii: Bazându-se pe dreptul constituțional la o climă care nu pune viața în pericol, 21 de tineri americani au decis să cheme în judecată guvernul și președintele Statelor Unite! Având în vedere precedentul creat în urmă cu doi ani de către olandezi, șansele de câștig sunt de partea reclamanților, cu toate că în momentul de față bătălia aduce cu aceea dintre David și Goliat…

Ești bun ești prost; sau ești prost de bun…

Data: 11 februarie 2026 by Petru Jipa

…Uneori așa spune românul. Iar Brătescu-Voinești era chiar mai radical, apostilând: „Sărăcia e o boală mintală.” Dar mă întrebam dacă poate fi sărăcia o boală mintală sau dacă bunătate transformă omul în „nevoiaș”. Cum să răspund la o asemenea întrebare? Îmi imaginez bunătatea ca o lumânare care arde încet, nu se stinge, doar pâlpâie, aruncând o lumină mai ascuțită și mai caldă în întunericul care se lasă. Oare subțirimea fitilului îi intensifică strălucirea? La fel, ne întrebăm și noi: poate bunătatea să înflorească direct proporțional cu sărăcia, nu cauză, nici recompensă, ci ca tovarăș tăcut și încăpățânat? Sărăcia, adesea pictată în monocromie, pereți gri, stomacuri goale, demnitate zdrențuită, este rareori o simplă absență. Este o prezență: grea, persistentă și, paradoxal, revelatoare. Când siguranța materială se dizolvă, altceva apare, nu întotdeauna, dar adesea: claritatea neîmpodobită a nevoii umane și impulsul necalculat de a o satisface. O bunică dintr-un bloc de locuințe din București își împarte ultima pâine cu copilul unui vecin; un pescar din Tulcea repară plasa altuia înaintea sa, acestea nu sunt gesturi mărețe, ci ecuații tăcute ale inimii: mai puțin pentru mine, mai mult pentru noi. Aici, bunătatea nu se măsoară în abundență, ci în curajul de a te diminua pentru întregirea altuia. Nu este proporțională în aritmetică, ci în „rezonanță morală”: cu cât lipsa este mai profundă, cu atât conștiința răsună mai tare. Totuși, a pretinde că bunătatea „necesită” sărăcie nu este doar fals, este și periculos. Suferința devine romantică, ca și cum foamea ar fi un sacrament sau disperarea un creuzet al virtuții. Bunătatea înflorește în grădini și în crăpăturile pavajului, dar nu „are nevoie” de crăpătură pentru a exista. Un filantrop care donează milioane acționează din privilegiu; o profesoară dintr-o școală rurală, plătită prost și suprasolicitată, alege compasiunea zilnic nu pentru că îi lipsește, ci pentru că „vede”.

Bunătatea nu este o reacție la lipsă, ci o alegere înrădăcinată în empatie, hrănită de conștiință și exprimată în toate condițiile. A o lega exclusiv de sărăcie înseamnă a înlănțui virtutea de victimizare o nedreptate subtilă și crudă. Deci, care este relația? Nu proporția, ci proximitatea. Sărăcia îndepărtează adesea zgomotul, distragerile excesului, armura statutului, aducându-ne față în față cu umanitatea brută. În acea apropiere, bunătatea nu este cauzată, ci clarificată. Devine mai puțin un lux și mai mult un limbaj, rostit fluent în tăcerea comună, în mâini ce oferă, în ochi care recunosc aceeași lumină în privirea altuia. Atunci să încetăm să mai măsurăm bunătatea după greutatea portofelelor și să începem să o onorăm după profunzimea mărturiei. Căci cea mai adevărată măsură a unui suflet nu este cât de mult ține, ci cât de liber își deschide, dacă mâinile îi sunt pline, sau goale, sau dacă țin doar flacăra fragilă și luminoasă a speranței altuia.

„Sărăcia e o boală mintală”.. Cuvintele cad ca o piatră în apă liniștită, nu doar pentru că sunt surprinzătoare, ci pentru că răscolesc un adevăr ascuns sub stratul gros de stereotipuri: că sărăcia nu e doar lipsa de bani, ci o stare profundă, invizibilă, care își construiește propriul sistem nervos în interiorul minții. Această afirmație nu aparține unui economist, nici unui sociolog, ci, iată, lui Ion C. Brătescu-Voinești, un scriitor român al primei jumătăți a secolului XX, observator acut al sufletului românesc, care a văzut în sărăcie nu doar un deficit de resurse, ci o deformare a gândirii, o încătușare a imaginației, o paralizie a speranței. Sărăcia, în sensul ei obișnuit, e o realitate obiectivă: conturi goale, pereți crăpați, mese fără pâine. Dar Brătescu-Voinești nu vorbește de această sărăcie, ci de cea care se naște când lipsa se transformă în obișnuință, când lipsa se îmbracă în haina fatalismului și începe să vorbească cu vocea propriei conștiințe. Aici, sărăcia nu mai este doar o condiție socială, ci un virus care infectează gândirea: îți spune că nu merită să încerci, că nu ești capabil, că lumea e făcută pentru alții, nu pentru tine. Ea nu doar îți golește buzunarele, îți închide și ușa din fața visurilor, îți împiedică pasul cu lanțuri de „nu se poate”, „nu e pentru noi”, „așa e soarta”. Este o boală mintală pentru că își reproduce simptomele în interiorul tău fără medicament extern, fără rețetă, doar cu ajutorul repetiției, al liniști, al uitării că ai dreptul să dorești mai mult. Și totuși, această „boală” nu este congenitală, nu e scrisă în gene, nu e moștenită ca o moștenire de sânge, ci ca o moștenire de limbaj, de gesturi, de priviri coborâte, de vorbe înghițite. Ea se transmite prin povești nespuse, prin renunțări care devin normă, prin educația care nu îți oferă o cheie, ci o grilă: „învață să te mulțumești”.

Aici, sărăcia mintală nu e rezultatul sărăciei materiale, adesea, cauza ei perpetuă. Pentru că cine nu mai crede că poate ieși, nu mai caută ieșirea. Cine nu mai vede imaginea unei vieți diferite, nu mai construiește scara care duce spre ea. Este un cerc vicios în care lipsa de resurse alimentează lipsa de încredere, iar lipsa de încredere sabotează orice încercare de a obține resurse. Dar dacă e o boală, atunci e și vindecabilă, nu prin bani, ci prin lumină: lumină în formă de educație care nu instruiește, ci eliberează; lumină în formă de exemple vii oameni care au trecut de acolo și au rămas cu mâinile curate și cu ochii deschiși; lumină în formă de limbaj care nu etichetează, ci recunoaște, care nu împarte oamenii în „cei care au” și „cei care nu au”, ci în „cei care sunt” cu toate dorințele, cu toate potențialele, cu toată demnitatea nevăzută. Vindecarea începe când cineva îți spune: „Nu ești sărac pentru că ești prost, ești sărac pentru că ți s-a spus mereu că ești prost.” Și când începi să-ți asculți propria voce mai tare decât vocea lumii care te-a învățat să taci. Așadar, sărăcia mintală nu e o sentință, e un diagnostic. Și orice diagnostic este, în esență, o invitație: la conștientizare, la refuz, la reinventare. Pentru că mintea nu e un spațiu închis, e un teren. Și pe orice teren, chiar și pe cel arid, poate răsări ceva nou, dacă cineva are curajul să împingă prima sămânță, nu cu mâna plină de aur, ci cu mâna plină de încredere. Adevărata sărăcie nu e lipsa de avere, e lipsa de credință în propria valoare. Și această lipsă, nimeni nu o poate împărți cu tine, dar oricine poate începe să o împartă cu tine.

Să fie pace!

Există încă tratate criminale secrete…

Data: 11 februarie 2026 by Maria Diana Popescu

Învălmăşeală la resurse şi pericol de nedescris pe glob! Coordonatele diplomatice ale SUA, grevate de interese meschine, fac insuportabilă viaţa unor naţiuni. Înarmat pînă în dinţi, Blondul de la Casa Albă nu-şi mai limitează viteza de putere în acapararea resurselor altor popoare. Vrea în stăpînire pămîntul şi nu ratează nici un prilej. Trump îşi arătă constant masca facială în faţa lumii. Sătul de Ucraina şi de actorul contrabandist, s-a proptit în Iran şi Venezuela, dar cu ochii pe Groenlanda. Secretarul de Stat al SUA, Marco Rubio a declarat că Washingtonul nu se gîndeşte la o acţiune militară, ci la „cumpărarea” Groenlandei. Dacă fiecare groenlandez ar primi cîte un milion de euro din partea SUA ca să voteze pentru independenţă, administraţia SUA ar trebui să scoată din buzunar cam 60 de miliarde de euro, echivalentul dobînzii pe două săptămîni pentru datoria publică a Statelor Unite. Premierul danez Mette Frederiksen a declarat că acesta ar fi sfîrşitul NATO. „Thei Wall Street Journal” informa anul trecut că CIA a primit ordin să spioneze Groenlanda. Dosarul Groenlanda reprezintă una dintre cele mai sensibile surse de tensiune latentă în relaţia SUA cu Europa, cu implicaţii majore asupra suveranităţii europene, securităţii arctice şi competiţiei globale cu China şi Rusia, statutul juridic al teritoriului, fiind sub suveranitatea Regatului Danemarcei şi, implicit, în spaţiul European. Groenlanda dispune de 31 de miliarde de barili de petrol sub gheţari, echivalentul întregii rezerve de petrol a SUA. Are litiu şi pămîntuti rare. Groenlanda este o pradă pentru dominaţie şi resurse. Trump va face ca gheţarii să dispară şi să fie înlocuiţi de buldozere. Groenlanda nu are armată, nu are nici scut, SUA vor opera jaful secolului! Germania sare în ajutorul Groenelandei! Un ajutor de tort rîsul. A trimis 13 soldaţi pe gheţari, fix cît să arate Europei politica sa de întrajutorare. Într-o lume în care pacea se negociază cu drone şi portavioane, Germania trimite o garnitură de 13 soldaţi, cît paza unui moll, exact cît să nu deranjeze pe nimeni şi nici să conteze.

Sub deviza întrajutorării, SUA se joacă de-a viaţa cu popoarele lumii, cu preşedinţii statelor. Nu pierd nicio oportunitate de a face bani pe spinarea naţiunilor, cu orice mijloace, fie, prin atacuri, bombardamente, uciderea sau răpirea unor lideri ai statelor vizate. Egolatrie şi avariţie, numite pompos politică de ajutorare, un soi de diplomaţie violentă şi acaparatoare, care nu are frică de nicio atitudine critică! Lumea fierbe sub capac de plumb. În context, UE tulbură şi mai mult apele naţiunilor de sub steag, inclusiv pe cele ale politicii româneşti. Unii vor să ducă România spre Vest, alţii spre nicăieri. Mă întreb cît vom mai rezista în acest haos, şi cine va urma după Nicolas Maduro? De fapt, marile puteri aşează în fruntea statelor lideri care fac jocul lor ideologic bolnav, prin care implementează în economie terapii-şoc interminabile, ca şi la noi, şi din care puterile lumii storc; lideri-slugoi, precum ai noştri, prin care au acces neîngrădit la resursele statelor, la capitalul uman, la piaţa economică. Atacurile SUA asupra statelor lumii sînt o ocupaţie diplomatică murdară, la fel de veche ca prostituţia şi hoţia. Mobilul lor ipocrit de eliberare a populaţiilor şi de apărare a democraţiei e eronat principial: binele nu se face cu forţa.

După mii de ani şi atîtea tratate de pace, încă există sclavie şi poli de putere sîngeroşi. Politica de „bumerang” se manifestă sub ochii noştri contraproductivă şi nefastă planetei. Există încă în cancelariile marilor puteri tratate secrete criminale, cu acţiunile de război aferente, prin care sînt vizate resursele naturale ale statelor. Egolatria, înverşunarea gregară a liderilor care învîrt planeta pe degete sînt palmele date păcii şi suveranităţii popoarelor. Aceşti controversaţi mintal în poziţie de autorităţi mondiale, care manifestă avariţie şi violenţă în momentele tragice în care se găseşte omenirea, reacţionează ca şi cum planeta trebuie să-i aduleze, convinsă de puterea lor. Intervenţia directă a SUA în Venezuela, desfăşurată în afara unui mandat internaţional explicit şi fără o coordonare politică prealabilă cu aliaţii europeni, a reactivat vechi reflexe critice în capitalele UE privind unilateralismul strategic american.

În contrapartidă, şefii UE întăresc dictatura în statele membre şi se desfată la întîlniri cu liderii occidentalei în marile centre ale Europei, vezi doamne, pentru a negocia un soi de pace şi de mai bine pentru ţările europene şi pentru Ucraina. De fapt, „aceste coaliţii de voinţă” nu fac altceva decît să consume bani pentru deplasări, prînzuri şi cine costisitoare. La aceste aspecte se reduc întîlnirile lor. Ce soluţii de pace visează aceşti alienaţi, atîta timp cît UE îl pompează pe Zelenski cu tot tacîmul ca să continue războiul? Ideea unei forţe multinaţionale europene dezbătută pînă la saturaţie este una dintre marile aberaţii ale UE. Rusia a precizat de multe ori că nu va accepta prezenţa europeană sau NATO pe teritoriul Ucrainei. Europenii au trăit atîtea decenii cu iluzia unei Uniuni puternice, dar, de fapt, Uniunea este coordonată pe direcţii greşite de globaliştii „democraţi” doar în definiţie, şi de către Soros prin ONG-urile lui, care au inundat statele membre. Aceşti „dumnezeii” ai Uniunii au mers atît de departe cu înfăptuirea marelui proiect de desfiinţare a statelor independente, de aglutinare şi corcire a raselor şi populaţiilor, încît sînt acum cu un picior în groapă şi unul aproape de mal. Lungul şir de lideri de mucava, corupţi şi dominaţi de ideologii fasciste, care s-au perindat pe tronul UE, au trăit cu impresia că sînt buricul Uniunii, că pot tăia şi spînzura la infinit, acum fiind, cu adevărat într-un context nefast, care îi mînă orbeşte numai spre războaie şi spre inevitabilul sfîrşit al UE. Ursula von der Leyen e în topul celor care au făcut din încălcarea suveranităţii şi tradiţiilor statelor membre un adevărat cult! Cea care a introdus politicile de gen, împotriva negării acestora de către majoritatea statelor. Ea a confiscat şi deturnat economiile şi finanţele statelor membre. România se află într-un impas istoric. Poziţia României poate evolua ca centru strategic în regiunea Mării Negre şi în NATO, dar nu cu astfel de conducători sau există riscul, în situaţia, în care nu sîntem capabili să ne definim rolul, ca alţii să ni-l „definească” potrivit intereselor lor şi să ne marginalizeze şi mai mult. O ştire de ultimă oră arată că neavenitul userist, Radu Miriţă, Ministru al Apărării Naţionale, anunţă că România ar putea trimite trupe în Groenlanda. Românii trăiesc în frig, n-au bani pentru mîncare, iar Miriţă are fantezii erotice cu urşii polari şi planuri cu gheţarii! Pînă unde merg aberațiile numiţilor în funcţiile cheie ale statului! Sacrificarea militarilor români pentru interese străine!

Numărul 763

Data: 11 februarie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

De ce a ales Trump să se retragă din NATO şi din afaceri cu UE…

Data: 11 februarie 2026 by Maria Diana Popescu

Va scoate România din buzunarele cetăţenilor un miliard de dolari pentru un loc sub scara „Convenţiei pentru pace”, în ghilimele, a lui Trump? Nicuşor are o temă complicată pentru acasă la matematică. Dacă face de capul lui, Ursula îi lungeşte urechile. „Olimpicul” gafelor va reduce termenii asemenea la ordin, pentru că nu se poate şi-n teleguţa lui Zelenki şi-n căruţa lui Trump-imprevizibilul, care într-o secundă îşi schimbă direcţia şi discursul. Trump n-a dormit deloc la început de an. A făcut bucăţele sistemul global. 66 de organizaţii internaţionale au fost anulate printr-o semnătură. Inclusiv ONU, pe care Trump n-o mai recunoaşte oficial. Printr-un decret emis pe 7 ianuarie a ordonat retragerea SUA din pîrghiile globale care au ţinut lumea la un loc, fără eficienţă. 31 de organizaţii cheie care ţineau de ONU, printre ele şi „Convenţia pentru climă” au fost anulate la pachet, pe motiv că nu mai servesc intereselor SUA. Departamentul de stat al SUA le-a numit „redundante, costisitoare şi ineficiente”. Trump a tăiat finanţarea pentru OMS, UNESCO, a tăiat finanţările pentru puzderia de ONG-uri din România. O execuţie colectivă comandată din Biroul Oval. Dacă nu eşti de acord cu SUA, cu agenda lor de dominaţie globală, dacă nu i te supui lui Trump, nu scapi, eşti dizolvat. Trump a şters din istorie 66 de organizaţii!

Înfiinţat iniţial ca plan de pace pentru Fâşia Gaza, Trump a dat acum „Convenţiei pentru Pace” o competenţă mult mai largă, ca unică soluţie la conflictele globale. După ce a ridiculizat ONU pe motiv de „vorbe goale” pentru că „nu rezolvă războiul”, afirmînd că acest consiliu al său „ar putea” să îl înlocuiască, Trump a declarat la Davos că cele două organisme vor lucra împreună. Instabilitate la mansardă! Carta acestui consiliu prevede că fiecare stat membru „va îndeplini un mandat de cel mult trei ani”, cu excepţia celor „care contribuie cu mai mult de 1 miliard de dolari”. Deci, auto-măritul Trump vrea finanţare din partea statelor lumii şi va primi. Dacă mai vrei un mandat de trei ani, mai vii cu 1 miliard. A fost inspirat de Zelenski, care, potrivit unei jurnaliste din Ucraina, care a extras nişte texte din rechizitoriul Comisiei Naţionale anti-fraudă a Ucrainei, acesta, împreună cu gaşca şi acoliţii din armată, au depus o mare parte din fondurile primite de la SUA şi din UE în bănci din Rusia, încă de la începutul războiului.

Anterior, într-un document publicat de Casa Albă, Trump a afirmat că „Europa este o fantomă care va dispărea în maxim 20 de ani. Europa e slăbită, anemică, coruptă şi lipsită de securitate. Nu din cauza Rusiei, ci din cauza conducerii de la Bruxelles”. În document,Trump avertiza că dacă „Europa continuă aşa, tot mai multe ţări europene vor deveni non-europene”. La Davos, a întors foaia! A spus că iubeşte Europa, dar ea se află pe un drum greşit! Pentru Trump, Europa nu mai reprezintă un aliat, pentru că Ursula a nenorocit democraţia şi suveranitatea statelor. Trump vede o Uniune care se autodistruge prin migraţie, cenzură şi ordinele Bruxellesului, care au îngenuncheat statele membre. El a spus limpede: „Putin vrea pace, Zelenski, preşedintele Ucrainei, cu mandat expirat din 2024 insistă să prelungească războiul”, să ţină frontul viu, să trimită oameni la moarte, nu pentru Ucraina, ci pentru interesele sale.

Trump spune că negocierile de pace au fost blocate nu de către Putin, ci de Zelenski, acest actor care vrea sînge în locul unei soluţii de pace, fie şi un compromis; preferă haos în Europa, pentru că în acest război conturile îi cresc. Tocmai ce a mai primit încă 90 de miliarde de euro de la UE şi 50 de milioane de euro de la România.

Cum să renunţe la război, cînd ăştia aruncă cu banii în Ucraina! Ucraina e ruinată, oamenii mor, iar Zelenski refuză pacea. Încăpăţinarea lui Zelenschi este plătită cu vieţi omeneşti. Aici e vorba de cinism şi ahtiere după bani. Cît timp decizia e lăsată la voia escrocheriilor lui Zelenski, războiul nu se va opri, pentru că producătorii de armament cîştigă, nu pe front, ci în culise, cu sîngele altora. Războiul va continua atîta timp cît Ursula va fi pe tron şi va pompa zeci şi sute de miliarde spre Zelenski din banii statelor membre.

Cu orice prilej, Donald Trump a măturat pe jos cu UE, afirmînd că ar trebui desfiinţată. Poate de aceea SUA a ales să se retragă şi din NATO şi din orice afacere cu UE. Acesta spune că Europa s-a pierdut şi nu minte, pentru că Europa de azi nu mai este un continent, este o colonie cu sediul la Bruxelles. Trump, n-a vorbit ca un diplomat, ci ca cineva care s-a săturat de ipocrizia europeană. A spus-o clar la Davos: „Europa merge într-o direcţie greşită”! Uniunea s-a transformat într-un monstru care îţi dictează ce să faci şi ce, nu, în ţara ta, prin legi care limitează diverse drepturi ale cetăţenilor din statele membre. După ce UE a amendat cu 120 de milioane de euro „Platforma X” a lui Elon Musk, pentru că nu i-a permis cenzura, Trump a spus: „este o ticăloşie a Uniunii şi poate că Uniunea ar trebui desfiinţată”. Şi are dreptate! Europa nu mai este continentul libertăţii, este cancelaria fricii pentru statele membre. Diversitatea a devenit pretext pentru haos, cenzura poartă costum de comisar, incluziunea e un cuvînt care distrugere identitatea statelor, iar imigraţia a devenit o armă. Una care va slăbi popoarele pînă nu vor mai avea curajul să spună cine sînt. Europa a trădat civilizaţia occidentală, a aruncat la coş valorile pe care a fost construită, a ales trădarea în locul libertăţii, controlul şi manipularea în locul adevărului. Trump n-a atacat doar Europa, ci şi sistemul care o sufocă, pentru că Bruxellesul nu mai e capitala Uniunii, ci centrul unui experiment distructiv. „Europa nu mai e liberă”, a afirmat Trump.

Ce să mai vorbim despre România, băgată în faliment de UE, prin Guvernul Bolojan. 51.805 firme româneşti au fost închise de cînd Bolojan e pe tron. Cu 26% mai mult decît anul trecut. Fiecare zi cu Bolojan şi Nicuşor este o înmormîntare economică a ţării, împinsă brutal spre faliment, pusă în genunchi. Comerţul se prăbuşeşte, construcţiile dispar, serviciile închid obloanele, şomajul şi sărăcia cresc. Nu din cauza lui Georgescu sau a lui Simion, aşa cum au minţit televiziunile în campanie, cînd titrau cu litere de-o şchioapă că dacă ies ăştia doi, vor distruge ţara, vor falimenta afaceriştii români, vor goni investitorii şi vor scoate ţara din UE. Timpul a demonstrat că Nicuşor şi Bolojan cu clica lui ne-au distrus. O altă nerozie din mandatul celor doi demolatori este în desfăşurare: sub pretextul liniştii între vecini, Statul intră cu bocancii în curţile şi grădinile românilor şi le vor transforma în obiecte fiscale. Cu sateliţi, drone şi hărţi, se lucrează intens la jupuirea ţăranului român. 5,7 milioane de hectare, 660 de comune, vor fi măsurate la milimetru, pămîntul va fi înregistrat, digitalizat şi transformat în bază fiscală de jumulit. Nu este vorba de clarificare, ci de control, o taxare totală care va mai stoarce de la români bani pentru bugetul golit tot de ei. Mai au de dat Ucrainei şi poate, se gîndesc şi mai dau 10 miliarde de euro lui Trump, ca să ne cazeze sub scara „Convenţiei” năşite de el, în locul ONU. Odată trecut prin sistemul ANCPI, pămîntul românilor devine o cifră într-un server, uşor de impozitat, uşor de executat, de confiscat şi vîndut străinilor. Ei spun că ajută, deşi românul n-a cerut nimic. Spun că măsurătorile sînt gratis, dar va veni nota de plată pentru fiecare locuitor de la sate, sub forma unei taxe pe teren reevaluat. Programul naţional de cadastru nu e un act de ordine, este un act de captură fiscală. Este pasul zero în marşul spre o economie în care proprietatea e pusă sub semnul întrebării. Cei care nu se încadrează în grilele lor, vor plăti tot mai mult. Totul se face sub bagheta binelui fals. Aceste măsurători care vor aduce beneficii doar statului se fac cu aşa-zişii bani „europeni”. Ei bine, pentru jefuirea românilor, întotdeauna se vor găsi astfel de „fonduri europene”. Aşadar, terenul moştenit de la bunici va fi transformat într-un nou obiect fiscal, în timp ce Nicuşor şi Bolojan au vise polare cu militari români aterizînd peste gheţarii Groenlandei, să lupte cu armatele lui Trump. Că aşa vrea Ursula.